ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1549/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamanta Banca T.R.– bancă în faliment, prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de pârâtă, obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998 din 5 noiembrie 2004 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că Banca T.R.

se află în procedura de lichidare judiciară, procedură declanșată la data de 3 iulie 2002. După deschiderea procedurii, în vederea stabilirii obligațiilor fiscale, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, în prezent Agenția Națională de Administrare Fiscală, a început la data de 25 noiembrie 2002 un control fiscal, solicitând ca toate documentele contabile să fie prezentate până la 5 decembrie 2002. Acest control nu s-a putut finaliza și nici nu a mai fost inițiat un alt control. Prin nota de constatare din 18 februarie 2003 Agenția Națională de Administrare Fiscală a stabilit în sarcina reclamantei un debit de 918.488,30 RON reprezentând impozit pe veniturile realizate de persoane nerezidente, calculat pentru perioada 2000-2002.

Împotriva notei de constatare a formulat contestație reclamanta. Prin decizia nr. 96 din 14 aprilie 2003 Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluționării contestației formulată de Banca T.R. până la soluționarea cauzei penale aflată pe rolul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție sub nr. 18/P/2008. La termenul din data de 12 februarie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestației nr. 2544 din 2 decembrie 2009 și pe cale de consecință să se dispună obligarea acesteia să reia procedura de soluționare a contestației.

Instanța a pus în discuția părților excepția necompetenței materiale a Tribunalului în soluționarea cauzei, astfel că prin sentința civilă nr. 588 din 12 februarie 2009 Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. Astfel învestită, Curtea de Apel București, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtă prin acțiunea a respins-o ca neîntemeiată. Cu privire la fondul cauzei această instanță a admis acțiunea reclamantei, constatând refuzul nejustificat al pârâtei de soluționare a cererii reclamantei și a obligat pârâta să repună pe rol cauza administrativă suspendată prin decizia nr. 9/2005 și să soluționeze contestația reclamantei.

Pentru a pronunța această sentință, instanța a reținut că în cauză există un refuz nejustificat din partea pârâtei de a repune pe rol contestația formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998 din 5 noiembrie 2004. Împotriva sentinței civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ, a formulat recurs în termen legal Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate de reclamanta Banca T.R., prin lichidator judiciar. A învederat recurenta Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc.

civ. A considerat recurenta că în mod greșit instanța de fond a respins atât excepția prescripției dreptului la acțiune invocată în principal, cât și excepția inadmisibilității acțiunii invocată în subsidiar și a admis pe fond acțiunea reclamantei. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, s-a arătat că s-a probat, cu înscrisurile depuse în cauză, că reclamanta a depășit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care termenul de prescripție se calculează de la data comunicării refuzului de soluționare a cererii și nu de la data răspunsului la plângerea prealabilă.

Refuzul nejustificat de a repune pe rol contestația administrativă este, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, un act asimilat actului administrativ tipic, astfel că nu este necesară formularea unei plângeri prealabile. În aceste condiții, recurenta a apreciat că nu prezintă relevanță faptul că reclamanta a înțeles să formuleze și plângere prealabilă, atâta timp cât dispozițiile imperative ale art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 sunt în sensul că termenul de 6 luni va fi calculat de la data comunicării răspunsului nejustificat de soluționare a cererii. În mod nejustificat astfel, în soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în vedere și dispozițiile alin. (2) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, deoarece în cauză nu este vorba despre comunicarea unui act administrativ, ci despre comunicarea refuzului nejustificat.

Referitor la excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta a precizat că în mod greșit prima instanță nu a avut în vedere faptul că decizia nr. 9/2005 prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației nu a fost desființată de nici o instanță de judecată, beneficiind de prezumția că este legal întocmită. Reclamanta nu a făcut de altfel dovada că motivul care a determinat suspendarea a încetat, respectiv că s-a pronunțat o soluție definitivă pe latură penală. Nefiind prezentate dovezi în sensul că au încetat motivele pentru care a fost dispusă suspendarea, respectiv soluționarea în mod definitiv a laturii penale, decizia nr. 9/2005 își produce în continuare efectele, astfel că formularea unei plângeri prealabile pentru reluarea procedurii administrative apare ca inadmisibilă.

Pe fond, Agenția Națională de Administrare Fiscală a arătat că prima instanța a nesocotit dispozițiile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. și la prevederile pct. 10.5 din Ordinul Președintelui Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 atunci când nu a avut în vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că latura penală a cauzei s-a soluționat definitiv, prin prezentarea rezoluției motivate a organelor de cercetare/urmărire penală sau a unei hotărâri penale definitive pronunțată de instanțele penale. Mai mult, s-a relevat că instanța de fond a reținut că recurenta ar fi trebuit să facă dovada existenței plângerii penale, deși aspectul existenței acesteia nu a fost contestat de către reclamantă.

În plus, în motivarea refuzului Agenției Naționale de Administrare Fiscală de a proceda la reluarea soluționării contestației s-a indicat tocmai faptul că nu s-a făcut nicio dovadă de către petentă în sensul că s-a soluționat cauza penală. Prin urmare, nu au existat aspecte noi - la momentul formulării răspunsului organului de soluționare din 2008 - prin care a refuzat repunerea pe rol a contestației, față de momentul emiterii deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, prin care reclamanta să justifice repunerea pe rol, astfel că soluția instanței de fond apare ca greșită. Prin întâmpinare intimata Banca T.R., prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a solicitat respingerea recursului formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat. Sesizând instanța de contencios administrativ, reclamanta a solicitat inițial, la 16 decembrie 2008, atât anularea în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili. La data de 6 februarie 2009 a fost înregistrată la instanță cererea precizatoare și modificatoare a acțiunii în sensul că se solicită să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestației și pe cale de consecință, să fie obligată pârâta să reia procedura de soluționare a acesteia.

Prin întâmpinare, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește petitul privind anularea deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, inițial formulat, motivat de faptul că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la data de 21 februarie 2005. În ceea ce privește adresa din 23 aprilie 2008 prin care reclamanta a solicitat Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de calcul accesorii nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004, s-a apreciat de către pârâtă că aceasta nu poate avea consecințele juridice ale unei cereri de repunere în termenul de prescripție pentru a se solicita anularea respectivei decizii.

Pentru a reține netemeinicia excepției invocate, prima instanță s-a raportat în mod corect la obiectul precizat al cererii introductive și la caracterul succesiv al cererilor de reluare a procedurii administrative, ultima dintre acestea - formulată la 21 mai 2008, sub nr. 2772 - fiind urmată de soluția administrativă nefavorabilă comunicată reclamantei la 1 iulie 2008. Or, cum acțiunea introductivă a fost înregistrată la 16 decembrie 2008, iar prin aceasta s-a solicitat și obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluționare a contestației, s-a concluzionat corect că dreptul la acțiune a fost exercitat în termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Limitele legale impuse pentru exercitarea dreptului la acțiune, între care și termenul de prescripție de 6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă măsuri de protecție a stabilității și securității raporturilor juridice și a efectelor actelor administrative. Prescripția sancționează, așadar, pasivitatea persoanei care se consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ tipic sau asimilat. Totodată, raportat la caracterul său absolut, excepția prescripției dreptului la acțiune poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și din oficiu.

Examinând din această perspectivă susținerile recurentei și ținând seama de circumstanțele concrete ale cauzei vizând, în principal, modalitatea și data sesizării instanței, stabilirea cadrului procesual sub aspectul obiectului acțiunii reclamantei și caracterul succesiv al cererilor formulate anterior exercitării dreptului la acțiune, o atare pasivitate nu poate fi reținută. Având în vedere caracterul continuu al refuzului pretins nejustificat practicat de pârâtă și în condițiile în care prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile doar în situația contestării actelor administrative tipice, revenirea reclamantei la solicitarea de repunere pe rol a contestației nu poate fi caracterizată decât o nouă cerere cu același obiect, relevantă fiind, sub acest aspect, finalitatea urmărită și nu termenii literali utilizați în conținutul său.

Ca atare, în raport cu prevederile art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție de 6 luni a început să curgă numai la data comunicării răspunsului conținând soluția administrativă nefavorabilă asupra ultimei cereri, respectiv la 1 iulie 2008, cum corect a reținut judecătorul fondului. Or, în raport cu această dată, incidența excepției prescripției dreptului la acțiune nu poate fi reținută, sesizarea instanței intervenind anterior împlinirii termenului în discuție, respectiv la 16 decembrie 2008. Se reține, sub aspectul fondului cauzei, că prin decizia nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a dispus suspendarea soluționării contestației formulate de Banca T.R.

împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente obligațiilor fiscale din anul curent până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea. S-a reținut, prin considerentele deciziei sus menționate, că sunt incidente dispozițiile art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. fisc., întrucât fondul litigiului ce face obiectul plângerii penale nr. 223/2003 înregistrată la Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii ce face obiectul contestației formulate de Banca T.R.

Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă, rămânând definitivă în sistemul căilor de atac administrative. Întrucât plângerea penală nu a fost soluționată definitiv pe o perioadă îndelungată de timp, reclamanta a solicitat reluarea procedurii de soluționare a contestației, învederând și faptul că aceasta a vizat nelegalitatea calculării accesoriilor după data deschiderii procedurii falimentului împotriva băncii, ca urmare a dispozițiilor exprese ale art. 20 2 din Legea nr. 83/1999 privind procedura falimentului instituțiilor de credit, modificată și completată prin O.U.G. nr. 148/2001, precum și ale art. 41 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. S-a precizat și faptul că instanțele de judecată s-au pronunțat în 164 de cazuri similare, în mod irevocabil, în sensul că Banca T.R.

nu datorează accesorii după data deschiderii falimentului. În conformitate cu prevederile art. 214 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2003, procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea așa cum a susținut recurenta. În raport cu circumstanțele concrete ale cauzei, fără a analiza motivele care au determinat luarea unei astfel de măsuri, cum se susține în recurs, judecătorul fondului a concluzionat însă, în mod corect, că se impune reluarea procedurii de soluționare a contestației, chiar și absența dovezii cu privire la soluționarea definitivă a laturii penale, în condițiile în care societatea reclamantă se află în procedura falimentului și nu s-au produs probe că soluționarea respectivei plângeri penale, formulate la 13 februarie 2003, ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă.

În recurs s-a făcut, de altfel, dovada faptului că nu s-a început urmărirea penală în respectiva cauză, iar plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 18/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție și a rezoluției nr. 1096/112/2009 din 16 august 2009 a Procurorului șef al secției de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a fost respinsă de Judecătoria sectorului 5 prin sentința penală nr. 5 din 11 ianuarie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 11295/302/2009.

Recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței penale nr. 5 din 11 ianuarie 2010 a Judecătoriei sectorului 5 București a fost respins ca nefondat de către Tribunalul București prin decizia din 11 martie 2010. În aceste condiții, prelungirea stării de incertitudine în care a fost plasată reclamanta (aflată în procedura falimentului) prin modul de soluționare a contestației sale, cu consecința privării acesteia de dreptul de acces liber la justiție garantat prin art. 21 din Constituția României, nu se justifică și prin urmare soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Criticile recurentei nu pot fi reținute, întrucât prima instanță nu a analizat justețea motivelor care au determinat suspendarea soluționării contestației, statuând doar că jurisprudența constantă din materia falimentului în privința accesoriilor aferente perioadei ulterioare deschiderii respectivei proceduri relevă faptul că, la acest moment, rezultatul cercetărilor penale și eventuala constatare a săvârșirii vreunei infracțiuni nu mai pot influența hotărâtor soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă, în situația neîndeplinirii acestei cerințe justificându-se întrutotul concluzia privind temeinicia acțiunii reclamantei. În consecință, pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.