ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 934/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 934/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

procedura derulată în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată sub

nr. 8318/2/2008 pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta B.T.R. - bancă

în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistem bancar,

a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F. (A.N.A.F.), anularea Deciziei

nr. 20 din 31 ianuarie 2005 emisă de pârâtă și obligarea

acesteia din urmă la reluarea procedurii administrative de

soluționare a contestației formulate de reclamantă împotriva

deciziei nr. 61/90/1/2003/ 754121 din 5 noiembrie 2004 emisă de D.G.A.M.C.

(D.G.A.M.C.) prin care s-au calculat în sarcina B.T.R., accesorii suplimentare,

în sumă de 564.835,51 lei, aferente perioadei 28 februarie 2003-5

noiembrie 2004.

î

n motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că se află în procedura de lichidare

judiciară, iar în urma unui control efectuat de organul fiscal, acesta a

formulat plângere penală, în legătură cu modul de ținere a

contabilității la BTR SA, plângere aflată în curs de

soluționare pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție - DNA, sub nr. 18/P/2008.

A mai arătat reclamanta

că, prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, pârâta a

stabilit în sarcina sa un debit în valoare de

5.397.385,80

lei reprezentând impozit pe venituri din salariu, calculat prin

estimare

pentru perioada 2002 care include în mod nelegal și accesorii calculate

până la data de 28 februarie 2003, deși procedura falimentului a fost

deschisă la 03 iulie 2002.

Ulterior, prin decizia

subsecventă nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, autoritatea

fiscală a calculat accesorii suplimentare în sumă de 564.835,51 RON,

constând în penalități aferente TVA impozit servicii pentru perioada

28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004, iar soluționarea contestației

administrative formulate împotriva acesteia a fost suspendată prin decizia

nr.20 din 31 ianuarie 2005, ce face obiectul cauzei de față.

La data de 10 februarie 2009,

reclamanta a și-a precizat acțiunea, în sensul că a solicitat

instanței să constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea

pe rol a contestației nr. 2544 din 1 decembrie 2004, comunicat prin adresa

nr. 907084 din 14 mai 2008 emisă de pârâtă și obligarea acesteia

la reluarea procedurii de soluționare a contestației.

Prin întâmpinarea

formulată,intimata a invocat excepția prescripției dreptului

material la acțiune, ca urmare a faptului că ,decizia nr. 20/2005 i-a

fost comunicată reclamantei la 28 ianuarie 2005, aceasta cunoscând-o din

data de 01 februarie 2005, neputându-se formula nicio cerere de reluare decât a

procedurii după încetarea motivului suspendării conform art. 214

alin. (3) din O.G. nr. 92/2002, în același sens fiind și pct. 10.5

din Ordinul Președintelui

A.N.A.F. nr.

519/2005.

Curții de Apel

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ

și fiscal,

prin sentința civilă nr. 1282 din data de 25 martie 2009,a respins

excepția

prescripției invocată de pârâta A.N.A.F., ca neîntemeiată,

și pe cale de consecință, a admis acțiunea precizată

de reclamanta B.T.R., prin lichidator F.G.D.S.B., în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F.,

constatând nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a

contestației nr. 2544 din 2 decembrie 2004.

Totodată, a obligat pârâta

să reia procedura de soluționare a acestei contestații.

Pentru a pronunța această

soluție, prima instanță a reținut , așa cum reiese din

considerentele hotărârii, următoarele:

e

xcepția

prescripției dreptului la acțiunea fost respinsă ca

neîntemeiată, având în vedere că reclamanta a solicitat să se

constate refuzul nejustificat de soluționare a cererilor succesive de

reluare a procedurii administrative, ultima fiind formulată la data de 21

mai 2008 (la care s-a răspuns cu adresa pârâtei nr. 907371 din

26 iunie 2008) în interiorul termenului de 6 luni

prevăzut de art. 11 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004,

modificată și completată.

Pe fondul

cauzei, instanță a arătat că sunt îndeplinite

dispozițiile art.

214 alin. (3) [fostul art. 183 alin. (3)] din O.G. nr. 92/2003,

republicată, pentru reluarea procedurii administrative, întrucât, nu s-a

început urmărirea

penală în cauza

în care pârâta a formulat plângere penală, iar procedura

administrativă

suspendată, se referă la accesorii aferente perioadei ulterioare

deschiderii procedurii falimentului, în privința cărora exista o

jurisprudență constantă care relevă lipsa unei

influențe hotărâtoare a cauzei penale asupra soluției ce

urmează a fi dată în procedura administrativă.

Concluzionând, instanța a

susținut că starea de incertitudine prelungită în care a fost

plasată reclamanta în privința modului de soluționare a

contestației sale administrative, în raport cu o plângere penală în

legătură cu care nu s-au produs probe că ar conduce la elemente

relevante într-o perioadă de timp rezonabilă, echivalează cu privarea

acesteia de dreptul de acces liber la justiție, fiind contrar

prevederilor art. 21 din Constituția României.

3 .Recursul

pârâtei

î

mpotriva sentinței sus

menționate a declarat recurs pârâta A.N.A.F., pentru motive pe care le-a

încadrat în drept în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea căii de atac,

recurenta-pârâtă a formulat următoarele critici:

3.1. În ceea ce privește

excepția prescripției dreptului la acțiune, soluția

pronunțată de prima instanță este greșită, pentru

ca intimata-reclamantă nu a atacat decizia nr. 20 din 31 ianuarie 2005 în

termenele prevăzute de art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004

și a solicitat reluarea procedurii abia la peste 3 ani de la comunicarea

deciziei.

A mai arătat că în raport

cu modificarea acțiunii, prin care se tinde la sancționarea refuzului

pretins nejustificat de repunere pe rol a contestației, sunt aplicabile

prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de

prescripție de 6 luni curgând de la data comunicării refuzului

nejustificat de rezolvare a cererii, iar nu de la data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă, care, potrivit art. 7 alin. (5)

din aceeași lege, nu este obligatorie în cazul actelor administrative

asimilate, prevăzute în art. 2 alin. (2), dintre care face parte și

refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri.

În acest sens, recurenta-pârâtă

a precizat că termenul de 6 luni de la data comunicării refuzului (16

mai 2008) era depășit deja la data învestirii inițiale a

instanței (16 decembrie 2008) și cu atât mai mult la data

precizării și modificării acțiunii, 10 februarie 2009.

3.2. Cu privire la fondul cauzei

recurenta-pârâtă a arătat, pe de o parte, că hotărârea

primei instanțe contravine prevederilor art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. și

ale punctului 10.5 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005,

conform cărora procedura administrativă se reia numai la încetarea

motivului care a determinat suspendarea, or în speță nu s-a

făcut dovada soluționării definitive a cauzei penale.

Pe de altă parte, autoritatea

fiscală a arătat că, deși a fost învestită numai cu

analizarea legalității refuzului de a proceda la soluționarea

contestației, instanța de fond s-a pronunțat asupra

legalității suspendării dispuse prin decizia nr. 20/2005,

reținând lipsa unei influențe hotărâtoare a cauzei penale asupra

soluției care urmează a fi dată contestației

administrative, referitoare la accesorii aferente perioadei ulterioare

deschiderii procedurii falimentului.

În susținerea punctului

său de vedere, recurenta-pârâtă a invocat jurisprudența în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

de contencios administrativ și fiscal, făcând referire la o serie de

decizii pronunțate în perioada 20 februarie 2007 – 3 februarie 2009.

intimatei-reclamante

Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco-Română –

bancă în faliment (B.T.R.), prin lichidator Fondul de garantare a

depozitelor în sistemul bancar, a răspuns criticilor formulate în recurs,

după cum urmează:

4.1.

Calculul termenului de prescripție începând cu data comunicării

răspunsului la plângerea prealabilă este corect în raport cu

prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, pentru că

prin înlăturarea, în anumite situații, a caracterului obligatoriu al procedurii

prealabile, legiuitorul a înțeles să faciliteze accesul la

justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească

procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.

4.2. Motivele pe care s-a întemeiat

decizia de suspendare a soluționării contestației sunt identice

cu motivele refuzului de reluare a procedurii, astfel că abordarea lor

către instanța de fond este firească; unei contestații care

privește accesoriile calculate după declanșarea procedurii

falimentului nu i se poate atribui același regim cu al obligațiilor

principale și, în acest context, condiționarea soluționării

contestației de soluția pe care o va primi cauza penală este

total nejustificată.

4.3. Analiza de către

instanța fondului a motivului refuzului de reluare a

soluționării contestației a evidențiat absența

oricărei dependențe procedurale între obligațiile accesorii

calculate după data deschiderii procedurii falimentului și obligațiile

principale stabilite pentru perioadele anterioare.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.Argumente de fapt și

de drept relevante

Intimata-reclamantă a supus controlului instanței de

contencios administrativ refuzul rezolvării cererii de reluare a

procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva

deciziei nr. 61/90/1/2003/754121 din 5 noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C.,

prin care s-au calculat în sarcina B.T.R. accesorii în sumă de 564.835,51

lei (RON), aferente perioadei 28 februarie 2003 – 5 noiembrie 2004.

Soluționarea contestației a fost suspendată prin decizia

nr.20 din 31 ianuarie 2005, în temeiul art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., în

forma în vigoare la acea dată (în prezent art. 214), autoritatea

fiscală sesizând că organul în drept cu privire la existența

indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare

ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează

să fie dată în procedura administrativă.

Cu referire expresă la motivele de recurs formulate de

recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

1.1. Prescripția dreptului la acțiune

Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a

procedurii administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală

la data de 23 aprilie 2008, răspunsul negativ transmis prin adresa nr. 907084

din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco-Română cu nr. 2754 din 16 mai 2008, iar acțiunea în justiție a

fost înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008.

Între timp, intimata-reclamantă a formulat și o plângere administrativă

împotriva refuzului repunerii pe rol, cu nr. 2778 din 21 mai 2008, înregistrată

la A.N.A.F. la data de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin

adresa nr. 907371 din 26 iunie 2008, înregistrată la Banca Turco-Română cu nr. 3019 din 1 iulie 2008.

Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004,

în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluționării în termenul

legal a unei cereri adresate unei autorități publice nu este

obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanței

curgând, în aceste situații, de la data comunicării refuzului

nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data

expirării termenului legal de soluționare a cererii [art. 11 alin. (1)

lit. b) și c) teza a II-a din

l

egea

nr. 554/2004].

În materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste

norme de drept comun în contenciosul administrativ, pentru că prevederile

speciale ale Codului de procedură fiscală conduc către concluzia

că persoana lezată poate formula contestația administrativă

și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al

tăcerii administrației fiscale.

În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) ( ”…

Contestația este o cale administrativă de atac și nu

înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră

lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa

acestuia, în condițiile legii”), art. 205 alin. (2) („Este

îndreptățit să formuleze contestație numai cel care

consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act

administrativ sau în lipsa acestuia”) și art. 209 alin. (3) C. proc. fisc.

( „Contestațiile formulate de cei care se consideră lezați de

refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se

soluționează de către organul ierarhic superior organului fiscal

competent să emită acel act”).

În contextul normativ menționat, soluția de respingere a excepției

prescripției dreptului la acțiune pronunțată de

instanța de fond, prin raportare la data expirării termenului de

soluționare a plângerii prealabile ca punct de plecare în calculul

termenului de prescripție, este corectă.

1.2. Aspecte privind fondul cauzei

În esență, motivele pentru care intimata-reclamantă a

solicitat reluarea procedurii administrative de soluționare a

contestației fiscale au vizat, pe de o parte, inexistența unei

dependențe a clarificării regimului juridic al accesoriilor calculate

după data deschiderii procedurii falimentului de eventuala constatare a

unor infracțiuni legate de nașterea debitului principal și, pe

de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs

din anul 2003 și până în prezent, bănuiala existenței unor

fapte de natură penală, premisa suspendării procedurii

administrative, nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.

Și sub acest aspect, hotărârea recurată este

corectă, pentru că instanța de contencios administrativ era

îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri penale

definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat

suspendarea, cu asigurarea unui just echilibru între interesul public și

drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru

că măsurile dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să

depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru

atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor fiscale la

bugetul de stat.

Privite prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul

asupra modului în care recurenta-pârâtă și-a exercitat dreptul de

apreciere în soluționarea cererii contribuabilului, prevederile art. 214

alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii

administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea acțiunii.

În plus, față de cele reținute de prima

instanță, nu este lipsită de semnificație împrejurarea

că actul administrativ-fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004,

debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 – 2004,

iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin decizia nr. 20 din 31

ianuarie 2005, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu

corespunde exigențelor termenelor rezonabile cărora le este

supusă conduita administrației.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a

reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenție,

referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care autoritatea

fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care

petiționarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis

o decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind

debitele contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23

iulie 2002).

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de

modificare sau de casare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Lege

nr. 554/2004 sau art. 304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F.

împotriva sentinței civile nr. 1282 din 25 martie 2009

pronunțată de Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 19 februarie 2010.