ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4313/2010

Asupra recursului de față; în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 124 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.I., împotriva rezoluțiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 și nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, acestea fiind menținute ca legale și temeinice. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., a fost obligat petentul la plata sumei de 80 lei cheltuieli judiciare către stat și 1.500 lei către intimatul G.C.V., reprezentând onorariu apărător ales.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin Ordonanța nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen. și art. 38 rap. la art. 42 - 45 C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de executorul judecătoresc G.C.V. sub aspectul infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., deoarece fapta reclamată nu există și s-a disjuns și declinat competența de soluționare a plângerii petentului față de S.A. sub aspectul infracțiunilor prev. de art. 260 și art. 289 C. pen., în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Mizil. Procurorul a reținut că infracțiunea pretins comisă de către intimatul G.C.V.

nu există, întrucât petentul a fost prezent la momentul punerii în executare a sentinței civile nr. 239 din 07 martie 2007 a Judecătoriei Mizil și nu a formulat obiecțiuni cu privire la actele de executare, semnând procesul verbal încheiat de intimat în prezența părților, reținându-se, totodată, că persoana vătămată nu a formulat contestație la executare în conformitate cu art. 399 și următoarele C. proc. pen. Plângerea formulată de petent împotriva acestei soluții, conform art. 277-278 C. proc. pen., a fost respinsă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești prin rezoluția nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, ca neîntemeiată, cu motivarea că activitatea desfășurată de executorul judecătoresc a avut un caracter licit, actele de executare au fost efectuate în prezența debitorului cu respectarea titlului executor și a expertizei tehnico-judiciare întocmită de expertul P.D.

Nemulțumit de soluția procurorului, petentul D.I., în baza art. 278 1 C. proc. pen., a formulat plângere la instanța competentă, respectiv Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, solicitând admiterea plângerii, desființarea rezoluțiilor și trimiterea cauzei la parchet în vederea începerii urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prev. de art. 246 C. pen. În motivarea plângerii, petentul a susținut că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de executorul judecătoresc G.C.V. este greșită, deoarece acesta, cu ocazia punerii în executare a sentinței civile nr. 239 din 27 martie 2007 a Judecătoriei Mizil, și-a încălcat atribuțiile de serviciu prin aceea că nu a efectuat măsurători pe teren și a delimitat cele două proprietăți fără să respecte titlul de executare.

Instanța de fond, examinând actele premergătoare efectuate în cauză în raport de susținerile petentului, a constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă față de executorul judecătoresc G.C.V. este legală, întrucât infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor reclamată nu există. S-a reținut că intimatul a parcurs etapele procedurii execuționale cu respectarea prevederilor legale, că nu a acționat cu rea credință împotriva intereselor petentului, astfel că, în lipsa unor argumente temeinice și a unor probe certe că acesta ar fi acționat cu încălcarea atribuțiilor de serviciu, nu se putea dispune decât soluția de neîncepere a urmăririi penale.

Curtea de apel a apreciat că simpla afirmație a petentului în sensul că executorul judecătoresc nu a identificat și nu a efectuat măsurători pe teren, nu poate conduce la antrenarea răspunderii penale pentru infracțiunea reclamată, cât timp nu s-a dovedit nici un element material (neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a unui act de serviciu) și nici urmarea imediată constând în cauzarea vreunei vătămări. De asemenea, a fost avută în vedere împrejurarea că în situația în care petentul era nemulțumit de modalitatea de îndeplinire a actelor de executare silită, avea posibilitatea conform art. 399 C. proc. civ. și art. 57 și art. 58 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești, să formuleze contestație la executare la instanța competentă, însă acesta nu a exercitat o atare cale de atac, rezultând, implicit, că actele de executare desfășurate de executorul judecătoresc s-au înscris în cadrul legal.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul D.I., solicitând prin intermediul apărătorului său ales admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea de cercetări, arătând că în mod greșit s-a apreciat că fapta reclamată nu există. Examinând hotărârea atacată sub toate aspectele de fapt și de drept, în raport cu criticile invocate, dar și din oficiu, conform art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul formulat nu este fondat, soluția primei instanțe fiind legală și temeinică. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petentul D.I., fiind evaluate în mod corect actele premergătoare efectuate și menținute în cauză, analizându-se criticile formulate de petent în raport cu soluția dispusă de procuror.

Așa cum a rezultat din actele și lucrările dosarului, criticile formulate de petent au fost examinate în mod temeinic, soluția dispusă fiind motivată atât în fapt, cât și în drept. Înalta Curte, în baza propriului examen, analizând actele și lucrările existente la dosarul cauzei, constată că în cauză au fost efectuate în mod complet actele premergătoare, fiind corect menținute, pe baza acestora stabilindu-se legal și temeinic că aspectele invocate de petent nu sunt fondate. În cauză, în mod corect s-a stabilit că intimatul executor judecătoresc a parcurs etapele procedurii execuționale cu respectarea prevederilor legale în materie, fără a-și încălca atribuțiile de serviciu și fără a acționa cu rea credință împotriva intereselor petentului.

Pentru existența infracțiunii prev. de art. 246 C. pen., este necesar ca fapta reclamată să îndeplinească condițiile de existență sub aspectul laturii obiective și subiective, ori, în prezenta cauză, corect s-a constatat că sunt aplicabile disp. art. 10 lit. a) C. proc. pen. cu privire la intimatul G.C.V., sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, întrucât fapta nu există, nefiind elemente sau date care să configureze obiectiv și subiectiv această infracțiune. Înalta Curte constată că soluția de neurmărire penală dată de parchet față de intimat este corectă, având în vedere că din actele premergătoare efectuate nu au rezultat indicii în sensul comiterii vreunei infracțiuni, deci nici a celei sub aspectul căreia s-au efectuat verificări.

In consecință, având în vedere că din actele premergătoare efectuate rezultă că intimatul si-a îndeplinit atribuțiile de serviciu în deplină concordanță cu legea și nu a comis vreo faptă care să atragă răspunderea penală a acestuia, Înalta Curte constată că, pe de o parte, în mod corect s-a dispus de către procuror, în baza art. 228 alin. (4) rap. la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de intimată pentru infracțiunea pretins a fi comisă, iar pe de altă parte, în mod legal și motivat, prima instanță a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționar împotriva rezoluțiilor nr. 272/P/2010 din 25 iunie 2010 și nr. 961/II/2/2010 din 21 iulie 2010, adoptate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

Așa fiind, Înalta Curte constată că soluția adoptată în cauză este corectă, instanța de fond pronunțând o hotărâre temeinică și legală. Pe cale de consecință, având în vedere că în cauză nu se identifică nici alte motive de casare a hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul declarat de petent, ca nefondat. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul petent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul D.I. împotriva sentinței penale nr. 124 din 27 septembrie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petent la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 30 noiembrie 2010.