ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 69/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 69/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei.
Obiectul acțiunii.
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel
București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 18
decembrie 2008, reclamanta Banca Turco-Română – bancă în faliment prin
lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor în sistemul bancar, a solicitat,
în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. – D.S.C., anularea Deciziei nr. 18 din 31
octombrie 2005 emisă de pârâtă și obligarea pârâtei la reluarea procedurii
administrative de soluționare a contestației împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754119
din 5 noiembrie 2004 emisă de D.G.A.M.C.
Motivele de fapt și de
drept care au stat la baza formulării cererii.
În motivarea acțiunii
reclamanta a arătat că a contestat Decizia nr. 61/ 90/1/2003/754119 din 5
noiembrie 2004, prin care s-au calculat accesorii suplimentare în sumă de
4.428.747,06 lei, pentru perioada 28 februarie 2003 - 5 noiembrie 2004,
respectiv penalități de întârziere aferente TVA, iar autoritatea publică a
suspendat soluționarea contestației până la soluționarea plângerii penale
formulate, prin Decizia nr. 18/2005. A mai susținut că, întrucât măsura
suspendării prevăzute de dispozițiile art. 214 alin. (1) C. proc. fisc. este
facultativă, nu trebuia dispusă, deoarece nu existau motive suficiente pentru
suspendare.
În drept a invocat
dispozițiile art. 218 alin. (2) C. proc. fisc. și pe cele ale art. 1 din Legea nr.
554/2004 a contenciosului administrativ.
La termenul de judecată din
25 februarie 2009 reclamanta a depus cerere precizatoare și modificatoare prin
care a solicitat instanței să constate nelegalitatea refuzului de a dispune
repunerea pe rol a contestației nr. 2544 din 2 decembrie 2004, comunicat prin
adresa din 14 mai 2008 a A.N.A.F. – D.G.S.C. și obligarea pârâtei să reia
procedura de soluționare a contestației.
Apărările
formulate de pârâta A.N.A.F.
Pârâta A.N.A.F. a formulat
întâmpinare, prin care a invocat excepția prescrierii dreptului material la
acțiune și, în subsidiar, pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca
neîntemeiată.
Hotărârea instanței de
fond.
Prin sentința civilă 1267
din 25 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios
administrativ și fiscal, a respins excepția prescripției dreptului material la
acțiune, ca neîntemeiată și a admis acțiunea astfel cum a fost precizată,
formulată de reclamanta Banca Turco-Română. A constatat refuzul nejustificat al
pârâtei de soluționare a cererii reclamantei și a obligat pârâta să repună pe
rol cauza administrativă suspendată prin Decizia nr. 18 din 30 ianuarie 2005 și
să soluționeze contestația reclamantei.
Motivele de fapt și de
drept care au stat la baza formării convingerii instanței de fond.
5.1. Cu privire la excepția
prescripției dreptului material la acțiune, instanța de fond a constatat că
aceasta este neîntemeiată în raport de obiectul precizat al acțiunii, prin care
s-a solicitat constatarea refuzului nejustificat al pârâtei de a relua
soluționarea contestației administrative. S-a mai reținut că prin adresa de
răspuns din 14 mai 2008 pârâta a comunicat reclamantei ca nu se află în
prezența unei soluții definitive pe latură penală pentru ca procedura
administrativă să fie reluată în baza art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. Față de
această situație, prima instanță a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1)
lit. b) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care prevăd că cererile în
constatarea refuzului nejustificat se introduc în termen de 6 luni de la data
comunicării refuzului nejustificat, apreciind că acțiunea a fost introdusă în
termen, având în vedere că reclamanta a parcurs și procedura prealabilă,
așteptând termenul de 30 de zile în care autoritatea pârâtă trebuia să îi
răspundă.
5.2. Pe fondul cauzei a
reținut prima instanță că autoritatea pârâtă a dispus suspendarea soluționării
contestației administrative formulată de reclamantă împotriva notei de
constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, prin Decizia nr. 96 din 16 aprilie 2003,
reținând că aceasta se impune, deoarece s-a formulat plângere penală la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 3 București, iar soluționarea laturii penale are
strânsă legătură cu actul administrativ fiscal contestat.
5.3. Analizând actele și
lucrările dosarului, prima instanță a constatat că acțiunea reclamantei prin
care se solicită constatarea refuzului nejustificat de repunere pe rol a
contestației administrative reprezintă echivalentul posibilității procedurale
oferită de C. proc. civ., prin art. 244 alin. (1), părților aflate într-un
proces civil suspendat în fața instanțelor judecătorești.
5.4. A apreciat că, față de
situația potrivit căreia prin decizia fiscală contestată pe cale administrativă
s-au stabilit accesorii la obligații fiscale ale reclamantei către bugetul de
stat, măsura suspendării soluționării contestației nu se justifică, având în
vedere că autoritatea pârâtă putea să se pronunțe asupra acesteia, independent
de plângerea penală formulată și a cărei existență nici nu a fost dovedită sau
de aspectul că soluționarea contestației împotriva deciziei prin care s-au
stabilit obligații fiscale principale este suspendată.
Recursul formulat de
pârâta A.N.A.F.
Motive de recurs întemeiate
pe dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. și art. 304
1
C. proc. civ.
6.1. Există legătură de
cauzalitate între obligațiile fiscale accesorii și plângerea penală formulată,
având în vedere atât faptul că aceste accesorii calculate pentru debitul
reprezentând TVA, cât și faptul că asupra aspectelor referitoare la
falsificarea documentelor contabile în baza cărora s-a dedus TVA, nu se pot
pronunța decât organele de cercetare/ urmărire penală sau instanțele penale.
6.2. Potrivit dispozițiilor art.
179 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (art. 210 după republicare), decizia/
dispoziția emisă în soluționarea contestației este definitivă în sistemul căilor
administrative de atac, iar conform art. 187 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 (art.
218 după republicare), reclamanta putea ataca Decizia nr. 18/2005 la instanța
judecătorească de contencios administrativ.
Adresele din 23 aprilie 2008
și din 21 mai 2008 prin care s-a solicitat reluarea procedurii de soluționare a
contestației pe cale administrativă, nu pot avea consecințele juridice ale unor
cereri de repunere în termenul de prescripție pentru a se putea solicita
anularea Deciziei nr. 18/2005.
6.3. Instanța de fond a
apreciat în mod greșit că procedura poate fi relevantă, deoarece nu sunt
îndeplinite prevederile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, potrivit
cărora procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a
determinat suspendarea.
În speță, reclamanta putea
solicita reluarea procedurii administrative numai în condițiile în care latura
penală a cauzei s-a soluționat definitiv, prin prezentarea rezoluției motivată
a organelor de cercetare / urmărire penală sau a unei hotărâri penale
definitive pronunțată de instanțele penale.
Apărările formulate de
intimata-reclamantă Banca Turco-Română.
Prin întâmpinare, se
solicită respingerea recursului ca nefondat.
7.1. Art. 210 din O.G. nr. 92/2003
se referă la deciziile emise în soluționarea cererilor supuse procedurii
instituite de acest act normativ și nu la cele suspendate de la soluționare.
7.2. Motivul potrivit căruia
instanța fondului a procedat la analizarea cauzelor care au determinat pronunțarea
soluției de suspendare este acela al identității cu cele ale refuzului de
reluare a soluționării contestației.
7.3. În prezent sunt
îndeplinite prevederile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003, deoarece prin
rezoluția din 11 iunie 2009, procurorul-șef serviciu teritorial București din
cadrul D.N.A. a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva salariaților
băncii.
Prin rezoluția din 14 august
2009, procurorul șef adjunct S.C.I.C.I.C. din cadrul D.N.A. a dispus
respingerea plângerii formulate de A.N.A.F. împotriva soluției de neîncepere a
urmăririi penale.
II. Considerentele instanței
de recurs.
Recursul este nefondat,
din perspectiva criticii referitoare la neîndeplinirea condițiilor prevăzute de
dispozițiile art. 183 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 (devenit art. 214 alin.
(1) lit. a) după republicarea C. proc. fisc.).
Aceste condiții sunt în
prezent îndeplinite, iar procedura administrativă va fi reluată, deoarece
motivul care a determinat suspendarea nu mai există.
Prin cele două rezoluții ale
procurorului, ce au dus la soluția de neîncepere a urmăririi penale, plângerea
penală formulată în cauză nu mai constituie motiv de suspendare a soluționării
contestației administrative, iar recurenta are obligația reluării procedurii.
Față de acestea, instanța
de recurs consideră că nu este necesar a se pronunța și asupra celorlalte
critici aduse sentinței de fond.
În consecință, în temeiul
art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr.
554/2004 modificată și completată, urmează a se respinge recursul ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de A.N.A.F., împotriva sentinței civile nr. 1267 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 14 ianuarie 2010.