ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Obiectul acțiunii și procedura derulată în fața instanței de fond Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București la data de 13 decembrie 2008, reclamanta Banca Turco - Română, prin Lichidator Judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 10 din 15 februarie 2005 și obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluționare a contestației formulată împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, A.N.A.F.

a stabilit în sarcina Băncii Turco - Române un debit în sumă de 4.666.740 lei - impozit pe venituri din salarii, calculat prin estimare pentru perioada 2000 - 2001 cu includerea în mod nelegal a unor accesorii până la data de 28 februarie 2003. Ulterior, prin Decizia nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 s-au calculat accesorii suplimentare în cuantum de 238.953,48 RON pentru perioada 28 februarie 2003-05 noiembrie 2004. î mpotriva acestei decizii s-a formulat contestația din 02 decembrie 2004, însă prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2005 s-a dispus suspendarea procedurii de soluționare a contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală. p rin adresa din 23 aprilie 2008 s-a solicitat reluarea procedurii de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 10/2005, însă cererea nu a fost soluționată în sens pozitiv.

Reclamanta a susținut că procedura de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 nu este influențată de soluția dată pe latura penală și nici de modul de soluționare a contestației formulate împotriva actului principal, întrucât motivul pe care s-a întemeiat contestația se referă exclusiv la nelegalitatea calculării unor debite suplimentare ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului. Reclamanta a mai arătat că bănuiala existenței unor fapte de natură penală nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale și nu există înrâurire hotărâtoare a cercetărilor penale asupra modului de soluționare a contestației. Printr-o cerere precizatoare, reclamanta și-a modificat obiectul acțiunii solicitând să se constate nelegalitatea refuzului A.N.A.F.

de a dispune repunerea pe rol a contestației și să fie obligată pârâta să reia procedura de soluționare a contestației din 2 decembrie 2004 formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004. Pârâta a depus întâmpinare invocând necompetența Tribunalului București și excepția de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât decizia nr. 10 din 15 februarie 2005 nu a fost atacată în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004. Prin sentința civilă nr. 592 din 12 februarie 2009, Tribunalul București, în conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare la valoarea litigiului, a declinat competența în favoarea Curții de Apel București. În fața Curții de Apel București s-a invocat și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată modificată, afirmându-se că nu se poate solicita repunerea pe rol a unei contestații dacă nu s-a cerut anularea deciziei de suspendare.

2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința civilă nr. 2592 din 16 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de prescripție a dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtă să reia procedura de soluționare a plângerii formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004. Pentru a hotărî în acest mod, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Cu privire la excepția de prescripție a dreptului la acțiune, prima instanță a apreciat că, prin acțiunea modificată, reclamanta se plânge de refuzul autorității publice pârâte de repunere pe rol a contestației, capăt de cerere care nu este prescris în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004, întrucât reclamanta a solicitat repunerea pe rol a contestație prin cererile din data de 23 aprilie 2008 și din data de 21 mai 2008. A reținut că a doua cerere formulată ca plângere prealabilă ar fi trebuit să primească răspuns la data de 21 iunie 2008, dată față de care acțiunea reclamantei din data de 16 decembrie 2008 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni reglementat de textul de lege evocat.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, instanța de fond a constatat că petenta era îndreptățită, pe tot parcursul suspendării, să formuleze o cerere de repunere pe rol iar intimata era obligată să soluționeze o astfel de cerere potrivit dispozițiilor legale. Faptul că decizia de suspendare a procedurii de soluționare a contestației a rămas definitivă prin neapelare nu interzice reclamantei să exercite acțiunea în contencios administrativ în măsura în care apreciază că modul de soluționare a cererii de repunere pe rol este unul ilegal. Relativ la fondul cauzei, prima instanță a reținut că soluționarea contestației nu era influențată de cercetările penale invocate de intimată, obiectul contestației fiind constatarea nelegalității calculării unor accesorii după momentul deschiderii procedurii falimentului, astfel că intimata era obligată să repună cererea pe rol și să soluționeze contestația pe fond.

3. Recursul pârâtei Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În esență, recurenta - pârâtă a formulat următoarele motive de recurs: 3.1. În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de fond a ignorat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, aplicabile speței, a reținut greșit data înregistrării cererii de chemare în judecată, care în realitate a fost 18 decembrie 2008 și a calculat termenul de prescripție de la data răspunsului la procedura prealabilă, deși potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul actelor administrative asimilate conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege (refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri sau nesoluționarea cererii în termenul legal) nu este obligatorie plângerea prealabilă.

3.2. În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, instanța de fond nu a avut în vedere, pe de o parte, că Decizia nr. 10/2005, prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației, nu a fost desființată de o instanță de judecată, beneficiind de prezumția de legalitate și, pe de altă parte, că reclamanta nu a făcut dovada încetării motivului care a determinat suspendarea. 3.3. Cu privire la fondul cauzei, soluția este greșită, pentru că în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (3) din O.G.nr. 92/2003, și pct. 10.5 din Ordinul Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005, procedura administrativă se reia la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Totodată, a arătat că deși a fost învestită cu analizarea legalității refuzului soluționării contestației, instanța și-a argumentat soluția în sensul că nelegalitatea calculului accesoriilor poate fi verificată independent de soluția dată în cauza penală.

În susținerea punctului său de vedere, recurenta - pârâtă a invocat jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, făcând referire la o serie de decizii pronunțate în perioada 20 noiembrie 2007 - 5 februarie 2009. 4. Apărările intimatei - reclamante Prin întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco - Română - bancă în faliment prin lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a răspuns criticilor formulate în recurs, după cum urmează: 4.1.

Calculul termenului de prescripție începând cu data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă este corect în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, pentru că prin înlăturarea în anumite situații a caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, legiuitorul a înțeles să faciliteze accesul la justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale. 4.2 Acțiunea este admisibilă, întrucât are ca obiect refuzul de rezolvare a cererii de repunere pe rol, iar nu decizia de suspendare a soluționării contestației administrative. 4.3.

Cu privire la fondul cauzei, instanța nu și-a depășit limitele învestirii, ci a analizat legalitatea motivelor refuzului de reluare a soluționării contestației - identice cu cele ale suspendării ei și a reținut corect că accesoriile calculate după data deschiderii procedurii falimentului nu depind de obligațiile principale stabilite pentru perioadele anterioare. II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1. Argumente de fapt și de drept relevante Intimata - reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul rezolvării cererii de reluare a procedurii administrative de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C., prin care s-au calculat în sarcina Băncii Turco - Române accesorii în sumă de 238.953,48 lei, aferente perioadei 28 februarie 2003 - 5 noiembrie 2004. Soluționarea contestației a fost suspendată prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2005, în temeiul art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată (în prezent art. 214), autoritatea fiscală reținând că organul în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Cu referire expresă la motivele de recurs formulate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte constată următoarele: 1.1. Prescripția dreptului la acțiune Conform înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a procedurii administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală la data de 23 aprilie 2008, răspunsul negativ transmis prin adresa din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco - Română, din 16 mai 2008, iar acțiunea în justiție a fost înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008. Între timp, intimata - reclamantă a formulat și o plângere administrativă împotriva refuzului repunerii pe rol, din 21 mai 2008, înregistrată la A.N.A.F.

la data de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin adresa din 21 iunie 2008, înregistrată la Banca Turco - Română din 1 iulie 2008. Este adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului de rezolvare sau a nesoluționării în termenul legal a unei cereri adresate unei autorități publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare a instanței curgând, în aceste situații, de la data comunicării refuzului nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării termenului legal de soluționare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b) și c) teza a II-a din l egea nr. 554/2004). În materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste norme de drept comun în contenciosul administrativ, pentru că prevederile speciale ale C. proc.

fisc. conduc către concluzia că persoana lezată poate formula contestația administrativă și în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii administrației fiscale. În acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) (”… Contestația este o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legii”), art. 205 alin. (2) („Este îndreptățit să formuleze contestație numai cel care consideră că a fost lezat în drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia”) și art. 209 alin. (3) C. proc. fisc. („Contestațiile formulate de cei care se consideră lezați de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se soluționează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să emită acel act”).

În contextul normativ menționat, soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune pronunțată de instanța de fond, prin raportare la data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile ca punct de plecare în calculul termenului de prescripție, este corectă. 1.2. Inadmisibilitatea acțiunii Refuzul nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un interes legitim, adresate unei autorități publice, dă naștere dreptului la acțiune pe calea contenciosului administrativ potrivit art. 52 din Constituția României, precum și art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, astfel că și această chestiune de drept a primit o dezlegare corectă din partea primei instanțe.

Motivele pe care recurenta - pârâtă și-a întemeiat excepția de inadmisibilitate sunt în realitate aspecte de fond, în raport cu care se evaluează caracterul justificat ori nu al refuzului. 1.3. Soluționarea fondului cauzei În esență, motivele pentru care intimata - reclamantă a solicitat reluarea procedurii administrative de soluționare a contestației fiscale au vizat, pe de o parte, inexistența unei dependențe a clarificării regimului juridic al accesoriilor calculate după data deschiderii procedurii falimentului de eventuala constatare a unor infracțiuni legate de nașterea debitului principal și, pe de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs din anul 2003 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală - premisa suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea urmăririi penale.

Și sub acest aspect, hotărârea recurată este corectă, pentru că instanța de contencios administrativ era îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri penale definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat suspendarea, cu asigurarea unui just echilibru între interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru că măsurile dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor fiscale la bugetul de stat. Privite prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul asupra modului în care recurenta-pârâtă și-a exercitat dreptul de apreciere în soluționarea cererii contribuabilului, prevederile art. 214 alin. (3) C. proc.

fisc., care stabilesc un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un impediment pentru admiterea acțiunii. În plus, față de cele reținute de prima instanță, nu este lipsită de semnificație împrejurarea că actul administrativ și fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004, debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 - 2004, iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2007, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu corespunde exigențelor termenelor rezonabile cărora le este supusă conduita administrației.

În jurisprudența C.E.D.O., s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din Convenție, referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care autoritatea fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care petiționarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis o decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind debitele contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002). 2. Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare sau de casare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Lege nr. 554/2004 sau art. 304 1 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2592 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010