ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1272/2010

Asupra recursului de față

în baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin

încheierea din 22 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

și pentru cauze cu minori și de familie, învestită cu judecarea apelurilor

declarate de inculpații L.G. și F.A. împotriva sentinței penale nr. 873 din 29

octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a

dispus, în baza art. 160

b

raportat la

art. 300

2

C. proc. pen.

, menținerea stării de arest a

apelantul inculpat L.G.

S-a

reținut că inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 873 din 29

octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, la pedeapsa

rezultantă de 14 ani închisoare pentru

săvârșirea

infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută de

art. 2

alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 37 lit. a) și b) C.

pen.

S-a

reținut, în esență, că temeiurile care au determinat luarea măsurii arestării

preventive a inculpatului se mențin și impun în continuare privarea sa de

libertate, fiind incidente dispozițiile art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

deoarece pedeapsa

prevăzută de lege pentru

infracțiunile cercetate este închisoarea mai mare de 4 ani și există probe

certe că lăsarea sa în libertate prezintă

pericol concret pentru ordinea

publică, care rezultă din gravitatea faptei presupus comise, urmarea produsă și

din circumstanțele personale ale inculpatului.

Î

mpotriva

încheierii sus-menționate, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea

încheierii atacate și revocarea măsurii arestării preventive.

Recursul nu este fondat.

Din

examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă că temeiurile care au impus

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului se mențin, așa cum a reținut

în mod corect instanța de apel și există temeiuri noi care justifică și impun

în continuare privarea de libertate.

Potrivit

Codului nostru de procedură penală, similar reglementărilor din majoritatea

legislațiilor europene, menținerea unei măsuri preventive privative de

libertate este condiționată de îndeplinirea cumulativă a trei condiții de fond:

să existe probe sau indicii temeinice privind săvârșirea unei fapte prevăzute

de legea penală; fapta respectivă să fie sancționată de lege cu pedeapsa

închisorii mai mare de 4 ani și să fie prezent cel puțin unul dintre temeiurile

de arestare expres și limitativ prevăzute de art. 148 C. proc. pen.

Î

n

cauză, se constată că temeiul care a stat la baza luării și menținerii măsurii

arestării preventive, prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen.

subzistă și în prezent, fiind îndeplinite,

cumulativ,

condițiile prevăzute de textul de lege: inculpatul a săvârșit

o

infracțiune pentru care legea prevede

pedeapsa detențiunii pe viață

sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani

și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru

ordinea publică.

Referitor

la acest temei, în practica C.E.D.O., s-a stabilit că menținerea detenției este

justificată atunci când se face dovada că asupra procesului penal planează cel

puțin unul dintre următoarele pericole care trebuie apreciate in concreto pentru

fiecare caz în parte: pericolul de săvârșire a unei noi infracțiuni, pericolul

de distrugere a probelor, riscul presiunii asupra martorilor, pericolul de

dispariție a inculpatului sau pericolul de a fi tulburată ordinea publică.

Din

examinarea lucrărilor și actelor dosarului, rezultă, într-adevăr, că în raport

de natura și gradul deosebit de ridicat de pericol social al faptei de trafic

de droguri de mare risc, săvârșită în stare de recidivă postexecutorie și

postcondamnatorie, pentru săvârșirea cărora a fost condamnat de prima instanță

la pedeapsa rezultantă de 14 ani închisoare, lăsarea inculpatului în libertate

ar putea crea riscul ca acesta să repete asemenea fapte.

Pe de

altă parte, natura și modalitatea de comitere a infracțiunii sus-menționate

relevă nu doar o periculozitate infracțională, dar și una socială care impun o

reacție fermă, deoarece lăsarea în libertate ar putea crea riscul ca acesta să

repete asemenea fapte și ar induce un sentiment de insecuritate în ordinea

publică.

Așa fiind, temeiurile care au stat inițial la

baza luării măsurii

arestării preventive nu s-au schimbat,

iar condamnarea în primă instanță, chiar dacă nu înlătură prezumția de

nevinovăție, care subzistă în favoarea inculpatului, oferă indicii cu privire

la vinovăția acestuia și constituie un temei care justifică în continuare

privarea de libertate.

Așa

fiind, menținerea măsurii arestării preventive se impune în continuare,

întrucât prin lăsarea inculpatului în libertate s-ar crea un pericol pentru

buna desfășurare a procesului penal.

Pentru

aceste considerente, urmează ca recursul declarat de recurentul inculpat L.G.

împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, să fie respins, ca

nefondat, cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul inculpat L.G. împotriva încheierii din 22 martie 2010 a Curții de

Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie,

pronunțată în dosar nr. 43624/3/2008(2779/2009).

Obligă recurentul inculpat la plata sumei de

300 lei cu titlul de

cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției și

Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie

2010.