ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1122/2012

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1122/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr.

273 din 16 decembrie 2011 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru

cauze cu minori și de familie, în baza dispozițiilor art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen. a respins ca nefondată plângerea formulată de către

petenta C.E., împotriva rezoluției nr. 499/P/2011 din 30 august 2011 a

procurorului din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și a

rezoluției nr. 1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a procurorului general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești.

A menținut soluțiile

dispuse prin rezoluțiile atacate.

A obligat petenta la

plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat, precum și la plata

sumei de 500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare, reprezentând onorariu

apărător, către intimata R.M.

Pentru a hotărî astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin ordonanța nr.

499/P/2011 din 30 august 2011 Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești a

dispus neînceperea urmăririi penale față de R.M. și D.V. pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 292, art. 290, art. 291 C. pen., întrucât s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și neînceperea urmăririi

penale față de A.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen.,

rap. la art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., întrucât s-a

împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și pentru săvârșirea

infracțiunii prev. de art. 290 C. pen., întrucât fapta nu există (cu privire la

dosarul nr. 4719/281/2009).

Prin aceeași rezoluție

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de A.G. pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 288 C. pen. și art. 289 C. pen.

întrucât s-a împlinit termenul de prescripție a răspunderii penale și

neînceperea urmăririi penale față de N.M. pentru săvârșirea infracțiunii prev.

de art. 246 C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a dispune astfel

procurorul a reținut următoarea situație de fapt:

La data de 15 iunie 2011

C.E., în calitate de soție supraviețuitoare a defunctului C.V.N. (decedat la 10

august 2010) a adresat Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești o

plângere prin care a învederat mai multe aspecte, care, în opinia sa, îmbracă

forma ilicitului penal. Concret, persoana vătămată a învederat că R.M. și D.V.,

surorile fostului ei soț, au făcut declarații false în dosarul civil nr.

13207/2005 al Judecătoriei Ploiești ce a avut ca rezultat pronunțarea unei

hotărâri nelegale, respectiv sentința civilă nr. 846 din 27 ianuarie 2006,

hotărâre care a fost folosită, ulterior, în dosarul nr. 4719/281/2009 aflat pe rolul

Judecătoriei Ploiești. A mai precizat persoana vătămată că, inițiatoare și

beneficiară a acestui șir de fapte penale este sora sa D.V., scenariile fiind

regizate de avocata A.E. și aduse la îndeplinire de către judecătorii (dosar

nr. 4719/281/2009 și 13207/2005). Actele premergătoare efectuate de procuror au

stabilit, ca situație de fapt, că prin sentința civilă nr. 8659 din 22

octombrie 1981, pronunțată de Judecătoria Ploiești în dosarul nr. 10169/1981 a

fost admisă acțiunea civilă de ieșire din indiviziune asupra averii succesorale

rămasă de pe urma defunctului C.V., formulată de reclamanta R.M., conform

tranzacției încheiată între părți. Astfel, R.M. a consimțit să primească în

deplină proprietate dreptul indiviz de % din imobilul - apartament situat în

Ploiești, județul Prahova, urmând ca pârâților C.V., C.N., C.C., D.E. și D.V.

să le achite câte 2000 lei până la data de 2 noiembrie 1981.

Ulterior, R.M., C.I. și

M.C., au adresat Judecătoriei Ploiești o acțiune în contradictoriu cu pârâta

D.V., solicitând să se constate că sunt proprietarii imobilului descris mai

sus, acțiunea făcând obiectul dosarul nr. 13207/2005, toți reclamanții

beneficiind de serviciile avocatului ales - A.E.

Prin sentința civilă nr.

846 din 27 ianuarie 2006 pronunțată în dosarul sus-amintit, judecătorul G.A. a

admis acțiunea formulată, în cuprinsul hotărârii luându-se act și de faptul că

pârâta a fost de acord cu admiterea acțiunii. Persoana vătămată C.E. a susținut

în plângerea ce face obiectul acestei cauze, dar și în declarația dată că,

hotărârea pronunțată este nelegală pentru că judecătorul a avut în vedere numai

apărările invocate de reclamanți prin avocatul ales, fără a solicita

administrarea altor probe necesare justei soluționări a cauzei.

În opinia sa, persoana

vătămată consideră că ar fi trebuit să fie citați în cauză toți moștenitorii,

astfel cum sunt indicați în sentința nr. 8659/1981, când s-a încheiat

tranzacția cu privire la imobilul în litigiu, situație în care s-ar fi

constatat că R.M. nu Ie-a achitat acestora sulta datorată, astfel că acțiunea

civilă în constatare nu ar mai fi putut fi admisă. Având în vedere că sentința

civilă nr.846 s-a pronunțat la data de 27 ianuarie 2006 consideră procurorul că

pretinsele fapte penale s-au consumat la acest moment și tot de la această dată

a început să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale.

Or, raportat la acest

moment, s-a constatat de procuror că pentru infracțiunile prev. de art. 246 C.

pen., art. 288 C. pen., art. 289 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen. invocate,

pretins a fi comise de către făptuitori, conform art. 122 alin. (1) lit. d) și alin.

(2) C. proc. pen., termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit

încă din cursul lunii ianuarie 2011. A mai constatat procurorul că prin

încheierea pronunțată la data de 04 mai 2006 de judecătorul G. în dosarul nr.

13207/2005 a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale formulată de

R.M., C.I.L. și M.C.E., în ceea ce privește amplasamentul imobilului în litigiu

și, respectiv, domiciliul reclamantei R.M. Și raportat la acest moment s-a

constatat că în cursul lunii mai 2011 s-a împlinit termenul de prescripție a

răspunderii penale.

Prin urmare, procurorul

a dispus neînceperea urmăririi penale față de R.M. și D.V. pentru săvârșirea

infracțiunilor prev. de art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen.,

față de A.E. pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 25 C. pen. rap. la

art. 292 C. pen., art. 290 C. pen., art. 291 C. pen., față de A.G. pentru

săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 246 C. pen., art. 288 C. pen., art. 289

C. pen., întrucât sunt incidente dispozițiile art. 10 lit. g) C. proc. pen.

A reținut procurorul că

în cursul anului 2009 R.M. a adresat Judecătoriei Ploiești o altă cerere prin

care i-a chemat în judecată pe pârâții C.I.L. și M.C.E. solicitând instanței

ieșirea din indiviziune asupra bunurilor rămase de pe urma defunctului C.L.

(soțul reclamantei și tatăl pârâților). Acțiunea a făcut obiectul dosarului nr.

4719/281/2009 aflat pe rolul Judecătoriei Ploiești, cauza fiindu-i repartizată

aleatoriu magistratului judecător N.M.

Persoana vătămată C.E. a

susținut că nici în dosarul civil arătat mai sus nu a fost citat soțul său,

care trăia la acel moment, deși consideră că citarea acestuia se impunea. După

decesul soțului (10 august 2010), respectiv la 25 ianuarie 2011, C.E., în

calitate de soție supraviețuitoare, a formulat în dosarul nr. 4719/281/2009, o

cerere de intervenție, cerere ce a fost respinsă (ca inadmisibilă) prin

încheierea pronunțată la 18 februarie 2011 cu motivarea că nu a făcut dovada

calității de moștenitor față de C.L. a cărei avere se partajează. A apreciat

C.E. că această soluție a fost respinsă în mod nelegal de către magistratul

judecător N.M. A mai susținut persoana vătămată că și în cauza civilă amintită

avocata A.E. a susținut interesele clientei sale R.M. învederând instanței

aspecte care nu au corespondent în realitate, fapt ce a dus la pronunțarea unei

încheieri de admitere în principiu la 08 aprilie 2011, conform solicitării

reclamantei, împrejurare ce i-a cauzat numitei C.E. un prejudiciu de natură

patrimonială. A considerat procurorul că în sarcina numitei A.E. nu se poate

reține săvârșirea vreunei infracțiuni întrucât activitatea sa a fost făcută cu

respectarea dispozițiilor prevăzute de Legea nr. 51/1995 republicată. De

altfel, chiar persoana vătămată a declarat că „bănuiește" faptul că A.E. a

avut cunoștință de situația juridică reală a imobilului în litigiu și cu toate

acestea s-a rezumat doar la a susține cererile clientei sale, astfel cum aceasta

le formula. A reținut procurorul că din actele premergătoare efectuate nu a

reieșit că N.M. nu a îndeplinit un act sau l-a îndeplinit în mod defectuos cu

prilejul judecării dosarul nr. 4719/281/2009, fapt ce i-a adus atingere

intereselor persoanei vătămate. împrejurarea că acesteia din urmă i s-a respins

cererea de intervenție nu este de natură a se aprecia că există infracțiunea

prev. de art. 246 C. pen.

Pentru rezolvarea

problemei litigioase intervenită între C.E. și ceilalți moștenitori, cea dintâi

a adresat Judecătoriei Ploiești o acțiune ce a făcut obiectul dosarului

5795/281/2011.

Împotriva rezoluției nr.

587/P/2010 a formulat plângere conform disp. art. 278 C. proc. pen. petenta

C.E., criticând soluția adoptată de procuror pe motiv că în cauză se impune

reconsiderarea plângerii sale, urmând a se dispune începerea urmăririi penale

față de persoanele indicate pentru faptele reclamate.

Prin rezoluția nr.

1573/11/2/2011 din 18 octombrie 2011 a Procurorului general al Parchetului de

pe lângă Curtea de Apel Ploiești, s-a respins plângerea formulată de C.E.,

apreciindu-se că rezoluția atacate este temeinică și legală.

Pentru a dispune astfel

s-a reținut de către procurorul general că actele premergătoare efectuate au

demonstrat că soluția adoptată de procuror este temeinică și legală.

Astfel, având în vedere

data pronunțării sentinței civile nr. 846 din 27 ianuarie 2006 și respectiv

data încheierii din 4 mai 2006 în dosarul nr. 13207/2005, în mod legal s-a

reținut incidența instituției prescripției.

Respingerea ca

inadmisibilă a cererii de intervenție formulată de petiționara C.E. de către

magistratul judecător N.M. nu constituie prin ea însăși o faptă penală, atâta

timp cât nu au fost puse în evidență elemente de ordin obiectiv și subiectiv

apte să înregistreze conținutul constitutiv al infracțiunii de abuz în

serviciu. Aceleași considerente sunt valabile și în ceea ce-l privește pe

judecătorul A.G., ca și pe avocatul A.E.

Pretențiile petiționarei

legate de cotele cuvenite moștenitorilor pot fi valorificate doar în fața

instanțelor competente, de fond și de control judiciar. împotriva rezoluției și

a ordonanței de mai sus, petenta C.E. s-a adresat cu plângere instanței de

judecată, în condițiile prevăzute de art. 278/1 C. proc. pen., plângere

înregistrată la 10 noiembrie 2011, potrivit vizei care constituie dată certă,

cu respectarea termenului de 20 de zile, care curge de la data de 21 octombrie

2011, dată la care petentei i-a fost comunicată rezoluția procurorului general,

potrivit dovezii de comunicare aflată la fila 130 dosar urmărire penală.

În susținerile sale,

petenta a susținut, că în mod greșit s-a constatat nevinovăția intimaților,

atâta vreme cât există acte false care nu au fost anulate, hotărârea pronunțată

de instanța civilă fiind greșită prin aceea că intimata R.M. a fost declarată

proprietară și asupra bunurilor aparținând petentei. A mai invocat petenta,

împrejurarea că, deși prin rezoluțiile atacate s-a constatat prescripția

răspunderii penale, cu toate acestea înscrisurile false nu au fost anulate,

acestea constând în o serie de aspecte ce au fost inserate în fals în

contractul de vânzare cumpărare ce a stat la baza formulării acțiunilor civile,

falsuri care au fost reluate de către instanța de judecată cu toate că sunt

contrazise de afirmațiile petentei și de chitanțele privind plata ratelor

apartamentului.

S-a solicitat admiterea

plângerii, desființarea rezoluțiilor atacate și trimiterea cauzei la procuror

în vederea începerii urmăririi penale pentru infracțiunile pentru care petenta

a formulat plângere.

Curtea, examinând

plângerea formulată, în raport de actele și lucrările dosarului de urmărire

penală ce a fost atașat, de dispozițiile legale incidente în materie a

constatat că aceasta este nefondată, după cum se va arăta în continuare: în mod

cert, susținerile petentei s-a apreciat că nu pot conduce la antrenarea

răspunderii penale a magistraților care au pronunțat hotărârile judecătorești

respective - este vorba de intimații A.G. și N.M. - neputându-se ajunge la

extinderea sferei subiecților activi ai infracțiunilor pentru care petenta a

formulat plângere penală, cu consecința eludării dispozițiilor legale care

privesc exercitarea căilor de atac și respectiv a autorității de lucru judecat

de care se bucură hotărârile judecătorești pronunțate în România. Din acest

punct de vedere, curtea a constatat că dispozițiile legale în vigoare nu pot

conduce la antrenarea răspunderii penale a judecătorilor care au fost investiți

cu soluționarea unor cauze civile, în condițiile în care respectivele hotărâri

judecătorești sunt rezultatul derulării unor proceduri jurisdicționale în fața

instanței, în condiții de oralitate și contradictorialitate, dublate de

administrarea de probatorii pe baza cărora magistrații legal învestiți cu

atribuțiile jurisdicționale și-au conturat opinia și convingerea în raport de

normele de drept material și substanțial care guvernează desfășurarea judecării

cauzelor și interpretarea probelor. S-a mai subliniat faptul că, procesele

civile în cadrul cărora petenta a figurat ca parte, au fost supuse examinării

obiective a instanțelor de judecată competentă, în cadrul unui proces derulat

public, așa cum se statuează în dispozițiile Convenției Europene a Drepturilor

Omului și a Libertăților Fundamentale, de către magistrați independenți, legali

investiți, astfel că hotărârile judecătorești pronunțate în respectivele cauze

nu pot fi calificate ca fiind rodul unui comportament abuziv sau a unor acțiuni

sau inacțiuni derulate prin violarea dispozițiilor legale.

S-a reținut că,chiar

dacă în esență petenta este nemulțumit de hotărârile judecătorești pronunțate

în dosarele în care a figurat ca parte, curtea constată că, o atare nemulțumire

nu poate fi valorificată prin antrenarea răspunderii penale a magistraților

care au adoptat soluții în respectivele cauze, fie judecători, fie avocat ori

părțile în contradictoriu cu care petenta a promovat respectivele procese,

atâta vreme cât susținerile acesteia privind săvârșirea de fapte prevăzute de

legea penală împotriva sa nu au decât unicul scop al sancționării penale a

celor care au contribuit la pronunțarea acestor hotărâri judecătorești. Practic,

nemulțumirea petentei s-a apreciat că are drept fundament operațiunea de

apreciere a probelor de către instanța de judecată învestită cu soluționarea

unui proces civil, însă această operațiune, intrinsecă pronunțării unei

hotărâri judecătorești, nu poate, chiar dacă partea respectivă este nemulțumită

de soluția adoptată, să conducă la răsturnarea situației juridice stabilită în

mod definitiv, prin hotărâre judecătorească ce se bucură de prezumția de

legalitate și de autoritate de lucru judecat, cu atât mai mult cu cât actele

premergătoare efectuate în cauză nu au evidențiat niciun fel de încălcări ale legii

penale, de către niciuna dintre părțile implicate în procesele civile

respective și cu atât mai puțin de către magistrații ori avocatul ce și-au

exercitat atribuțiile în soluționarea raportului juridic litigios dedus

judecății de către petenta. Curtea a constatat că ne aflăm în câmpul de

aplicare al art. 17 din Legea nr. 304/2004 republicată, privind organizarea

judiciară, potrivit căruia desființarea și reformarea hotărârilor judecătorești

sau a măsurilor și actelor dispuse de către procuror, sunt permise doar în

cadrul căilor de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor

legale.

Altfel spus, s-a

apreciat că nu este permisă imixtiunea în actul de justiție la intervenția

uneia din părțile pretins defavorizate prin hotărârile pronunțate, aceasta

având la îndemână posibilitatea folosirii căilor de atac ordinare și/sau

extraordinare, cenzura unei hotărâri judecătorești realizându-se numai de către

instanțele de judecată și nu în cadrul unei anchete penale. în cauzele aflate

spre soluționare, magistrații judecători se supun numai legii pronunțând

soluțiile în funcție de probele administrate și în raport de propria

convingere, iar nemulțumirea părților față de soluția adoptată și etichetarea

acesteia drept abuzivă ori partinică, fără prezentarea niciunui element solid

de natură să susțină această calificare, nu reprezintă un temei pentru

angajarea răspunderii penale a magistraților ce au pronunțat-o.

Din examinarea

soluțiilor adoptate de către intimați s-a observat că acestea sunt amplu

motivate în fapt și în drept, astfel că întrunesc toate condițiile cerute de

lege în acest sens, iar susținerea petentei în sensul caracterului abuziv al acestora

reprezintă o simplă speculație, insuficientă pentru a da naștere unui raport

juridic de drept penal.

Privitor la intimata

avocată A.E. care a acordat asistență juridică în cauza în care petenta a

figurat ca parte, curtea a constatat că susținerile petentei potrivit cărora,

prin acordarea asistenței juridice intimata s-ar face vinovată de săvârșirea

infracțiunilor de uz de fals, fals în înscrisuri și fals intelectual, deoarece

ar fi realizat o apărare cu viclenie și prin asociere infracțională cu

magistrații, sunt în mod evident contrare dispozițiilor legale și nu pot

conduce la antrenarea răspunderii penale a intimatei. Aceasta deoarece, aceasta

a fost angajată pentru acordarea asistenței juridice, devenind aplicabile disp.

art. 37 din Legea 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de

avocat, cu modificările și completările ulterioare, care în alineatul 6

stabilește că avocatul nu răspunde penal pentru susținerile făcute oral sau în

scris în fața instanței de judecată sau a altor organe, dacă aceste susțineri

sunt în legătură cu apărarea și necesare cauzei ce i-a fost încredințată. De

asemenea, potrivit alin. (1) al art. 37 din același act normativ, în

exercitarea profesiei, avocații sunt ocrotiți de lege, fără a putea fi

asimilați funcționarului public sau altui salariat. Așa fiind, cum pe parcursul

efectuării actelor premergătoare, nu s-a stabilit violarea, cu intenție ori cu

rea credință, de către intimată a vreunei dispoziții înscrise în Legea 51/1995

sau în statutul profesiei de avocat, așa cum acesta este în vigoare, a rezultat

că simplele afirmații ale petentei, formulate în contextul derulării unei cauze

aflate pe rolul instanței de judecată, nu pot da naștere unui raport juridic de

drept penal, cu atât mai mult, cu cât accesul liber la justiție este garantat

oricărei persoane potrivit dispozițiilor constituționale. În fine, nici

privitor la intimatele R.M. și D.V. curtea a reținut că nu pot fi apreciate ca

întemeiate susținerile petentei, câta vreme acestea reprezintă persoanele în

contradictoriu cu care s-au derulat procedurile jurisdicționale finalizate cu

pronunțarea hotărârilor pe care petenta le contestă, apreciindu-le drept

injuste și nelegale.

Câtă vreme aceste două

intimate au figurat la rândul lor ca părți în procesele civile respective, s-a

arătat că este evident că în privința lor nu se poate vorbi decât despre

respectarea principiului accesului liber la justiție, în condițiile în care nu

s-au evidențiat elemente de natură infracțională în raport de care să se poată

concluziona în mod solid și argumentat că aceste intimate ar fi contribuit prin

faptele lor ilicite la pronunțarea hotărârilor de care petenta este și în

prezent nemulțumită.

Concluzionând, curtea a

constatat că soluțiile de neurmărire penală atacate sunt legale și temeinice și

prin prisma fondului cauzei, nu numai a analizării împlinirii termenului de prescripție

a răspunderii penale, astfel încât plângerea urmează a fi respinsă ca nefondată

conform art. 278/1 pct. 8 lit. a) C. proc. pen.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petiționara C.E.

Recursul

este inadmisibil.

Prin Legea nr. 202/2010

au fost aduse modificări Codului de procedură penală, de natură a contribui la

accelerarea soluționării proceselor, între acestea regăsindu-se și suprimarea

unor căi de atac, cum este cazul recursului împotriva hotărârilor pronunțate în

procedura prevăzută în art. 278

1

C. proc. pen.

În acest sens, potrivit

art. 278

1

alin. (10) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin

art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010, hotărârea prin care judecătorul

soluționează plângerea împotriva rezoluțiilor sau ordonanțelor procurorului de

netrimitere în judecată este definitivă.

Aceste modificări au

impus inserarea în cuprinsul legii a unor dispoziții tranzitorii, care se

regăsesc în dispozițiile art. XXIV.

în privința căilor de

atac, singura normă tranzitorie se regăsește în alin. (1) al art. XXIV, iar

aceasta stabilește, cu claritate, drept criteriu pentru aplicarea modificărilor

prevăzute de lege, data pronunțării hotărârii ce se dorește a fi atacată.

Acest criteriu

corespunde atât principiului potrivit căruia legea procesual penală este de imediată

aplicare, cât și spiritului Legii nr. 202/2010, care s-a dorit a fi un

instrument de simplificare și accelerare a procedurilor, cu efecte imediate.

În consecință,

constatând că în speță sentința instanței de fond a fost pronunțată la data de

16 decembrie 2011, așadar ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, Înalta

Curte de Casație și Justiție reține că această hotărâre este definitivă,

mențiune existentă de altfel atât în minuta, cât și dispozitivul sentinței

atacate.

În această situație,

întrucât petiționara a formulat o cale de atac neprevăzută de legea în vigoare,

Înalta Curte de Casație și Justiție a respins, ca inadmisibil, recursul cu care

a fost învestită, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

DECIDE

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de petiționara C.E. împotriva sentinței penale

nr. 273 din 16 decembrie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta

petiționară la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 11 aprilie 2012.