ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1045/2010

Asupra

recursului de față

În

baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr.198 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petiționarul N.G. împotriva rezoluției din 28 septembrie 2009 dată

în Dosarul nr.506/P/2009 ai Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Poiești.

S-au

reținut, în esență, următoarele:

Prin

plângerea formulată la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești,

petiționarul a solicitat efectuarea de cercetări față de executorul

judecătoresc P.A.G. pentru pretinsa săvârșire a infractiuniii de abuz în

serviciu și numiții Z.C. și Z.I., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de

tulburare de posesie și nerespectarea hotărârilor judecătorești, susținând, în

esență, că executorul judecătoresc a simulat timp de 7 ani executarea silită a

sentinței civile nr. 4690/1998, nereușind ca în acest interval de timp să

execute debitorii cu privire la sumele menționate în titlul executoriu,

întrucât nu a respectat normele de procedură civilă și a devenit complice

ocupanților proprietății sale.

În

ceea ce îi privește pe numiții Z.I. și Z.C., petentul a susținut că aceștia au

pătruns cu forța în imobilul proprietatea sa, în timp ce se judeca acțiunea în

revendicare pe care o intentase.

Prin

rezoluția din 28 septembrie 2009, dată în Dosarul nr. 506/P/2009 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apei Ploiești, în baza art. 228 alin. (4) raportat la

art.10 lit. d) din C. proc. pen., s-a dispus neînceperea urmăririi penale față

de executorul judecătoresc și numiții Z.I. și Z.C., pentru infracțiunile

reclamate, reținându-se, în esență, următoarele:

Prin

sentința civilă nr. 4690/1998 a Judecătoriei Buzău, a fost admisă acțiunea

reclamantului N.G. și au fost obligați pârâții l.C., S.I., S.S. și T.A. să îi

lase în deplină proprietate și liniștită posesie suprafața de 4600 m

2

teren situat în extravilanul satului Mirei, comuna Vernești.

Cu

ocazia procedurii de executare silită a dispozitivului sentinței civile,

executorul a constatat că pe terenul respectiv dețin acte de vânzare-cumpărare

autentificate alte persoane- Z.I. și Z.C., C.M. și C.G., care nu au avut

calitatea de părți în cauza civilă, iar terenul care făcea obiectul executării

silite era în realitate în tarlaua 5 a satului Mierea.

Cu

privire la toate aceste impedimente la executare, executorul judecătoresc a

întocmit procesul-verbal din 1 iunie 2004, îndrumând creditorul să se adreseze

instanței de judecată. Urmare formulării plângerii la instanță, executorul a

fost obligat să continue executarea silită. Totodată, s-a reținut că a fost respinsă

cererea formulată de executorul judecătoresc de lămurire și completare a

dispozitivului hotărârii, în sensul precizării cum se identifică suprafața de

teren și cum să întocmească actul de executare în situația în care terenul este

ocupat de terțe persoane.

Față

de această stare de fapt, s-a reținut că executorul judecătoresc nu a avut

intenția de a cauza o vătămare petentului prin acțiunile safe, iar, pe de altă

parte, nu se poate reține în sarcina acestuia existența intenției sau culpei în

neaducerea la îndeplinire a hotărârii instanței de judecată de continuare a

procedurii de executare silită, câtă vreme continuarea procedurii ar fi adus

atingere unor terțe persoane ce aveau proprietatea și posesia unei părți a

terenului ce făcea obiectul procedurii și erau la rândul lor îndreptățite să

ceară respectarea dreptului lor.

În

privința presupușilor făptuitori Z.I. și Z.C., s-a dispus neînceperea urmăririi

penale sub aspectul comiterii infracțiunilor de nerespectare a hotărârilor

judecătorești, deoarece lipsește situația premisă a infracțiunii, persoana

vătămată nefiind pusă în posesie asupra terenului deținut în baza hotărârii

judecătorești.

Prin

rezoluția din 26 octombrie 2009, dată în Dosarul nr. 1263/11/2/2009 de către

procurorul general, a fost menținută rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale, ca fiind legală și temeinică.

Prin

plângerea depusă la instanță, petiționarul a criticat ambele rezoluții.

Instanța

de fond, prin sentința penală sus-menționată, a respins, ca nefondată,

plângerea petiționarului, reținând, în esență, că intimatul executor

judecătoresc a respectat obligația ce îi revenea de a efectua toate demersurile

necesare pentru executarea silită a hotărârii judecătorești, însă, din cauza

unor împrejurări care nu implică intenția sa, nu a fost în măsură să realizeze

acest lucru.

Executarea

silită a sentinței civile nr. 4690/1998 pronunțată de Judecătoria Buzău s-a

realizat în conformitate cu prevederile art. 578 – art. 579 C. proc. civ. care

reglementează modalitatea de executare a hotărârilor judecătorești care au

drept obiect predarea unui imobil. În speță, așa cum rezultă din

procesul-verbal încheiat la 1 iunie 2004 de către intimatul P.A.G. (fila 52

dosar parchet), executorul judecătoresc a respectat aceste prevederi,

constatând cu ocazia identificării imobilului că terenul în litigiu este ocupat

de terțe persoane, respectiv Z.I. și Z.C., persoane care au invocat un drept

propriu de proprietate izvorât din contracte de vânzare-cumpărare autentice

anterioare titlului executoriu.

Astfel,

împrejurarea că executorul judecătoresc a constatat că pe terenul ce făcea

obiectul executării silite alte persoane decât cele menționate în titlu

exercitau o posesie întemeiată pe o aparență de drept era de natură a conduce

la concluzia că în cauză au existat impedimente serioase la continuarea

executării silite.

În

aceste condiții, s-a reținut că executorul nu a comis cu intenție infracțiunea

prevăzută de art. 246 C. pen., neexistând o rezoluție infracțională în sensul

urmăririi producerii unei vătămări a intereselor legale ale petentului.

Conflictul între mai multe norme juridice a condus la situația în care

executorul judecătoresc, fără vreo culpă, nu a îndeplinit acte care îi intrau

în sfera atribuțiilor de serviciu, petentul suferind în mod cert un prejudiciu,

însă acesta nu îi este imputabil executorului judecătoresc.

Cu

privire la infracțiunea prevăzută de art. 53 alin. (6) din Legea nr. 188/2000,

pretins comisă de către același intimat, instanța a apreciat că rezoluția

parchetului este legală și temeinică.

Conform

textului legal menționat, constituie infracțiune nerespectarea cu intenție sau

din culpă a unei hotărâri judecătorești prin care executorul judecătoresc este

obligat să efectueze executarea silită.

În

speță, prin Decizia penală nr. 404/2004 a Tribunalului Buzău a fost admis

recursul petentului și a fost obligat intimatul P.G. să continue executarea

silită în Dosarul nr. 854/E/2002.

Instanța

a apreciat că, fără a afecta în vreun fel puterea de lucru judecat a deciziei,

aceasta nu conține și celelalte elemente obligatorii conform legii, art. 53

alin. (3) teza finală, respectiv indicarea modului în care trebuia întocmit actul.

În aceste condiții, nu se poate reține în sarcina executorului judecăroresc

existența unei intenții sau a unei culpe în nerespectarea hotărârii pronunțate

de către Tribunalul Buzău, câtă vreme nu îi era indicat acestuia modul în care

trebuia să întocmească actul de executare. Lipsa vinovăției executorului este

reliefată și de faptul că acesta a solicitat instanței care a pronunțat

hotărârea să o completeze, în sensul textului legal, dar prin Decizia civilă

nr. 263/2008 a Tribunalului Buzău contestația la executare a fost respinsă ca

nefondată.

Analizând

rezoluțiile atacate și în privința infracțiunii prevăzute de art. 271 alin. (2)

C. pen., pretins comise de către Z.I. și Z.C., instanța a reținut că soluția

este legală și temeinică, neputându-se reține că petentul deține în baza unei

hotărâri judecătorești imobilul, nemulțumirea acestuia fiind cauzată tocmai de

nepunerea în executare a titlului său executoriu. Pentru existența acestei

infracțiuni este necesară îndeplinirea unei situații premisă, respectiv

deținerea bunului în baza unei hotărâri judecătorești, situație care nu este

îndeplinită în cauză.

S-a

mai reținut că nici critica formulată de petent, vizând neaudierea sa de către

organele de urmărire penală, nu este întemeiată, în condițiile în care, în

conformitate cu prevederile art. 224 din C. proc. pen., în faza actelor

premergătoare începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală nu are

această obligație.

De

asemenea, s-a reținut că nici celelalte elemente din plângere referitoare la

comiterea unor alte infracțiuni de persoane neidentificate, nu sunt de natură a

fi analizate deoarece depășesc cadrul procesual fixat prin plângerea adresată

inițial organului de urmărire penală și soluționată prin rezoluțiile

parchetului atacate.

Împotriva

sentinței a declarat recurs petiționarul, pe care l-a motivat în scris la

filele 9-11 din dosar.

Recursul

declarat de petiționar împotriva sentinței este nefondat.

Din

examinarea lucrărilor dosarului, se constată că, în mod corect, instanța de

fond a dispus respingerea plângerii formulată de petiționar, ca nefondată.

Din

analiza actelor premergătoare, rezultă că intimatul executor judecătoresc și-a

exercitat atribuțiile de serviciu, în conformitate cu dispozițiile legii, așa

cum în mod corect a reținut instanța de fond în considerente.

Procedura

executării silite s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legale,

apreciindu-se, în mod corect, că nu sunt întrunite elementele constitutive ale

infracțiunilor reclamate în sarcina executorului judecătoresc.

Astfel,

cu ocazia procedurii de executare silită a dispozitivului sentinței civile,

executorul a constatat că asupra terenului lăsat în deplină proprietate și

liniștită posesie petentului, dețin acte de vânzare-cumpărare autentificate

alte persoane – Z.I. și Z.C., C.M. și C.G., care nu au avut calitatea de părți

în cauza civilă, iar terenul care făcea obiectul executării silite era situat

în realitate în tarlaua 5 a satului Mierea, altă suprafață decât cea indicată

în hotărârea definitivă.

Cu

privire la toate aceste impedimente la executare, executorul judecătoresc a

întocmit procesul-verbal din 1 iunie 2004 și s-a adresat instanței pentru

lămurirea și completarea a dispozitivului hotărârii, în sensul precizării cum

se identifică suprafața de teren și cum să întocmească actul de executare în

situația în care terenul este ocupat de terțe persoane. Or, toate aceste

demersuri legale exclud intenția de a cauza o vătămare petentului, neputându-se

reține în sarcina acestuia existența intenției sau culpei în neaducerea la îndeplinire

a hotărârii instanței de judecată de continuare a procedurii de executare

silită, întrucât terenul în litigiu era ocupat de terțe persoane, respectiv Z.I.

și Z.C., persoane care au invocat un drept propriu de proprietate, în baza unor

contracte de vânzare-cumpărare autentice anterioare titlului executoriu.

Referitor

la pretinșii făptuitori Z.I. și Z.C., s-a dispus în mod corect neînceperea

urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunilor de nerespectare a

hotărârilor judecătorești, întrucât lipsește situația premisă pentru existența

acestei infracțiuni, constând în deținerea anterioară de către petent a

terenului, în baza unei hotărâri judecătorești.

De

altfel, criticile recurentului petiționar, referitoare la actele executorului

judecătoresc puteau fi soluționate fie prin recurgerea la contestarea acestora

în condițiile art. 57 din Legea nr. 188/2000, fie prin exercitarea, conform

dispozițiilor procesuale, a căilor de atac prevăzute de lege.

În

raport de considerentele expuse, se constată că sentința instanței de fond este

temeinică și legală, urmând a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de

petiționarul N.G., cu obligarea acestuia la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I

D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar N.G. împotriva

sentinței penale nr. 198 din 18 decembrie 2009 a Curții de Apel Ploiești,

secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, azi 18 martie 2010.