ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4331/2010
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4331/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului
penal de față, în baza lucrărilor din dosar, reține următoarele;
Prin Sentința penală nr. 48 din 19 aprilie
2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de
familie, în temeiul art. 278
1
alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a
fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul P.G.V., în
contradictoriu cu intimatul făptuitor C.A. împotriva Rezoluției nr.
17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Ploiești.
În temeiul art. 192
alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea petentului la plata cheltuielilor
judiciare către stat.
Pentru a pronunța
această sentință, prima instanță a reținut următoarele:
Prin Rezoluția nr.
17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de
Apel Ploiești, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de petentul
P.G.V. împotriva Rezoluției nr. 188/P/2009 din data de 14 decembrie 2009 a
procurorului, prin care se dispusese scoaterea de sub urmărire penală pentru
infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C.
pen. a învinuitului C.A., avocat în cadrul Baroului Dâmbovița și neînceperea
urmăririi penale a acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen.
raportat la art. 215 alin. (1) C. pen.
În motivarea soluției
de netrimitere în judecată, procurorul a reținut că la data de 13 aprilie 2009
s-a înregistrat plângerea numitului P.G.V., prin care sesiza că un avocat din
cadrul Baroului Dâmbovița - C.A. - se face vinovat de comiterea unei
infracțiuni de înșelăciune constând în aceea că, în luna aprilie 2009, după ce
anterior îi restituise un împrumut de 4.000 de euro, acesta a introdus acțiune
în instanță, solicitând din nou aceeași sumă și încercând, astfel, prin
inducerea în eroare a instanței, să-i pricinuiască lui o pagubă.
După efectuarea de
acte premergătoare - ridicare înscrisuri, audiere persoane - s-a început
urmărirea penală prin rezoluția din 09 iulie 2009 împotriva lui C.A. pentru
tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215
alin. (1) C. pen., iar în urma administrării probatoriului - înscrisuri,
declarații martori, declarații învinuit - prin Rezoluția nr. 188/P/2009 din 14
decembrie 2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului,
constatându-se incidența art. 10 lit. d) C. proc. pen., în împrejurarea lipsei
elementelor constitutive ale laturii obiective a infracțiunii.
Procurorul și-a
motivat, în esență, soluția pe două categorii de argumente: în primul rând,
intentarea unei acțiuni civile nu poate fi aptă să inducă în eroare, deoarece
ea are ca efect demararea unei proceduri în cadrul căreia părțile își susțin
interesele și le probează în măsura în care o pot face, numai judecătorul având
calitatea de a aprecia dacă susținerile sunt dovedite, cu consecința câștigării
cauzei de una dintre părți. În al doilea rând, procurorul a relevat că în cauză
nu s-a putut dovedi în mod cert restituirea integrală, de către partea vătămată
P.G.V., a sumei de bani împrumutate de la învinuit.
Referitor la a doua
tentativă la infracțiunea de înșelăciune vizând o altă plângere penală
formulată tot de către petent, prin care se solicita tragerea la răspundere
penală a aceluiași făptuitor, prin rezoluția din 14 decembrie 2009, procurorul
a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.
pen. - art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținând lipsa elementelor constitutive
ale infracțiunii tot sub motivarea că susținerile nereale ale reclamantului în
cadrul unei acțiuni civile nu sunt incriminate de legea penală și nu pot duce
la reținerea vreunei infracțiuni, putând constitui numai obiectul supus
cenzurii instanței civile.
În termenul legal
prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc. pen., petentul a formulat plângere
împotriva rezoluției procurorului, învederând că soluția adoptată este nelegală
și netemeinică și învocând în sprijinul susținerilor sale faptul că ancheta
desfășurată în cauză nu a stabilit în mod precis realitatea, procurorul de caz
ar fi instrumentat în mod greșit probatoriul, pronunțând soluția doar în raport
de declarațiile făptuitorului, false în esență.
În efectuarea
controlului conferit de dispozițiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen.,
procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în baza
rezoluției din 8 februarie 2010, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată
de petentul P.G.V., apreciind că pe lângă argumentele referitoare la posibila
lipsă de probatoriu în legătură cu restituirea împrumutului în integralitate -
în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală în raport de specificul faptei
reclamate, modul de a acționa al avocatului C.A. trebuind a fi evaluat din
perspectiva dreptului fundamental al accesului liber la justiție, garantat prin
Constituție oricărui cetățean.
S-a arătat că modului
posibil fraudulos de a acționa al avocatului îi sunt aplicabile dispozițiile
legale ce reglementează un tip de răspundere juridică diferită de răspunderea
penală pe care autorul plângerii o dorește angajată față de adversarul său
procesual.
În conformitate cu
dispozițiile art. 278 C. proc. pen., petentul nemulțumit de soluțiile dispuse
în cauză a supus, în termen legal, controlului jurisdicțional al Curții de Apel
Ploiești Rezoluția nr. 188/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe
lângă Curtea de Apel Ploiești, plângerea fiind înregistrată pe rolul instanței
la 24 februarie 2010.
Examinând actele și
lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea petentului P.G.V. este
nefondată.
S-a apreciat că
faptele sesizate de către petent și pentru care acesta a solicitat tragerea la
răspundere penală a făptuitorului - avocatul C.A. - exced domeniului de
aplicare a răspunderii penale.
Criticile aduse de
către petent soluției adoptate de procuror, în sensul nelegalității și
netemeiniciei, dar și invocarea caracterului imoral în cauză, în sensul
aducerii unei grave vătămări a drepturilor sale și ale familiei sale, constând
în înșelarea cu suma de 4.360 euro pe care făptuitorul o pretinde în mod
nedrept - nu au fost primite de către instanța de judecată, care a concluzionat
că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul
laturii obiective, întocmirea unei cereri de chemare în judecată neavând
caracterul unei acțiuni de inducere în eroare.
Curtea a mai arătat
că cererea de chemare în judecată reprezintă actul procedural ce declanșează
procesul civil, având menirea de a învesti instanța, de a fixa cadrul
procesual, susținerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acțiune civilă
nefiind incriminate de vreo normă penală.
S-a mai invocat de
către instanța de judecată aspectul că și în ipoteza în care în speță ar exista
în totalitate - ceea ce nu e cazul - dovezi cu caracter de certitudine ale
restituirii integrale a sumei, legea penală nu l-ar putea sancționa pe un
reclamant într-un dosar civil pentru că a acționat, precum a făcut-o C.A.,
având în vedere că într-un asemenea cadru procesual se poate susține existența
unor diverse creanțe reciproce, generate de alte acte ori fapte juridice.
Împotriva sentinței
Curții, în termen legal, a declarat recurs recurentul petent P.G.V.
Nemulțumit de modul
în care procurorul și, ulterior, judecătorul au cercetat împrejurările invocate
de petent ori au administrat materialul probator solicitat de acesta,
recurentul petent a adus ample critici sentinței Curții, considerând că i-a
fost încălcat dreptul la apărare, prin refuzul organului judiciar de a
încuviința administrarea de probe, precum confruntarea făptuitorului cu soția
sa, testul poligraf, completarea declarației martorului ocular T.O. A mai
susținut recurentul că și interpretarea probelor a fost sumară și
neprofesionistă, iar C.A. nu a făcut altceva decât să rețină aceeași situație
de fapt, fără a proceda la o cercetare judecătorească laborioasă și fără a
administra direct probatoriul.
Reținerea unei
asemenea situații de fapt este, în opinia recurentului, de natură a încuraja
făptuitorul să manifeste lipsă de teamă față de sancțiunea penală și chiar să
acuze în mod primitiv pe recurent că se apără cu legea și formulează plângeri
penale pentru fiecare faptă a sa.
Față de cele expuse,
recurentul petent a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție admiterea
recursului, casarea sentinței fondului cu trimiterea spre rejudecare la Curtea
de Apel Ploiești în scopul unei cercetări laborioase și a aflării adevărului.
Examinând sentința
Curții în raport de motivele de recurs formulate, ce vor fi analizate potrivit
art. 385
6
alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și
Justiție constată că recursul formulat de recurentul petent P.G.V. este
nefondat pentru considerentele ce se vor înfățișa.
Judecând plângerea,
instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și
materialului din dosarul cauzei, analizând în mod corespunzător toate
împrejurările și aspectele sesizate de petiționar, modul în care ele se
regăsesc în dovezile efectuate și concluziile stabilite de organele de urmărire
penală.
Astfel, instanța de
fond a statuat că faptele reclamate de petiționar nu pot constitui temei de
tragere la răspundere penală a intimatului făptuitor C.A., ce are calitatea de
avocat.
Formularea unei
cereri de chemare în judecată, cu consecința declanșării unui proces civil nu
poate fi apreciată ca având caracterul unei acțiuni de inducere în eroare, în
sensul dispozițiilor art. 215 C. pen., dispoziție ce incriminează infracțiunea
de înșelăciune.
De altfel, aspectele
sesizate de petent - care a înțeles să valorifice criticile și nemulțumirile
față de intimat, nu prin dovedirea interesului său în cadrul procesului civil,
ci formulând plângere penală împotriva acestuia și solicitând tragerea la
răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune - exced
domeniului de aplicare a normei penale.
Cu privire la
susținerile petiționarului vizând modalitatea defectuoasă în care atât
procurorul, cât și instanța fondului ar fi administrat și evaluat materialul
probator, Înalta Curte de Casație și Justiție le apreciază ca lipsite de temei,
în contextul în care atât actele premergătoare, cât și cele de urmărire penală
au relevat inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate.
Invocarea lipsei unei
cercetări judecătorești laborioase, a administrării directe a probatoriului
cauzei este nefundamentată, atâta timp cât o atare plângere nu atrage o
judecată propriu-zisă a cauzei, legiuitorul reglementând prin prevederile art.
278
1
C. proc. pen. o procedură specială, inclusiv în planul
modalității de soluționare a plângerii formulate împotriva soluției de
netrimitere în judecată adoptate de procuror.
Prin urmare, Înalta
Curte de Casație și Justiție constată legală și temeinică hotărârea instanței
de fond, lipsa unora din elementele constitutive ale infracțiunii determinând
ca fapta să nu aibă caracter penal, astfel că pentru o asemenea faptă nu poate
fi promovată acțiunea penală.
În cazul infracțiunii
de înșelăciune s-ar fi impus ca elementul material al laturii obiective să se
constituie dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a
victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca
mincinoasă a unei fapte adevărate, acțiune de denaturare sau alterare a
realității aptă de a inspira încrederea victimei și de a o induce în eroare, de
a amăgi sau de a o menține în eroarea produsă.
Ori este evident că
inducerea sau menținerea în eroare nu se poate realiza prin formularea unei
acțiuni civile, prin deducerea judecării a unui conflict civil.
Pentru aceste
considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 385
15
alin. (1)
pct. 1 lit. b) C. proc. pen., ca nefondat recursul petiționarului.
Sub incidența art.
192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare
în favoarea statului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar P.G.V. împotriva Sentinței
penale nr. 48 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și
pentru cauze cu minori și de familie.
Obligă recurentul
petiționar la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către
stat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință
publică, azi 2 decembrie 2010.