ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 969/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 969/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată pe rolul Curții de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta

B.T.R. - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în

sistem bancar, a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală,

solicitând anularea în tot a Deciziei nr. 30 din 23 februarie 2005 emisă de

această autoritate și obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative

de soluționare a contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei nr. X

din 05 noiembrie 2004 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili prin care s-a calculat în sarcina băncii accesorii suplimentare,

în sumă de 841.116,24 RON aferente perioadei 28 februarie 2003 - 05 noiembrie

2004.

În motivarea cererii

reclamanta a arătat că se află în procedura de lichidare judiciară, iar în urma

unui control efectuat de organul fiscal, acesta a formulat o plângere penală,

în legătură cu modul de ținere a contabilității la B.T.R. S.A., înainte de deschiderea

falimentului, plângere aflată în prezent în curs de soluționare pe rolul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA, sub nr.

18/P/2008.

Prin Nota de

constatare din 18 februarie 2003, pârâta autoritate a stabilit în sarcina sa un

debit în valoare de 4.666,740 RON, impozit pe venituri din salariu, calculat

prin estimare pentru perioada 2000 - 2001 care include în mod nelegal și

accesorii calculate până la data de 28 februarie 2003, deși procedura

falimentului a fost deschisă la 03 iulie 2002.

Împotriva notei de

constatare s-a formulat Contestația nr. X/2003, iar prin Decizia nr. Y/2003,

Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale

de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluționării contestației până la

soluționarea cauzei penale. Ulterior, prin Decizia subsecventă nr. X din 05

noiembrie 2004, s-au calculat accesorii suplimentare în sumă de 841.116,24 RON,

dobânzi aferente impozitului pe venituri din salarii. Contestația formulată

împotriva acestei decizii a fost suspendată prin Decizia din 23 februarie 2005,

având în vedere suspendarea pronunțată prin Decizia nr. Y/2003.

Decizia de suspendare

nr. Z/2005 este nelegală pentru că nu există un motiv întemeiat de suspendare,

simpla sesizare a organelor judiciare nejustificând prin ea însăși, suspendarea

unei contestații depuse la contribuabil. Conform art. 214 alin. (1) lit. a) C.

proc. fisc., suspendarea se poate dispune dacă sunt întrunite următoarele

condiții: existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni și înrâurirea

hotărâtoare asupra soluției care urmează a se da de organul fiscal.

În cauză, bănuiala

existenței unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea

urmăririi penale, deși au trecut mai mulți ani din 2003, data sesizării lor.

Mai mult, soluția care se va da în cauza penală, nu influențează soluția

organului fiscal, deoarece prin decizia contestată s-au calculat accesorii

aferente perioadei 28 februarie 2003 - 05 noiembrie 2004, deci după deschiderea

procedurii falimentului.

La data de 10

februarie 2009 reclamanta a formulat o cerere modificatoare a acțiunii, arătând

că solicită instanței să constate nelegalitatea refuzului de a dispune

repunerea pe rol a contestației din 01 decembrie 2004, măsură comunicată prin

Adresa din 14 mai 2008 a pârâtei și pe cale de consecință, obligarea acesteia

la reluarea procedurii de soluționare a contestației prin direcția specială.

Prin întâmpinare,

pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune ca urmare

a faptului că Decizia nr. Z/2005 i-a fost comunicată reclamantei la 23

februarie 2005. Or, având în vedere prevederile art. 218 alin. (2) din O.G. nr.

92/2003 și art. 11 alin. (1), (2), (5) din Legea nr. 554/2004 termenul de

prescripție de 6 luni s-a împlinit la 23 august 2005.

Pe fond, a solicitat

respingerea cererii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentință

civilă nr. 1281 din 25 martie 2009 a respins excepția dreptului la acțiune

invocată de Agenția Națională de Administrare Fiscală; a admis acțiunea

precizată de reclamanta B.T.R., prin lichidator Fondul de Garantare a

Depozitelor în Sistemul Bancar; a constatat nelegalitatea refuzului de a

dispune repunerea pe rol a contestației din 2 decembrie 2004 și a obligat

pârâta să reia procedura de soluționare a acestei contestații.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut următoarele considerente:

În ceea ce privește

prescripția dreptului la acțiune s-a apreciat ca fiind neîntemeiată, în condițiile

în care reclamanta a solicitat să se constate refuzul nejustificat de

soluționare a cererilor succesive de reluare a procedurii administrative,

ultima fiind formulată la data de 25 mai 2008 (la care s-a răspuns cu Adresa

din 26 iunie 2008), deci în interiorul termenului de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pe fondul cauzei s-a

reținut că sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 214 alin. (3) din O.G.

nr. 92/2003, republicată, pentru reluarea procedurii administrative, în

condițiile în care pe de o parte nu s-a început urmărirea penală în cauza în

care pârâta a formulat plângere penală, deși au trecut aproximativ 6 ani de la

data formulării plângerii, iar pe de altă parte, procedura administrativă

suspendată se referă la accesorii aferente perioadei ulterioare deschiderii

procedurii falimentului în privința cărora există o jurisprudență constantă,

care relevă lipsa unei influențe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluției ce

urmează a fi dată în procedura administrativă.

În plus, a mai

reținut instanța de fond, starea de incertitudine prelungită în care a fost

plasată reclamanta în privința modului de soluționare a contestației sale

administrative, în raport cu o plângere penală în legătură cu care nu s-au

produs probe că ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp

rezonabilă, echivalează cu privarea acesteia de dreptul de acces liber la

justiție.

Împotriva acestei

hotărâri a declarat recurs Agenția Națională de Administrare Fiscală,

solicitând modificarea ei în sensul respingerii acțiunii formulate de Banca

Română, prin lichidator Fondul de Garantare a Depozitelor din Sistemul Bancar.

A fost invocat

motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea

căruia s-a făcut referire la următoarele aspecte de nelegalitate a hotărârii:

privește excepția prescripției dreptului la acțiune, soluția adoptată de prima

instanță este greșită, întrucât prin acțiunea formulată, astfel cum a fost

modificată la 10 februarie 2009, se tinde la sancționarea refuzului

nejustificat de repunere pe rol a contestației, fiind incidente astfel

dispozițiile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 care consacră

drept moment de început al termenului de prescripție de 6 luni data comunicării

refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

Or, în speță, cererea

precizatoare și modificatoare prin care reclamanta a contestat refuzul pretins

nejustificat de repunere a contestației pe rol a fost formulată la 10 februarie

2009, mult după expirarea termenului de prescripție care a început să curgă de

la data comunicării respectivului refuz, respectiv de la 16 mai 2008.

Faptul că reclamanta

a înțeles să formuleze și o plângere prealabilă, în pofida faptului că o atare

obligație este instituită prin art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 numai în

situația contestării actelor administrative tipice, nu prezintă relevanță sub

acest aspect.

Totodată, susține

recurenta, deși reclamanta și-a precizat acțiunea, practic obiectul acesteia a

rămas același, anume anularea efectelor deciziei de suspendare, anulare care

putea fi solicitată numai în termenul de 6 luni de la comunicarea Deciziei nr.

Z/2005 și nu la peste 3 ani de la comunicarea acesteia.

fondului cauzei, au fost nesocotite prevederile art. 214 (3) din O.G. nr.

92/2003 potrivit cărora procedura administrativă este reluată numai la

încetarea motivului care a determinat suspendarea, procedându-se, totodată, în

mod greșit, la emiterea unor aprecieri cu privire la motivele care au

determinat suspendarea și legalitatea Deciziei nr. Z/2005, ca urmare a

promovării unei acțiuni la peste 3 ani de la comunicarea acesteia.

În opinia recurentei,

în speță nu poate fi vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii

intimatei-reclamante, astfel cum acesta este definit la art. 2 alin. (1) lit.

i) din Legea nr. 554/2004, având în vedere faptul că suspendarea procedurii

administrative de soluționare a contestației dăinuie până la pronunțarea unei

soluții definitive pe latura penală, iar prin înscrisurile aflate la dosarul

cauzei nu s-a făcut dovada pronunțării unei astfel de soluții.

Constatările

instanței de recurs.

Examinând actele

dosarului, hotărârea atacată și criticile ce i-au fost aduse, prin prisma

dispozițiilor legale incidente în materia suspusă controlului judiciar, Înalta

Curte a constatat că nu subzistă în cauză motivul de recurs prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., invocat de recurentă, pentru considerentele în

continuare arătate.

soluția adoptată asupra excepției prescripției dreptului la acțiune:

Sesizând instanța de

contencios administrativ, reclamanta a solicitat inițial, la 16 decembrie 2008,

atât anularea în tot a Deciziei din 23 februarie 2005 emisă de Agenția

Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a

Contestațiilor, cât și obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative

de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei din 5 noiembrie 2004

emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

La data de 11 februarie

2009 a fost înregistrată la instanță cererea precizatoare și modificatoare a

acțiunii în sensul că se solicită să se constate nelegalitatea refuzului de a

dispune repunerea pe rol a contestației și, pe cale de consecință, să fie

obligată pârâta să reia procedura de soluționare a acesteia.

Prin întâmpinare,

pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește

petitul privind anularea Deciziei din 23 februarie 2005, inițial formulat,

motivat de faptul că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la 24 februarie

2005, fără a mai aduce alte precizări ulterior datei modificării acțiunii.

În ceea ce privește

Adresele din 23 aprilie 2008 și din 21 mai 2008, s-a apreciat doar că acestea

nu pot avea consecințele juridice ale unei cereri de repunere în termenul de

prescripție pentru a se solicita anularea respectivei decizii.

Pentru a reține

netemeinicia excepției invocate, prima instanță s-a raportat în mod corect la

obiectul precizat al cererii introductive și la caracterul succesiv al

cererilor de reluare a procedurii administrative, ultima dintre acestea

formulată la 21 mai 2008, fiind urmată de soluția administrativă nefavorabilă

comunicată la 26 iunie 2008. Or, cum acțiunea introductivă a fost înregistrată

la 16 decembrie 2008, iar prin aceasta s-a solicitat și obligarea pârâtei la

reluarea procedurii de soluționare a contestației, s-a concluzionat corect că

dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul legal de 6 luni prevăzut de

art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Limitele legale

impuse pentru exercitarea dreptului la acțiune, între care și termenul de

prescripție de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

reprezintă măsuri de protecție a stabilității și securității raporturilor

juridice și a efectelor actelor administrative, fiind menite să stipuleze

"activismul" procesual al persoanei care se consideră vătămată

într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ tipic sau

asimilat.

Prescripția

sancționează, așadar, pasivitatea respectivei persoane, împlinirea termenului

astfel instituit având ca efect stingerea dreptului său la acțiune. Totodată,

raportat la caracterul său absolut, excepția prescripției dreptului la acțiune

poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și din oficiu.

Examinând din această

perspectivă susținerile recurentei și ținând seama de circumstanțele concrete

ale cauzei vizând, în principal, modalitatea și data sesizării instanței

(anterior indicate), stabilirea cadrului procesual sub aspectul obiectului acțiunii

reclamantei și caracterul succesiv al cererilor formulate anterior exercitării

dreptului la acțiune, o atare pasivitate nu poate fi reținută.

Având în vedere

caracterul continuu al refuzului pretins nejustificat practicat de pârâtă și,

în condițiile în care prevederile art. 7 (1) din Legea nr. 554/2004 instituie

obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile doar în situația contestării

actelor administrative tipice, revenirea reclamantei la solicitarea de repunere

pe rol a contestației nu poate fi caracterizată decât o nouă cerere cu același

obiect, relevantă fiind, sub acest aspect, finalitatea urmărită și nu termenii

literali utilizați în conținutul său.

Ca atare, în raport

cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de

prescripție de 6 luni a început să curgă numai la data comunicării răspunsului

conținând soluția administrativă nefavorabilă asupra ultimei cereri, respectiv

la 26 iunie 2008, cum corect a reținut judecătorul fondului.

Or, în raport cu

această dată, incidența excepției prescripției dreptului la acțiune nu poate fi

reținută, sesizarea instanței intervenind anterior împlinirii termenului în

discuție, respectiv la 16 decembrie 2008.

fondului cauzei

Prin Decizia nr. 96

din 14 aprilie 2003 s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate

de reclamanți împotriva Notei de constatare din 18 februarie 2003 prin care s-a

stabilit atât debitul principal, respectiv TVA de plată în sarcina societății,

cât și obligații fiscale accesorii până la data de 18 februarie 2003 (notă

avută în vedere și la calculul accesoriilor în cuantum de 8.411.162.390 ROL

stabilit prin Decizia din 5 noiembrie 2004) până la soluționarea definitivă a

laturii penale.

Această decizie nu a

fost contestată de către reclamantă, rămânând definitivă în sistemul căilor de

atac administrative.

Reclamanta a

contestat decizia de calcul a accesoriilor pentru perioada 28 februarie 2003 -

5 noiembrie 2004 (în continuarea celor stabilite prin Note de constatare din 18

februarie 2003), iar organul de soluționare a contestației, prin Decizia nr.

Z/3 februarie 2005, a dispus suspendarea soluționării acesteia, în temeiul art.

183 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 (214 după republicare), reținând

existența unei legături cauzale dintre accesoriile astfel calculate asupra

bazei de calcul individualizată prin Nota de constatare din 18 februarie 2003

și finalizarea cercetărilor penale sub aspectul falsificării sau alterării

documentelor financiar contabile ale societății, cu consecința denaturării

veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor financiare.

Întrucât plângerea

penală nu a fost soluționată definitiv pe o perioadă îndelungată de timp,

reclamanta a solicitat reluarea procedurii de soluționare a contestației,

învederând și faptul că aceasta a vizat nelegalitatea calculării accesoriilor

după data deschiderii procedurii falimentului împotriva băncii, ca urmare a

dispozițiilor exprese ale art. 20

2

din Legea nr. 83/1998 privind

procedura falimentului instituțiilor de credit, modificată și completată prin

O.U.G. nr. 138/2001, precum și ale art. 41 (1) din Legea nr. 85/2006 privind

procedura insolvenței.

S-a precizat și

faptul că instanțele de judecată s-au pronunțat în 164 de cazuri similare, în

mod irevocabil, în sensul că B.T.R. nu datorează accesorii după data

deschiderii falimentului.

În conformitate cu

prevederile art. 214 alin. (3) din O.U.G. nr. 92/2003, procedura administrativă

este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea așa cum a

susținut recurenta.

În raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, fără a analiza motivele care au determinat luarea unei

astfel de măsuri, cum se susține în recurs, judecătorul fondului a concluzionat

însă, în mod corect, că se impune reluarea procedurii de soluționare a

contestației, chiar și absența dovezii cu privire la soluționarea definitivă a

laturii penale, în condițiile în care societatea reclamantă se află în

procedura falimentului și nu s-au produs probe că soluționarea respectivei

plângeri penale, formulate la 13 februarie 2003, ar conduce la elemente

relevante într-o perioadă de timp rezonabilă.

În recurs s-a făcut,

de altfel, dovada faptului că nu s-a început urmărirea penală în respectiva

cauză, iar plângerea formulată împotriva Rezoluției nr. 18/P/2008 din 11 iunie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția

Națională Anticorupție și a Rezoluției nr. 1096/II2/2009 din 16 august 2009 a

Procurorului șef al Secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor

de corupție a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția Națională Anticorupție a fost respinsă de Judecătoria Sectorului 5

prin hotărârea pronunțată la 11 ianuarie 2010 în Dosarul nr. 11295/302/2009.

În aceste condiții,

chiar dacă această hotărâre nu este definitivă, prelungirea stării de

incertitudine în care a fost plasată reclamanta (aflată în procedura

falimentului) prin modul de soluționare a contestației sale, cu consecința

privării acesteia de dreptul de acces liber la justiție garantat prin art. 21 din

Constituția României, nu se justifică și, prin urmare soluția adoptată de

judecătorul fondului va fi păstrată.

Criticile recurentei

nu pot fi reținute, întrucât prima instanță nu a analizat justețea motivelor

care au determinat suspendarea soluționării contestației, statuând doar că

jurisprudența constantă din materia falimentului în privința accesoriilor

aferente perioadei ulterioare deschiderii respectivei proceduri relevă faptul

că, la acest moment, rezultatul cercetărilor penale și eventuala constatare a

săvârșirii vreunei infracțiuni nu mai pot influența hotărâtor soluția ce

urmează a fi dată în procedura administrativă, în situația neîndeplinirii

acestei cerințe justificându-se întrutotul concluzia privind temeinicia

acțiunii reclamantei.

În consecință, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 (1) C. proc. civ.,

va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței

civile nr. 1281 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2010.