ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 635/2009

pronunțată la data de 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte

acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta V.E. în contradictoriu

cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor București și a obligat pârâtul să

transmită dosarul de stabilire a despăgubirilor unui evaluator

autorizat în vederea stabilirii valorii de vânzare a imobilului situat în

Cluj-Napoca, înscris în C.F. 18424 Cluj-Napoca nr. top 21325/1 și

21325/2/1 precum și să emită în favoarea reclamantei Decizia

reprezentând titlu de despăgubire echivalent, aferent imobilului

respectiv, conform cuantumului stabilit în raportul de evaluare întocmit

conform dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005,

raport care să aibă în vedere și Raportul de evaluare nr. 327

din 20 ianuarie 2005 întocmit de Comisia internă de evaluare pentru

aplicarea Legii nr. 10/2001 și de avizul favorabil nr. 23512/VII din 10

mai 2005, dosar nr. 33/2005 emis de D.G.F.P. Cluj.

A fost obligată pârâta și la

plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut că nu există

nici o justificare pertinentă și rezonabilă privind imposibilitatea

analizării dosarului de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul

situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F. 18424 Cluj-Napoca, nr.top

21325/1 și nr.21325/2/1, măsurile reparatorii prin echivalent fiind

aferente dispoziției nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul

municipiului Cluj -Napoca.

Dosarul transmis pârâtei nu a fost soluționat

o perioadă însemnată de timp, fără o justificare

rezonabilă, astfel încât instanța de fond a concluzionat că se

impune a fi transmis unui evaluator autorizat, după evaluare urmând a se

emite, de către pârâtă, Decizia reprezentând titlu de

despăgubire în echivalent pentru imobilul în litigiu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie

fiind invocat art. 304

1

C. proc. civ., conform cărora cauza

urmează a fi analizată sub toate aspectele.

Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă,

susține, în esență, că sentința este criticabilă

sub aspectul obligării transmiterii dosarului la evaluator și al

emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire, aceasta pentru

că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea

nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, dosarul urmând a fi

transmis la evaluator după completarea sa cu înscrisurile necesare și

în condițiile impuse de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru

Stabilirea Despăgubirilor, la momentul chemării în judecată dosarul

nefiind nici măcar selectat pentru a putea fi trimis la evaluator.

Or, susține recurenta-pârâtă,

în mod nelegal instanța de fond a obligat-o direct la transmiterea

dosarului, deși este incomplet, către evaluator, fără

să țină seama și de prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că se

are în vedere data înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale.

Recurenta-reclamantă critică

sentința și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor

de judecată, susținând că în mod eronat instanța de fond a

procedat astfel, pentru că fiind obligată să respecte o

procedură administrativă specială conform Legii nr. 247/2005, nu

poate fi ținută că este în culpă pentru nesoluționarea

dosarului, în plus dosarul este incomplet, iar apărătorul intimatei-reclamante

deși a depus chitanța de plată a onorariului, nu a participat la

dezbaterea cauzei.

În subsidiar, se solicită

micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată în baza art. 274

alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile fiind nejustificat de mari iar

recurenta-pârâtă nu dispune de un buget pentru plata acestora.

Intimata-reclamantă V.E. a depus

întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și

menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală

și temeinică.

Recursul este nefondat, astfel că în

baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins potrivit considerentelor ce se vor

arăta în continuare.

Dosarul a cărei soluționare a

solicitat-o intimata-reclamantă este înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 3264/CC, acesta

conținând Dispoziția nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de

Primăria Municipiului Cluj-Napoca în favoarea numiților V.A. și V.E.

Astfel, cum în mod corect a constatat

și instanța de fond, recurenta-pârâtă nu a găsit o motivare

pertinentă și rezonabilă prin care să justifice de ce din

anul 2005 și până la data chemării în judecată nu a analizat

dosarul privind măsurile reparatorii prin echivalent aferente

Dispoziției nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului

Cluj-Napoca.

Este adevărat ceea ce susține

recurenta-pârâtă, în sensul că pentru soluționarea unor astfel

de dosare se impune parcurgerea procedurii administrative prevăzută

de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, neputându-se deroga de la legea

specială, dar așa cum în mod just apreciază și

instanța de fond, culpa în tergiversarea soluționării dosarului

aparține recurentei.

Aceasta susține că dosarul nu a

putut fi înaintat unei societăți de evaluare pentru că la dosar

nu se află toată documentația necesară din care să

rezulte situația juridică actuală a imobilului teren.

Dar, așa cum s-a precizat mai sus,

culpa aparține recurentei-pârâte în nefinalizarea dosarului pentru că

din adresa de la fila 7 dosar recurs, rezultă că, completarea

dosarului cu actele necesare s-a cerut abia la data de 19 noiembrie 2009,

după introducerea cererii de chemare în judecată formulată de

intimata-reclamantă la 29 octombrie 2009.

Este cert că dosarul a stat în

nelucrare din vina recurentei-pârâte, depășindu-se astfel termenul

rezonabil de soluționare a cauzei, aspect pentru care aceasta nu a

găsit o justificare, mai ales că în speță imobilul pentru

care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii este un teren în

suprafață de 428 mp.

Perioada de luat în considerare, în ceea

ce privește termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, începe cu data înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul conținând

Dispoziția nr.1883 din 22 iulie 2005 a Primarului Municipiului Cluj, deci cu anul 2005.

Or, până la data introducerii

cererii de chemare în judecată, octombrie 2009, recurenta-pârâtă nici

măcar nu ceruse completarea dosarului cu documentația necesară,

ceea ce înseamnă că timp de peste patru ani dosarul a stat în

nelucrare, acesta constituind un indiciu temeinic și suficient pentru a

ajunge la concluzia depășirii termenului rezonabil, mai ales că

rezolvarea dosarului nu prezenta o complexitate deosebită.

Respectarea procedurii administrative

prevăzută de Legea specială nr. 247/2005 și care presupune

parcurgerea unor etape, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nu o

poate dispensa pe aceasta de a lua toate măsurile necesare de natură

a face lumină asupra temeiniciei sau netemeiniciei cererii

intimatei-reclamante privind acordarea măsurilor reparatorii pentru

imobilul respectiv, măsuri finalizate cu emiterea titlului de

despăgubire.

Se constată astfel că prima

instanță a apreciat în mod corect asupra necesității

obligării recurentei-pârâte în sensul de a transmite dosarul unui

evaluator autorizat pentru evaluare, urmând ca după aceea să fie

emisă Decizia reprezentând titlu de despăgubire echivalent aferent

imobilului în litigiu.

Prin hotărârea pronunțată

instanța de fond nu a făcut altceva decât să oblige pe

recurenta-pârâtă să urgenteze derularea procedurii administrative

prevăzută de Legea specială, în ideea că termenul rezonabil

prevăzut de art. 6 din Convenția a fost depășit, aceasta

constituind o modalitate de reparare a prejudiciului suferit de

intimata-reclamantă.

Cât privește critica vizând

obligarea în mod nelegal a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de

judecată către reclamantă, se constată că și

aceasta este neîntemeiată.

S-a stabilit în mod cert culpa

recurentei-pârâte în nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii

intimatei-pârâte, astfel încât prin admiterea acțiunii formulate a

căzut în pretenții, fiind astfel îndeplinită condiția

instituită de art. 274 C. proc. civ.

Nu poate fi acceptată nici cererea

formulată în subsidiar de recurenta-pârâtă de reducere a acestor

cheltuieli, de fapt a onorariului de avocat, suma de 800 lei nefiind nepotrivit

de mare în raport cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de

avocat, chiar dacă acesta nu a participat la dezbaterea în fond, ci a

depus numai chitanța de plată a onorariului, munca depusă de

avocat nerezumându-se numai la punerea concluziilor în fond la

instanță.

Pentru toate aceste considerente,

constatând că soluția pronunțată de instanța de fond

este legală și temeinică, recursul se privește, ca nefondat

și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Statul

Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva

sentinței civile nr. 635 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 19 mai 2010.