ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 635/2009 pronunțată la data de 3 decembrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta V.E. în contradictoriu cu Statul Român prin Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor București și a obligat pârâtul să transmită dosarul de stabilire a despăgubirilor unui evaluator autorizat în vederea stabilirii valorii de vânzare a imobilului situat în Cluj-Napoca, înscris în C.F.

18424 Cluj-Napoca nr. top 21325/1 și 21325/2/1 precum și să emită în favoarea reclamantei Decizia reprezentând titlu de despăgubire echivalent, aferent imobilului respectiv, conform cuantumului stabilit în raportul de evaluare întocmit conform dispozițiilor art. 16 alin. (6) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, raport care să aibă în vedere și Raportul de evaluare nr. 327 din 20 ianuarie 2005 întocmit de Comisia internă de evaluare pentru aplicarea Legii nr. 10/2001 și de avizul favorabil nr. 23512/VII din 10 mai 2005, dosar nr. 33/2005 emis de D.G.F.P. Cluj. A fost obligată pârâta și la plata sumei de 800 lei cheltuieli de judecată către reclamantă. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut că nu există nici o justificare pertinentă și rezonabilă privind imposibilitatea analizării dosarului de stabilire a despăgubirilor pentru imobilul situat în Municipiul Cluj-Napoca, înscris în C.F.

18424 Cluj-Napoca, nr.top 21325/1 și nr.21325/2/1, măsurile reparatorii prin echivalent fiind aferente dispoziției nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj -Napoca. Dosarul transmis pârâtei nu a fost soluționat o perioadă însemnată de timp, fără o justificare rezonabilă, astfel încât instanța de fond a concluzionat că se impune a fi transmis unui evaluator autorizat, după evaluare urmând a se emite, de către pârâtă, Decizia reprezentând titlu de despăgubire în echivalent pentru imobilul în litigiu. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, pârâta Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie fiind invocat art. 304 1 C. proc.

civ., conform cărora cauza urmează a fi analizată sub toate aspectele. Prin motivele de recurs formulate, recurenta-pârâtă, susține, în esență, că sentința este criticabilă sub aspectul obligării transmiterii dosarului la evaluator și al emiterii deciziei ce reprezintă titlul de despăgubire, aceasta pentru că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, presupune parcurgerea mai multor etape, dosarul urmând a fi transmis la evaluator după completarea sa cu înscrisurile necesare și în condițiile impuse de Decizia nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, la momentul chemării în judecată dosarul nefiind nici măcar selectat pentru a putea fi trimis la evaluator.

Or, susține recurenta-pârâtă, în mod nelegal instanța de fond a obligat-o direct la transmiterea dosarului, deși este incomplet, către evaluator, fără să țină seama și de prevederile Deciziei nr. 2815/2008 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în sensul că se are în vedere data înregistrării acestora la Secretariatul Comisiei Centrale. Recurenta-reclamantă critică sentința și sub aspectul obligării sale la plata cheltuielilor de judecată, susținând că în mod eronat instanța de fond a procedat astfel, pentru că fiind obligată să respecte o procedură administrativă specială conform Legii nr. 247/2005, nu poate fi ținută că este în culpă pentru nesoluționarea dosarului, în plus dosarul este incomplet, iar apărătorul intimatei-reclamante deși a depus chitanța de plată a onorariului, nu a participat la dezbaterea cauzei.

În subsidiar, se solicită micșorarea cuantumului cheltuielilor de judecată în baza art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cheltuielile fiind nejustificat de mari iar recurenta-pârâtă nu dispune de un buget pentru plata acestora. Intimata-reclamantă V.E. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică. Recursul este nefondat, astfel că în baza art. 312 C. proc. civ. va fi respins potrivit considerentelor ce se vor arăta în continuare. Dosarul a cărei soluționare a solicitat-o intimata-reclamantă este înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor sub nr. 3264/CC, acesta conținând Dispoziția nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în favoarea numiților V.A.

și V.E. Astfel, cum în mod corect a constatat și instanța de fond, recurenta-pârâtă nu a găsit o motivare pertinentă și rezonabilă prin care să justifice de ce din anul 2005 și până la data chemării în judecată nu a analizat dosarul privind măsurile reparatorii prin echivalent aferente Dispoziției nr. 1883 din 22 iulie 2005 emisă de Primarul Municipiului Cluj-Napoca. Este adevărat ceea ce susține recurenta-pârâtă, în sensul că pentru soluționarea unor astfel de dosare se impune parcurgerea procedurii administrative prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, neputându-se deroga de la legea specială, dar așa cum în mod just apreciază și instanța de fond, culpa în tergiversarea soluționării dosarului aparține recurentei.

Aceasta susține că dosarul nu a putut fi înaintat unei societăți de evaluare pentru că la dosar nu se află toată documentația necesară din care să rezulte situația juridică actuală a imobilului teren. Dar, așa cum s-a precizat mai sus, culpa aparține recurentei-pârâte în nefinalizarea dosarului pentru că din adresa de la fila 7 dosar recurs, rezultă că, completarea dosarului cu actele necesare s-a cerut abia la data de 19 noiembrie 2009, după introducerea cererii de chemare în judecată formulată de intimata-reclamantă la 29 octombrie 2009. Este cert că dosarul a stat în nelucrare din vina recurentei-pârâte, depășindu-se astfel termenul rezonabil de soluționare a cauzei, aspect pentru care aceasta nu a găsit o justificare, mai ales că în speță imobilul pentru care s-a propus acordarea unor măsuri reparatorii este un teren în suprafață de 428 mp.

Perioada de luat în considerare, în ceea ce privește termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, începe cu data înregistrării la Secretariatul Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, dosarul conținând Dispoziția nr.1883 din 22 iulie 2005 a Primarului Municipiului Cluj, deci cu anul 2005. Or, până la data introducerii cererii de chemare în judecată, octombrie 2009, recurenta-pârâtă nici măcar nu ceruse completarea dosarului cu documentația necesară, ceea ce înseamnă că timp de peste patru ani dosarul a stat în nelucrare, acesta constituind un indiciu temeinic și suficient pentru a ajunge la concluzia depășirii termenului rezonabil, mai ales că rezolvarea dosarului nu prezenta o complexitate deosebită.

Respectarea procedurii administrative prevăzută de Legea specială nr. 247/2005 și care presupune parcurgerea unor etape, astfel cum susține recurenta-pârâtă, nu o poate dispensa pe aceasta de a lua toate măsurile necesare de natură a face lumină asupra temeiniciei sau netemeiniciei cererii intimatei-reclamante privind acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilul respectiv, măsuri finalizate cu emiterea titlului de despăgubire. Se constată astfel că prima instanță a apreciat în mod corect asupra necesității obligării recurentei-pârâte în sensul de a transmite dosarul unui evaluator autorizat pentru evaluare, urmând ca după aceea să fie emisă Decizia reprezentând titlu de despăgubire echivalent aferent imobilului în litigiu.

Prin hotărârea pronunțată instanța de fond nu a făcut altceva decât să oblige pe recurenta-pârâtă să urgenteze derularea procedurii administrative prevăzută de Legea specială, în ideea că termenul rezonabil prevăzut de art. 6 din Convenția a fost depășit, aceasta constituind o modalitate de reparare a prejudiciului suferit de intimata-reclamantă. Cât privește critica vizând obligarea în mod nelegal a recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă, se constată că și aceasta este neîntemeiată. S-a stabilit în mod cert culpa recurentei-pârâte în nesoluționarea într-un termen rezonabil a cererii intimatei-pârâte, astfel încât prin admiterea acțiunii formulate a căzut în pretenții, fiind astfel îndeplinită condiția instituită de art. 274 C. proc.

civ. Nu poate fi acceptată nici cererea formulată în subsidiar de recurenta-pârâtă de reducere a acestor cheltuieli, de fapt a onorariului de avocat, suma de 800 lei nefiind nepotrivit de mare în raport cu valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, chiar dacă acesta nu a participat la dezbaterea în fond, ci a depus numai chitanța de plată a onorariului, munca depusă de avocat nerezumându-se numai la punerea concluziilor în fond la instanță. Pentru toate aceste considerente, constatând că soluția pronunțată de instanța de fond este legală și temeinică, recursul se privește, ca nefondat și urmează a fi respins în baza art. 312 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Statul Român, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva sentinței civile nr. 635 din 3 decembrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 19 mai 2010.