ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1549/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1549/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamanta Banca T.R.– bancă în faliment, prin

lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a solicitat în contradictoriu

cu Agenția Națională de Administrare Fiscală pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care să se dispună anularea în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă

de pârâtă, obligarea pârâtei la reluarea procedurii administrative de soluționare

a contestației formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998 din 5

noiembrie 2004 emisă de Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că Banca T.R. se află în procedura de lichidare judiciară, procedură

declanșată la data de 3 iulie 2002.

După deschiderea procedurii,

în vederea stabilirii obligațiilor fiscale, Direcția Generală de Administrare a

Marilor Contribuabili, în prezent Agenția Națională de Administrare Fiscală, a început

la data de 25 noiembrie 2002 un control fiscal, solicitând ca toate documentele

contabile să fie prezentate până la 5 decembrie 2002. Acest control nu s-a putut

finaliza și nici nu a mai fost inițiat un alt control.

Prin nota de constatare

din 18 februarie 2003 Agenția Națională de Administrare Fiscală a stabilit în sarcina

reclamantei un debit de 918.488,30 RON reprezentând impozit pe veniturile realizate

de persoane nerezidente, calculat pentru perioada 2000-2002.

Împotriva notei de constatare

a formulat contestație reclamanta.

Prin decizia nr. 96

din 14 aprilie 2003 Direcția de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției

Naționale de Administrare Fiscală a dispus suspendarea soluționării contestației

formulată de Banca T.R. până la soluționarea cauzei penale aflată pe rolul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

sub nr. 18/P/2008.

La termenul din data de

12 februarie 2009, reclamanta și-a precizat acțiunea, solicitând să se constate

nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea pe rol a contestației nr. 2544 din

2 decembrie 2009 și pe cale de consecință să se dispună obligarea acesteia să reia

procedura de soluționare a contestației.

Instanța a pus în discuția

părților excepția necompetenței materiale a Tribunalului în soluționarea cauzei,

astfel că prin sentința civilă nr. 588 din 12 februarie 2009 Tribunalul București

a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții

de Apel București.

Astfel învestită, Curtea

de Apel București, referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune

invocată de pârâtă prin acțiunea a respins-o ca neîntemeiată.

Cu privire la fondul cauzei

această instanță a admis acțiunea reclamantei, constatând refuzul nejustificat al

pârâtei de soluționare a cererii reclamantei și a obligat pârâta să repună pe rol

cauza administrativă suspendată prin decizia nr. 9/2005 și să soluționeze contestația

reclamantei.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța a reținut că în cauză există un refuz nejustificat din partea

pârâtei de a repune pe rol contestația formulată împotriva deciziei nr. 61/90/I/2003/753998

din 5 noiembrie 2004.

Împotriva sentinței civile

nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a

de contencios administrativ, a formulat recurs în termen legal Agenția Națională

de Administrare Fiscală, prin care s-a solicitat admiterea acestei căi extraordinare

de atac și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii formulate

de reclamanta Banca T.R., prin lichidator judiciar.

A învederat recurenta

Agenția Națională de Administrare Fiscală, prin motivele de recurs, că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii, fiind astfel incident motivul

de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 din C. proc. civ. A considerat recurenta că

în mod greșit instanța de fond a respins atât excepția prescripției dreptului la

acțiune invocată în principal, cât și excepția inadmisibilității acțiunii invocată

în subsidiar și a admis pe fond acțiunea reclamantei. În ceea ce privește excepția

prescripției dreptului la acțiune al reclamantei, s-a arătat că s-a probat, cu înscrisurile

depuse în cauză, că reclamanta a depășit termenul de 6 luni prevăzut de art. 11

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările

și completările ulterioare, în condițiile în care termenul de prescripție se calculează

de la data comunicării refuzului de soluționare a cererii și nu de la data răspunsului

la plângerea prealabilă. Refuzul nejustificat de a repune pe rol contestația administrativă

este, potrivit art. 2 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ, un act asimilat

actului administrativ tipic, astfel că nu este necesară formularea unei plângeri

prealabile. În aceste condiții, recurenta a apreciat că nu prezintă relevanță faptul

că reclamanta a înțeles să formuleze și plângere prealabilă, atâta timp cât dispozițiile

imperative ale art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004 sunt în sensul că

termenul de 6 luni va fi calculat de la data comunicării răspunsului nejustificat

de soluționare a cererii. În mod nejustificat astfel, în soluționarea excepției

prescripției dreptului la acțiune, instanța a avut în vedere și dispozițiile

alin. (2) ale art. 11 din Legea nr. 554/2004, deoarece în cauză nu este vorba despre

comunicarea unui act administrativ, ci despre comunicarea refuzului nejustificat.

Referitor la excepția

inadmisibilității acțiunii, recurenta a precizat că în mod greșit prima instanță

nu a avut în vedere faptul că decizia nr. 9/2005 prin care s-a dispus suspendarea

soluționării contestației nu a fost desființată de nici o instanță de judecată,

beneficiind de prezumția că este legal întocmită. Reclamanta nu a făcut de altfel

dovada că motivul care a determinat suspendarea a încetat, respectiv că s-a pronunțat

o soluție definitivă pe latură penală. Nefiind prezentate dovezi în sensul că au

încetat motivele pentru care a fost dispusă suspendarea, respectiv soluționarea

în mod definitiv a laturii penale, decizia nr. 9/2005 își produce în continuare

efectele, astfel că formularea unei plângeri prealabile pentru reluarea procedurii

administrative apare ca inadmisibilă.

Pe fond, Agenția Națională

de Administrare Fiscală a arătat că prima instanța a nesocotit dispozițiile

art. 214 alin. (3) C. proc. fisc. și la prevederile pct. 10.5 din Ordinul Președintelui

Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 519/2005 atunci când nu a avut în

vedere faptul că reclamanta nu a făcut dovada faptului că latura penală a cauzei

s-a soluționat definitiv, prin prezentarea rezoluției motivate a organelor de cercetare/urmărire

penală sau a unei hotărâri penale definitive pronunțată de instanțele penale. Mai

mult, s-a relevat că instanța de fond a reținut că recurenta ar fi trebuit să facă

dovada existenței plângerii penale, deși aspectul existenței acesteia nu a fost

contestat de către reclamantă. În plus, în motivarea refuzului Agenției Naționale

de Administrare Fiscală de a proceda la reluarea soluționării contestației s-a indicat

tocmai faptul că nu s-a făcut nicio dovadă de către petentă în sensul că s-a soluționat

cauza penală. Prin urmare, nu au existat aspecte noi - la momentul formulării răspunsului

organului de soluționare din 2008 - prin care a refuzat repunerea pe rol a contestației,

față de momentul emiterii deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, prin care reclamanta

să justifice repunerea pe rol, astfel că soluția instanței de fond apare ca greșită.

Prin întâmpinare intimata

Banca T.R., prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar,

a solicitat respingerea recursului formulat de Agenția Națională de Administrare

Fiscală ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii recurate ca fiind legală

și temeinică.

Recursul este nefondat.

Sesizând instanța de contencios

administrativ, reclamanta a solicitat inițial, la 16 decembrie 2008, atât anularea

în tot a deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul de soluționare

a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția

Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, cât și obligarea pârâtei la reluarea

procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva deciziei

nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004 emisă de Direcția Generală

de Administrare a Marilor Contribuabili.

La data de 6 februarie

2009 a fost înregistrată la instanță cererea precizatoare și modificatoare a acțiunii

în sensul că se solicită să se constate nelegalitatea refuzului de a dispune repunerea

pe rol a contestației și pe cale de consecință, să fie obligată pârâta să reia procedura

de soluționare a acesteia.

Prin întâmpinare, pârâta

a invocat excepția prescripției dreptului la acțiune în ceea ce privește petitul

privind anularea deciziei nr. 9 din 15 februarie 2005, inițial formulat, motivat

de faptul că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la data de 21 februarie 2005.

În ceea ce privește adresa din 23 aprilie 2008 prin care reclamanta a solicitat

Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor reluarea procedurii administrative

de soluționare a contestației formulată împotriva deciziei de calcul accesorii

nr. 61/90/1/2003/753998 din data de 5 noiembrie 2004, s-a apreciat de către pârâtă

că aceasta nu poate avea consecințele juridice ale unei cereri de repunere în termenul

de prescripție pentru a se solicita anularea respectivei decizii.

Pentru a reține netemeinicia

excepției invocate, prima instanță s-a raportat în mod corect la obiectul precizat

al cererii introductive și la caracterul succesiv al cererilor de reluare a procedurii

administrative, ultima dintre acestea - formulată la 21 mai 2008, sub nr. 2772 -

fiind urmată de soluția administrativă nefavorabilă comunicată reclamantei la 1

iulie 2008. Or, cum acțiunea introductivă a fost înregistrată la 16 decembrie 2008,

iar prin aceasta s-a solicitat și obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluționare

a contestației, s-a concluzionat corect că dreptul la acțiune a fost exercitat în

termenul legal de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Limitele legale impuse

pentru exercitarea dreptului la acțiune, între care și termenul de prescripție de

6 luni prevăzut la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reprezintă măsuri de

protecție a stabilității și securității raporturilor juridice și a efectelor actelor

administrative. Prescripția sancționează, așadar, pasivitatea persoanei care se

consideră vătămată într-un drept sau într-un interes legitim printr-un act administrativ

tipic sau asimilat. Totodată, raportat la caracterul său absolut, excepția prescripției

dreptului la acțiune poate fi invocată în orice stare a pricinii, chiar și din oficiu.

Examinând din această

perspectivă susținerile recurentei și ținând seama de circumstanțele concrete ale

cauzei vizând, în principal, modalitatea și data sesizării instanței, stabilirea

cadrului procesual sub aspectul obiectului acțiunii reclamantei și caracterul succesiv

al cererilor formulate anterior exercitării dreptului la acțiune, o atare pasivitate

nu poate fi reținută.

Având în vedere caracterul

continuu al refuzului pretins nejustificat practicat de pârâtă și în condițiile

în care prevederile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 instituie obligativitatea

parcurgerii procedurii prealabile doar în situația contestării actelor administrative

tipice, revenirea reclamantei la solicitarea de repunere pe rol a contestației nu

poate fi caracterizată decât o nouă cerere cu același obiect, relevantă fiind, sub

acest aspect, finalitatea urmărită și nu termenii literali utilizați în conținutul

său.

Ca atare, în raport cu

prevederile art. 1 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, termenul de prescripție

de 6 luni a început să curgă numai la data comunicării răspunsului conținând soluția

administrativă nefavorabilă asupra ultimei cereri, respectiv la 1 iulie 2008, cum

corect a reținut judecătorul fondului.

Or, în raport cu această

dată, incidența excepției prescripției dreptului la acțiune nu poate fi reținută,

sesizarea instanței intervenind anterior împlinirii termenului în discuție, respectiv

la 16 decembrie 2008.

Se reține, sub aspectul

fondului cauzei, că prin decizia nr. 9 din 15 februarie 2005 emisă de Serviciul

de soluționare a contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală

- Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili s-a dispus suspendarea

soluționării contestației formulate de Banca T.R. împotriva deciziei nr. 61/90/1/2003/753998

din data de 5 noiembrie 2004 referitoare la obligațiile de plată accesorii aferente

obligațiilor fiscale din anul curent până la pronunțarea unei soluții definitive

pe latura penală, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului

care a determinat suspendarea. S-a reținut, prin considerentele deciziei sus menționate,

că sunt incidente dispozițiile art. 183 alin. (1) și alin. (3) C. proc. fisc., întrucât

fondul litigiului ce face obiectul plângerii penale nr. 223/2003 înregistrată la

Parchetul de pe lângă Judecătoria sectorului 3 București are o înrâurire hotărâtoare

asupra dezlegării pricinii ce face obiectul contestației formulate de Banca T.R.

Această decizie nu a fost contestată de către reclamantă, rămânând definitivă în

sistemul căilor de atac administrative.

Întrucât plângerea penală

nu a fost soluționată definitiv pe o perioadă îndelungată de timp, reclamanta a

solicitat reluarea procedurii de soluționare a contestației, învederând și faptul

că aceasta a vizat nelegalitatea calculării accesoriilor după data deschiderii procedurii

falimentului împotriva băncii, ca urmare a dispozițiilor exprese ale art. 20

2

din Legea nr. 83/1999 privind procedura falimentului instituțiilor de credit, modificată

și completată prin O.U.G. nr. 148/2001, precum și ale art. 41 alin. (1) din Legea

nr. 85/2006 privind procedura insolvenței. S-a precizat și faptul că instanțele

de judecată s-au pronunțat în 164 de cazuri similare, în mod irevocabil, în sensul

că Banca T.R. nu datorează accesorii după data deschiderii falimentului.

În conformitate cu prevederile

art. 214 alin. (3) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2003, procedura

administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea

așa cum a susținut recurenta.

În raport cu circumstanțele

concrete ale cauzei, fără a analiza motivele care au determinat luarea unei astfel

de măsuri, cum se susține în recurs, judecătorul fondului a concluzionat însă, în

mod corect, că se impune reluarea procedurii de soluționare a contestației, chiar

și absența dovezii cu privire la soluționarea definitivă a laturii penale, în condițiile

în care societatea reclamantă se află în procedura falimentului și nu s-au produs

probe că soluționarea respectivei plângeri penale, formulate la 13 februarie 2003,

ar conduce la elemente relevante într-o perioadă de timp rezonabilă.

În recurs s-a făcut, de

altfel, dovada faptului că nu s-a început urmărirea penală în respectiva cauză,

iar plângerea formulată împotriva rezoluției nr. 18/P/2008 din 11 iunie 2009 a Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție

și a rezoluției nr. 1096/112/2009 din 16 august 2009 a Procurorului șef al secției

de combatere a infracțiunilor conexe infracțiunilor de corupție a Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție a

fost respinsă de Judecătoria sectorului 5 prin sentința penală nr. 5 din 11 ianuarie

2010, pronunțată în Dosarul nr. 11295/302/2009. Recursul declarat de Agenția Națională

de Administrare Fiscală împotriva sentinței penale nr. 5 din 11 ianuarie 2010 a

Judecătoriei sectorului 5 București a fost respins ca nefondat de către Tribunalul

București prin decizia din 11 martie 2010.

În aceste condiții, prelungirea

stării de incertitudine în care a fost plasată reclamanta (aflată în procedura falimentului)

prin modul de soluționare a contestației sale, cu consecința privării acesteia de

dreptul de acces liber la justiție garantat prin art. 21 din Constituția României,

nu se justifică și prin urmare soluția adoptată de judecătorul fondului va fi păstrată.

Criticile recurentei nu

pot fi reținute, întrucât prima instanță nu a analizat justețea motivelor care au

determinat suspendarea soluționării contestației, statuând doar că jurisprudența

constantă din materia falimentului în privința accesoriilor aferente perioadei ulterioare

deschiderii respectivei proceduri relevă faptul că, la acest moment, rezultatul

cercetărilor penale și eventuala constatare a săvârșirii vreunei infracțiuni nu

mai pot influența hotărâtor soluția ce urmează a fi dată în procedura administrativă,

în situația neîndeplinirii acestei cerințe justificându-se întrutotul concluzia

privind temeinicia acțiunii reclamantei.

În consecință, pentru

toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) din C. proc.

civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de Agenția Națională de Administrare

Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2576 din 16 iunie 2009 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva sentinței civile nr. 2576

din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 martie 2010.