ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4331/2010

Asupra recursului penal de față, în baza lucrărilor din dosar, reține următoarele; Prin Sentința penală nr. 48 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în temeiul art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a fost respinsă ca nefondată plângerea formulată de petentul P.G.V., în contradictoriu cu intimatul făptuitor C.A. împotriva Rezoluției nr. 17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., s-a dispus obligarea petentului la plata cheltuielilor judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut următoarele: Prin Rezoluția nr. 17/II/2/2010 din data de 8 februarie 2010 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii formulate de petentul P.G.V.

împotriva Rezoluției nr. 188/P/2009 din data de 14 decembrie 2009 a procurorului, prin care se dispusese scoaterea de sub urmărire penală pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen. a învinuitului C.A., avocat în cadrul Baroului Dâmbovița și neînceperea urmăririi penale a acestuia pentru infracțiunea prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen. În motivarea soluției de netrimitere în judecată, procurorul a reținut că la data de 13 aprilie 2009 s-a înregistrat plângerea numitului P.G.V., prin care sesiza că un avocat din cadrul Baroului Dâmbovița - C.A. - se face vinovat de comiterea unei infracțiuni de înșelăciune constând în aceea că, în luna aprilie 2009, după ce anterior îi restituise un împrumut de 4.000 de euro, acesta a introdus acțiune în instanță, solicitând din nou aceeași sumă și încercând, astfel, prin inducerea în eroare a instanței, să-i pricinuiască lui o pagubă.

După efectuarea de acte premergătoare - ridicare înscrisuri, audiere persoane - s-a început urmărirea penală prin rezoluția din 09 iulie 2009 împotriva lui C.A. pentru tentativă la înșelăciune prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 215 alin. (1) C. pen., iar în urma administrării probatoriului - înscrisuri, declarații martori, declarații învinuit - prin Rezoluția nr. 188/P/2009 din 14 decembrie 2009 s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului, constatându-se incidența art. 10 lit. d) C. proc. pen., în împrejurarea lipsei elementelor constitutive ale laturii obiective a infracțiunii.

Procurorul și-a motivat, în esență, soluția pe două categorii de argumente: în primul rând, intentarea unei acțiuni civile nu poate fi aptă să inducă în eroare, deoarece ea are ca efect demararea unei proceduri în cadrul căreia părțile își susțin interesele și le probează în măsura în care o pot face, numai judecătorul având calitatea de a aprecia dacă susținerile sunt dovedite, cu consecința câștigării cauzei de una dintre părți. În al doilea rând, procurorul a relevat că în cauză nu s-a putut dovedi în mod cert restituirea integrală, de către partea vătămată P.G.V., a sumei de bani împrumutate de la învinuit. Referitor la a doua tentativă la infracțiunea de înșelăciune vizând o altă plângere penală formulată tot de către petent, prin care se solicita tragerea la răspundere penală a aceluiași făptuitor, prin rezoluția din 14 decembrie 2009, procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. - art. 10 lit. d) C. proc. pen., reținând lipsa elementelor constitutive ale infracțiunii tot sub motivarea că susținerile nereale ale reclamantului în cadrul unei acțiuni civile nu sunt incriminate de legea penală și nu pot duce la reținerea vreunei infracțiuni, putând constitui numai obiectul supus cenzurii instanței civile. În termenul legal prevăzut de art. 278 alin. (3) C. proc. pen., petentul a formulat plângere împotriva rezoluției procurorului, învederând că soluția adoptată este nelegală și netemeinică și învocând în sprijinul susținerilor sale faptul că ancheta desfășurată în cauză nu a stabilit în mod precis realitatea, procurorul de caz ar fi instrumentat în mod greșit probatoriul, pronunțând soluția doar în raport de declarațiile făptuitorului, false în esență.

În efectuarea controlului conferit de dispozițiile art. 278 alin. (3) C. proc. pen., procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, în baza rezoluției din 8 februarie 2010, a respins ca neîntemeiată plângerea formulată de petentul P.G.V., apreciind că pe lângă argumentele referitoare la posibila lipsă de probatoriu în legătură cu restituirea împrumutului în integralitate - în cauză nu poate fi angajată răspunderea penală în raport de specificul faptei reclamate, modul de a acționa al avocatului C.A. trebuind a fi evaluat din perspectiva dreptului fundamental al accesului liber la justiție, garantat prin Constituție oricărui cetățean. S-a arătat că modului posibil fraudulos de a acționa al avocatului îi sunt aplicabile dispozițiile legale ce reglementează un tip de răspundere juridică diferită de răspunderea penală pe care autorul plângerii o dorește angajată față de adversarul său procesual.

În conformitate cu dispozițiile art. 278 C. proc. pen., petentul nemulțumit de soluțiile dispuse în cauză a supus, în termen legal, controlului jurisdicțional al Curții de Apel Ploiești Rezoluția nr. 188/P/2009 din 14 decembrie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, plângerea fiind înregistrată pe rolul instanței la 24 februarie 2010. Examinând actele și lucrările dosarului, Curtea a constatat că plângerea petentului P.G.V. este nefondată. S-a apreciat că faptele sesizate de către petent și pentru care acesta a solicitat tragerea la răspundere penală a făptuitorului - avocatul C.A. - exced domeniului de aplicare a răspunderii penale.

Criticile aduse de către petent soluției adoptate de procuror, în sensul nelegalității și netemeiniciei, dar și invocarea caracterului imoral în cauză, în sensul aducerii unei grave vătămări a drepturilor sale și ale familiei sale, constând în înșelarea cu suma de 4.360 euro pe care făptuitorul o pretinde în mod nedrept - nu au fost primite de către instanța de judecată, care a concluzionat că în cauză nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii sub aspectul laturii obiective, întocmirea unei cereri de chemare în judecată neavând caracterul unei acțiuni de inducere în eroare. Curtea a mai arătat că cererea de chemare în judecată reprezintă actul procedural ce declanșează procesul civil, având menirea de a învesti instanța, de a fixa cadrul procesual, susținerile neadevărate ale reclamantului dintr-o acțiune civilă nefiind incriminate de vreo normă penală.

S-a mai invocat de către instanța de judecată aspectul că și în ipoteza în care în speță ar exista în totalitate - ceea ce nu e cazul - dovezi cu caracter de certitudine ale restituirii integrale a sumei, legea penală nu l-ar putea sancționa pe un reclamant într-un dosar civil pentru că a acționat, precum a făcut-o C.A., având în vedere că într-un asemenea cadru procesual se poate susține existența unor diverse creanțe reciproce, generate de alte acte ori fapte juridice. Împotriva sentinței Curții, în termen legal, a declarat recurs recurentul petent P.G.V.

Nemulțumit de modul în care procurorul și, ulterior, judecătorul au cercetat împrejurările invocate de petent ori au administrat materialul probator solicitat de acesta, recurentul petent a adus ample critici sentinței Curții, considerând că i-a fost încălcat dreptul la apărare, prin refuzul organului judiciar de a încuviința administrarea de probe, precum confruntarea făptuitorului cu soția sa, testul poligraf, completarea declarației martorului ocular T.O. A mai susținut recurentul că și interpretarea probelor a fost sumară și neprofesionistă, iar C.A. nu a făcut altceva decât să rețină aceeași situație de fapt, fără a proceda la o cercetare judecătorească laborioasă și fără a administra direct probatoriul.

Reținerea unei asemenea situații de fapt este, în opinia recurentului, de natură a încuraja făptuitorul să manifeste lipsă de teamă față de sancțiunea penală și chiar să acuze în mod primitiv pe recurent că se apără cu legea și formulează plângeri penale pentru fiecare faptă a sa. Față de cele expuse, recurentul petent a solicitat Înaltei Curți de Casație și Justiție admiterea recursului, casarea sentinței fondului cu trimiterea spre rejudecare la Curtea de Apel Ploiești în scopul unei cercetări laborioase și a aflării adevărului. Examinând sentința Curții în raport de motivele de recurs formulate, ce vor fi analizate potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul formulat de recurentul petent P.G.V.

este nefondat pentru considerentele ce se vor înfățișa. Judecând plângerea, instanța de fond a verificat rezoluția dată de procuror pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, analizând în mod corespunzător toate împrejurările și aspectele sesizate de petiționar, modul în care ele se regăsesc în dovezile efectuate și concluziile stabilite de organele de urmărire penală. Astfel, instanța de fond a statuat că faptele reclamate de petiționar nu pot constitui temei de tragere la răspundere penală a intimatului făptuitor C.A., ce are calitatea de avocat. Formularea unei cereri de chemare în judecată, cu consecința declanșării unui proces civil nu poate fi apreciată ca având caracterul unei acțiuni de inducere în eroare, în sensul dispozițiilor art. 215 C. pen., dispoziție ce incriminează infracțiunea de înșelăciune.

De altfel, aspectele sesizate de petent - care a înțeles să valorifice criticile și nemulțumirile față de intimat, nu prin dovedirea interesului său în cadrul procesului civil, ci formulând plângere penală împotriva acestuia și solicitând tragerea la răspundere penală pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune - exced domeniului de aplicare a normei penale. Cu privire la susținerile petiționarului vizând modalitatea defectuoasă în care atât procurorul, cât și instanța fondului ar fi administrat și evaluat materialul probator, Înalta Curte de Casație și Justiție le apreciază ca lipsite de temei, în contextul în care atât actele premergătoare, cât și cele de urmărire penală au relevat inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor sesizate.

Invocarea lipsei unei cercetări judecătorești laborioase, a administrării directe a probatoriului cauzei este nefundamentată, atâta timp cât o atare plângere nu atrage o judecată propriu-zisă a cauzei, legiuitorul reglementând prin prevederile art. 278 1 C. proc. pen. o procedură specială, inclusiv în planul modalității de soluționare a plângerii formulate împotriva soluției de netrimitere în judecată adoptate de procuror. Prin urmare, Înalta Curte de Casație și Justiție constată legală și temeinică hotărârea instanței de fond, lipsa unora din elementele constitutive ale infracțiunii determinând ca fapta să nu aibă caracter penal, astfel că pentru o asemenea faptă nu poate fi promovată acțiunea penală.

În cazul infracțiunii de înșelăciune s-ar fi impus ca elementul material al laturii obiective să se constituie dintr-o acțiune frauduloasă de amăgire ori inducere în eroare a victimei, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, acțiune de denaturare sau alterare a realității aptă de a inspira încrederea victimei și de a o induce în eroare, de a amăgi sau de a o menține în eroarea produsă. Ori este evident că inducerea sau menținerea în eroare nu se poate realiza prin formularea unei acțiuni civile, prin deducerea judecării a unui conflict civil. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, conform art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., ca nefondat recursul petiționarului. Sub incidența art. 192 alin. (2) C. proc. pen., îl va obliga pe recurent la cheltuieli judiciare în favoarea statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar P.G.V. împotriva Sentinței penale nr. 48 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 400 RON cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 2 decembrie 2010.