ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4313/2010

Asupra recursului de față; în baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 124 din 27

septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori

și de familie, în temeiul art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen.,

a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.I., împotriva

rezoluțiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 și nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie

2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, acestea fiind

menținute ca legale și temeinice.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare

către stat și 1.500 lei către intimatul G.C.V., reprezentând onorariu apărător

ales.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut următoarele:

Prin Ordonanța nr. 272/P/2010 din 25

iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus, în

temeiul art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și art. 38

rap. la art. 42 - 45 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de

executorul judecătoresc G.C.V. sub aspectul infracțiunii prev. de art. 246 C.

pen., deoarece fapta reclamată nu există și s-a disjuns și declinat competența

de soluționare a plângerii petentului față de S.A. sub aspectul infracțiunilor

prev. de art. 260 și art. 289 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă

Judecătoria Mizil.

Procurorul a reținut că infracțiunea

pretins comisă de către intimatul G.C.V. nu există, întrucât petentul a fost

prezent la momentul punerii în executare a sentinței civile nr. 239 din 07

martie 2007 a Judecătoriei Mizil și nu a formulat obiecțiuni cu privire la

actele de executare, semnând procesul verbal încheiat de intimat în prezența

părților, reținându-se, totodată, că persoana vătămată nu a formulat

contestație la executare în conformitate cu art. 399 și următoarele C. proc.

pen.

Plângerea formulată de petent

împotriva acestei soluții, conform art. 277-278 C. proc. pen., a fost respinsă

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin

rezoluția nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, ca neîntemeiată, cu motivarea că

activitatea desfășurată de executorul judecătoresc a avut un caracter licit,

actele de executare au fost efectuate în prezența debitorului cu respectarea

titlului executor și a expertizei tehnico-judiciare întocmită de expertul P.D.

Nemulțumit de soluția procurorului,

petentul D.I., în baza art. 278

1

C. proc. pen., a formulat plângere

la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, solicitând admiterea plângerii,

desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii

urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen.

În motivarea plângerii, petentul a

susținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de executorul

judecătoresc G.C.V. este greșită, deoarece acesta, cu ocazia punerii în

executare a sentinței civile nr. 239 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Mizil,

și-a încălcat atribuțiile de serviciu prin aceea că nu a efectuat măsurători pe

teren și a delimitat cele două proprietăți fără să respecte titlul de

executare.

Instanța de fond, examinând actele

premergătoare efectuate în cauză în raport de susținerile petentului, a

constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de

executorul judecătoresc G.C.V. este legală, întrucât infracțiunea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor reclamată nu există.

S-a reținut că intimatul a parcurs

etapele procedurii execuționale cu respectarea prevederilor legale, că nu a

acționat cu rea credință împotriva intereselor petentului, astfel că, în lipsa

unor argumente temeinice și a unor probe certe că acesta ar fi acționat cu

încălcarea atribuțiilor de serviciu, nu se putea dispune decât soluția de

neîncepere a urmăririi penale.

Curtea de apel a apreciat că simpla

afirmație a petentului în sensul că executorul judecătoresc nu a identificat și

nu a efectuat măsurători pe teren, nu poate conduce la antrenarea răspunderii

penale pentru infracțiunea reclamată, cât timp nu s-a dovedit nici un element

material (neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de serviciu)

și nici urmarea imediată constând în cauzarea vreunei vătămări.

De asemenea, a fost avută în vedere

împrejurarea că în situația în care petentul era nemulțumit de modalitatea de

îndeplinire a actelor de executare silită, avea posibilitatea conform art. 399 C.

proc. civ. și art. 57 și art. 58 din Legea nr. 188/2000 privind executorii

judecătorești, să formuleze contestație la executare la instanța competentă,

însă acesta nu a exercitat o atare cale de atac, rezultând, implicit, că actele

de executare desfășurate de executorul judecătoresc s-au înscris în cadrul

legal.

Împotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs petentul D.I., solicitând prin intermediul

apărătorului său ales admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și

trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de cercetări, arătând că în mod

greșit s-a apreciat că fapta reclamată nu există.

Examinând hotărârea atacată sub toate

aspectele de fapt și de drept, în raport cu criticile invocate, dar și din

oficiu, conform art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind

legală și temeinică.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată

de petentul D.I., fiind evaluate în mod corect actele premergătoare efectuate

și menținute în cauză, analizându-se criticile formulate de petent în raport cu

soluția dispusă de procuror.

Așa cum a rezultat din actele și

lucrările dosarului, criticile formulate de petent au fost examinate în mod

temeinic, soluția dispusă fiind motivată atât în fapt, cât și în drept.

Înalta Curte, în baza propriului

examen, analizând actele și lucrările existente la dosarul cauzei, constată că

în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare, fiind corect

menținute, pe baza acestora stabilindu-se legal și temeinic că aspectele

invocate de petent nu sunt fondate.

În cauză, în mod corect s-a stabilit

că intimatul executor judecătoresc a parcurs etapele procedurii execuționale cu

respectarea prevederilor legale în materie, fără a-și încălca atribuțiile de

serviciu și fără a acționa cu rea credință împotriva intereselor petentului.

Pentru existența infracțiunii prev. de

art. 246 C. pen., este necesar ca fapta reclamată să îndeplinească condițiile

de existență sub aspectul laturii obiective și subiective, ori, în prezenta

cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile

disp. art. 10

lit. a) C. proc. pen. cu privire la

intimatul G.C.V., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra

intereselor persoanelor, întrucât fapta nu există, nefiind elemente sau date

care să configureze obiectiv și subiectiv această infracțiune.

Înalta Curte constată că soluția de

neurmărire penală dată de parchet față de intimat este corectă, având în vedere

că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii în sensul

comiterii vreunei infracțiuni, deci nici a celei sub aspectul căreia s-au

efectuat verificări.

In consecință, având în vedere că din

actele premergătoare efectuate rezultă că intimatul si-a îndeplinit atribuțiile

de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să

atragă răspunderea penală a acestuia, Înalta Curte constată că, pe de o parte,

în mod corect s-a dispus de către procuror, în baza art. 228 alin. (4) rap. la

art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimată

pentru infracțiunea pretins a fi comisă, iar pe de altă parte, în mod legal și

motivat, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționar împotriva rezoluțiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 și nr. 961/II/2/2010

din 21 iulie 2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Așa fiind, Înalta Curte constată că

soluția adoptată în cauză este corectă, instanța de fond pronunțând o hotărâre

temeinică și legală.

Pe cale de consecință, având în vedere

că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta

Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge

recursul declarat de petent, ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petentul D.I. împotriva sentinței penale nr. 124 din 27 septembrie

2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul petent la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 30

noiembrie 2010.