ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 292/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele

cauzei

și procedura derulată în fața instanței de fond

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului București la data de 13 decembrie 2008, reclamanta Banca Turco - Română,

prin Lichidator Judiciar Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar a

solicitat, în contradictoriu cu pârâta A.N.A.F., anularea Deciziei nr. 10 din

15 februarie 2005 și obligarea pârâtei la reluarea procedurii de soluționare a

contestației formulată împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5

noiembrie 2004.

În motivarea acțiunii

reclamanta a arătat că prin Nota de constatare nr. 243 din 18 februarie 2003, A.N.A.F. a stabilit în sarcina Băncii Turco - Române un debit în sumă de 4.666.740 lei -

impozit pe venituri din salarii, calculat prin estimare pentru perioada 2000 - 2001

cu includerea în mod nelegal a unor accesorii până la data de 28 februarie

2003.

Ulterior, prin Decizia

nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 s-au calculat accesorii

suplimentare în cuantum de 238.953,48 RON pentru perioada 28 februarie 2003-05

noiembrie 2004.

î

mpotriva acestei

decizii s-a formulat contestația din 02 decembrie 2004, însă prin Decizia nr. 10

din 15 februarie 2005 s-a dispus suspendarea procedurii de soluționare a

contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latură penală.

p

rin adresa din 23 aprilie 2008 s-a

solicitat reluarea procedurii de soluționare a contestației formulate împotriva

Deciziei nr. 10/2005, însă cererea nu a fost soluționată în sens pozitiv.

Reclamanta

a susținut că procedura de soluționare a contestației formulate împotriva Deciziei

nr. 61/90/1/2003/754004 din 5 noiembrie 2004 nu este influențată de soluția

dată pe latura penală și nici de modul de soluționare a contestației formulate

împotriva actului principal, întrucât motivul pe care s-a întemeiat contestația

se referă exclusiv la nelegalitatea calculării unor debite suplimentare

ulterior datei de deschidere a procedurii falimentului.

Reclamanta

a mai arătat că bănuiala existenței unor fapte de natură penală nu a fost

confirmată prin începerea urmăririi penale și nu există înrâurire hotărâtoare a

cercetărilor penale asupra modului de soluționare a contestației.

Printr-o

cerere precizatoare, reclamanta și-a modificat obiectul acțiunii solicitând să

se constate nelegalitatea refuzului A.N.A.F. de a dispune repunerea pe rol a

contestației și să fie obligată pârâta să reia procedura de soluționare a

contestației din 2 decembrie 2004 formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004

din 5 noiembrie 2004.

Pârâta

a depus întâmpinare invocând necompetența Tribunalului București și excepția de

prescripție a dreptului la acțiune, întrucât decizia nr. 10 din 15 februarie

2005 nu a fost atacată în termenul reglementat de art. 11 din Legea nr. 554/2004.

Prin

sentința civilă nr. 592 din 12 februarie 2009, Tribunalul București, în

conformitate cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004 și prin raportare

la valoarea litigiului, a declinat competența în favoarea Curții de Apel

București.

În

fața Curții de Apel București s-a invocat și excepția inadmisibilității cererii

de chemare în judecată modificată, afirmându-se că nu se poate solicita

repunerea pe rol a unei contestații dacă nu s-a cerut anularea deciziei de

suspendare.

2.

Hotărârea Curții de apel

Prin

sentința civilă nr. 2592 din 16 iunie 2009, Curtea de Apel București, secția a

VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de prescripție

a dreptului la acțiune și excepția inadmisibilității cererii de chemare în

judecată, a admis acțiunea reclamantei și a obligat pârâtă să reia procedura de

soluționare a plângerii formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004

din 5 noiembrie 2004.

Pentru

a hotărî în acest mod, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Cu

privire la excepția de prescripție a dreptului la acțiune, prima instanță a

apreciat că, prin acțiunea modificată, reclamanta se plânge de refuzul

autorității publice pârâte de repunere pe rol a contestației, capăt de cerere

care nu este prescris în raport de prevederile art. 11 din Legea nr. 554/2004,

întrucât reclamanta a solicitat repunerea pe rol a contestație prin cererile

din data de 23 aprilie 2008 și din data de 21 mai 2008.

A

reținut că a doua cerere formulată ca plângere prealabilă ar fi trebuit să

primească răspuns la data de 21 iunie 2008, dată față de care acțiunea

reclamantei din data de 16 decembrie 2008 a fost formulată înăuntrul termenului de prescripție de 6 luni reglementat de textul de lege evocat.

În

ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii, instanța de fond a

constatat că petenta era îndreptățită, pe tot parcursul suspendării, să

formuleze o cerere de repunere pe rol iar intimata era obligată să soluționeze

o astfel de cerere potrivit dispozițiilor legale. Faptul că decizia de

suspendare a procedurii de soluționare a contestației a rămas definitivă prin

neapelare nu interzice reclamantei să exercite acțiunea în contencios

administrativ în măsura în care apreciază că modul de soluționare a cererii de

repunere pe rol este unul ilegal.

Relativ

la fondul cauzei, prima instanță a reținut că soluționarea contestației nu era

influențată de cercetările penale invocate de intimată, obiectul contestației

fiind constatarea nelegalității calculării unor accesorii după momentul

deschiderii procedurii falimentului, astfel că intimata era obligată să repună

cererea pe rol și să soluționeze contestația pe fond.

3.

Recursul pârâtei

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs pârâta A.N.A.F., criticând-o pentru

nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

esență, recurenta - pârâtă a formulat următoarele motive de recurs:

3.1.

În ceea ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, instanța de

fond a ignorat prevederile art. 11 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004,

aplicabile speței, a reținut greșit data înregistrării cererii de chemare în

judecată, care în realitate a fost 18 decembrie 2008 și a calculat termenul de

prescripție de la data răspunsului la procedura prealabilă, deși potrivit art. 7

alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul actelor administrative asimilate

conform art. 2 alin. (2) din aceeași lege (refuzul nejustificat de rezolvare a

unei cereri sau nesoluționarea cererii în termenul legal) nu este obligatorie

plângerea prealabilă.

3.2.

În ceea ce privește admisibilitatea acțiunii, instanța de fond nu a avut în

vedere, pe de o parte, că Decizia nr. 10/2005, prin care s-a dispus suspendarea

soluționării contestației, nu a fost desființată de o instanță de judecată,

beneficiind de prezumția de legalitate și, pe de altă parte, că reclamanta nu a

făcut dovada încetării motivului care a determinat suspendarea.

3.3.

Cu privire la fondul cauzei, soluția este greșită, pentru că în conformitate cu

dispozițiile art. 214 alin. (3) din O.G.nr. 92/2003, și pct. 10.5 din Ordinul

Președintelui A.N.A.F. nr. 519/2005, procedura administrativă se reia la

încetarea motivului care a determinat suspendarea. Totodată, a arătat că deși a

fost învestită cu analizarea legalității refuzului soluționării contestației, instanța

și-a argumentat soluția în sensul că nelegalitatea calculului accesoriilor

poate fi verificată independent de soluția dată în cauza penală.

În

susținerea punctului său de vedere, recurenta - pârâtă a invocat jurisprudența în

materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, făcând referire la o serie de decizii pronunțate în

perioada 20 noiembrie 2007 - 5 februarie 2009.

4.

Apărările intimatei - reclamante

Prin

întâmpinarea depusă la dosar, Banca Turco - Română - bancă în faliment prin

lichidator Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, a răspuns

criticilor formulate în recurs, după cum urmează:

4.1.

Calculul termenului de prescripție începând cu data comunicării răspunsului la

plângerea prealabilă este corect în raport cu prevederile art. 11 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 554/2004, pentru că prin înlăturarea în anumite situații a

caracterului obligatoriu al procedurii prealabile, legiuitorul a înțeles să

faciliteze accesul la justiție al persoanelor vătămate, iar nu să lipsească

procedura prealabilă, atunci când este exercitată, de efectele sale.

4.2

Acțiunea este admisibilă, întrucât are ca obiect refuzul de rezolvare a cererii

de repunere pe rol, iar nu decizia de suspendare a soluționării contestației

administrative.

4.3.

Cu privire la fondul cauzei, instanța nu și-a depășit limitele învestirii, ci a

analizat legalitatea motivelor refuzului de reluare a soluționării contestației

- identice cu cele ale suspendării ei și a reținut corect că accesoriile

calculate după data deschiderii procedurii falimentului nu depind de

obligațiile principale stabilite pentru perioadele anterioare.

II.Considerentele

Înaltei Curți asupra recursului

Examinând

cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a prevederilor art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

1.

Argumente de fapt și de drept relevante

Intimata

- reclamantă a supus controlului instanței de contencios administrativ refuzul

rezolvării cererii de reluare a procedurii administrative de soluționare a

contestației formulate împotriva Deciziei nr. 61/90/1/2003/754004 din 5

noiembrie 2004, emisă de D.G.A.M.C., prin care s-au calculat în sarcina Băncii

Turco - Române accesorii în sumă de 238.953,48 lei, aferente perioadei 28

februarie 2003 - 5 noiembrie 2004.

Soluționarea

contestației a fost suspendată prin Decizia nr. 10 din 15 februarie 2005, în

temeiul art. 183 alin. (1) C. proc. fisc., în forma în vigoare la acea dată (în

prezent art. 214), autoritatea fiscală reținând că organul în drept cu privire

la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea

o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura

administrativă.

Cu

referire expresă la motivele de recurs formulate de recurenta - pârâtă, Înalta

Curte constată următoarele:

1.1.

Prescripția dreptului la acțiune

Conform

înscrisurilor depuse la dosarul de fond, cererea de reluare a procedurii

administrative a fost înregistrată la autoritatea fiscală la data de 23 aprilie

2008, răspunsul negativ transmis prin adresa din 14 mai 2008 a fost înregistrat la Banca Turco - Română, din 16 mai 2008, iar acțiunea în justiție a fost

înregistrată la Curtea de apel la data de 18 decembrie 2008.

Între

timp, intimata - reclamantă a formulat și o plângere administrativă împotriva

refuzului repunerii pe rol, din 21 mai 2008, înregistrată la A.N.A.F. la data

de 5 iunie 2008, la care a primit răspuns negativ prin adresa din 21 iunie

2008, înregistrată la Banca Turco - Română din 1 iulie 2008.

Este

adevărat că, potrivit art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, în cazul refuzului

de rezolvare sau a nesoluționării în termenul legal a unei cereri adresate unei

autorități publice nu este obligatorie plângerea prealabilă, termenul de sesizare

a instanței curgând, în aceste situații, de la data comunicării refuzului

nejustificat de rezolvare a cererii sau, după caz, de la data expirării

termenului legal de soluționare a cererii (art. 11 alin. (1) lit. b) și c) teza

a II-a din

l

egea nr. 554/2004).

În

materie fiscală nu pot fi însă aplicate ca atare aceste norme de drept comun în

contenciosul administrativ, pentru că prevederile speciale ale C. proc. fisc. conduc

către concluzia că persoana lezată poate formula contestația administrativă și

în cazul refuzului nejustificat de rezolvare a unei cereri sau al tăcerii

administrației fiscale.

În

acest sens, sunt relevante dispozițiile art. 205 alin. (1) (”… Contestația este

o cale administrativă de atac și nu înlătură dreptul la acțiune al celui care

se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau

prin lipsa acestuia, în condițiile legii”), art. 205 alin. (2) („Este

îndreptățit să formuleze contestație numai cel care consideră că a fost lezat în

drepturile sale printr-un act administrativ sau în lipsa acestuia”) și art. 209

alin. (3) C. proc. fisc. („Contestațiile formulate de cei care se consideră

lezați de refuzul nejustificat de emitere a actului administrativ fiscal se

soluționează de către organul ierarhic superior organului fiscal competent să

emită acel act”).

În

contextul normativ menționat, soluția de respingere a excepției prescripției

dreptului la acțiune pronunțată de instanța de fond, prin raportare la data expirării

termenului de soluționare a plângerii prealabile ca punct de plecare în

calculul termenului de prescripție, este corectă.

1.2.

Inadmisibilitatea acțiunii

Refuzul

nejustificat de rezolvare a unei cereri referitoare la un drept sau la un

interes legitim, adresate unei autorități publice, dă naștere dreptului la

acțiune pe calea contenciosului administrativ potrivit art. 52 din Constituția

României, precum și art. 1 alin. (1) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

astfel că și această chestiune de drept a primit o dezlegare corectă din partea

primei instanțe. Motivele pe care recurenta - pârâtă și-a întemeiat excepția de

inadmisibilitate sunt în realitate aspecte de fond, în raport cu care se

evaluează caracterul justificat ori nu al refuzului.

1.3.

Soluționarea fondului cauzei

În

esență, motivele pentru care intimata - reclamantă a solicitat reluarea

procedurii administrative de soluționare a contestației fiscale au vizat, pe de

o parte, inexistența unei dependențe a clarificării regimului juridic al

accesoriilor calculate după data deschiderii procedurii falimentului de

eventuala constatare a unor infracțiuni legate de nașterea debitului principal

și, pe de altă parte, împrejurarea că în toată perioada care s-a scurs din anul

2003 și până în prezent, bănuiala existenței unor fapte de natură penală - premisa

suspendării procedurii administrative - nu a fost confirmată prin începerea

urmăririi penale.

Și

sub acest aspect, hotărârea recurată este corectă, pentru că instanța de

contencios administrativ era îndrituită să verifice, chiar în lipsa unei hotărâri

penale definitive, dacă mai subzistă temeiurile care au determinat suspendarea,

cu asigurarea unui just echilibru între interesul public și drepturile ori

interesele legitime private ale destinatarului actului, pentru că măsurile

dispuse de autoritatea fiscală nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și

rezonabil pentru atingerea obiectivului propus, acela al evitării pierderilor

fiscale la bugetul de stat.

Privite

prin prisma coordonatelor în care se exercită controlul asupra modului în care

recurenta-pârâtă și-a exercitat dreptul de apreciere în soluționarea cererii

contribuabilului, prevederile art. 214 alin. (3) C. proc. fisc., care stabilesc

un moment obiectiv al reluării procedurii administrative, nu constituie un

impediment pentru admiterea acțiunii.

În

plus, față de cele reținute de prima instanță, nu este lipsită de semnificație împrejurarea

că actul administrativ și fiscal a fost emis în data de 5 noiembrie 2004,

debitele stabilite în sarcina reclamantei sunt aferente perioadei 2003 - 2004,

iar suspendarea procedurii a fost dispusă prin Decizia nr. 10 din 15 februarie

2007, dată de la care s-au scurs 5 ani, perioadă care nu corespunde exigențelor

termenelor rezonabile cărora le este supusă conduita administrației.

În

jurisprudența C.E.D.O., s-a reținut că a avut loc o violare a art. 6 din

Convenție, referitor la dreptul la acces la un tribunal, în cazul în care

autoritatea fiscală a întârziat peste 3 ani rezolvarea unor cereri prin care

petiționarul solicita reexaminarea impunerii sale, amânând în mod nepermis o

decizie judiciară în legătură cu principalele probleme privind debitele

contestate (cauza Janosevici contra Suediei, hotărârea din 23 iulie 2002).

2.

Temeiul legal al soluției pronunțate în recurs

Având

în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de modificare

sau de casare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Lege nr. 554/2004 sau art.

304

1

C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta A.N.A.F. împotriva sentinței civile nr. 2592 din 16 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 22 ianuarie 2010