ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 53/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 249/2009 – pronunțată la data de 28 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții F.G. și F.A., în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D. și a obligat pârâta ca în termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești să numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în Cluj Napoca, înscris în CF 15681, nr. top 15936. Totodată, a fost obligată pârâta să emită în favoarea reclamanților o decizie reprezentând titlu de despăgubiri pentru imobilul respectiv, ținând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, precum și la plata cheltuielilor în sumă de 357 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că dosarul aferent Dispoziției nr. 4007/2008 a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în calitate de entitate notificată, fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 42.932/CC, dosarul vizând plata în echivalent către reclamanți a despăgubirilor aferente imobilului din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 15681m nr. top 15936. Instanța de fond a făcut trimitere la jurisprudența C.E.D.O. în privința caracterului rezonabil al duratei unei proceduri, concept care cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel că procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2001, prin emiterea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001, în speță, o durată totală a procedurii de 8-9 ani fiind considerată de instanță ca nerezonabilă.

Trebuie avut în vedere, reține instanța de fond, că reclamanții au fost lipsiți în mod arbitrar de atributele dreptului lor de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv de către Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei proceduri rapide și eficiente care să permită o reparație echitabilă. Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă susține în esență că, în speță, nu poate fi vorba de refuzul nejustificat de a emite decizie reprezentând titlu de despăgubiri, întrucât dosarul reclamanților trebuie să parcurgă întreaga procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în condițiile respectării și a Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv în ordinea înregistrării acestora.

Susține recurenta-reclamantă că etapa evaluării în cadrul căreia evaluatorul efectuează lucrarea de specialitate în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirii, este o etapă temporală, în care evaluatorul întocmește lucrarea de specialitate într-un termen de 30-45 zile „raportul de evaluare finalizat urmând a fi comunicat persoanei îndreptățite și C.C.S.D.” Numai după rămânerea definitivă a raportului de evaluare (în caz că nu este contestat) Comisia Centrală va analiza și aproba suma stabilită în raport, după care va redacta decizia de despăgubiri. Menționează recurenta-reclamantă, că în cauza de față refuzul de a emite decizie de despăgubire este unul justificat, determinat de procedura greoaie prevăzută de Legea nr. 247/2005, refuzul nejustificat fiind numai acela care se fundamentează pe un exces de putere, ceea ce nu se regăsește în speță.

O altă critică formulată de recurenta-reclamantă vizează faptul că în mod greșit instanța de fond a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, întrucât la primul termen de judecată a recunoscut pretențiile reclamantului, dar a invocat respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect menționat și în întâmpinarea depusă la dosar, iar pe de altă parte în ceea ce o privește este o entitate fără personalitate juridică, acționând în subordinea M.F.P. și nu poate fi obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată. Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat și va fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente: Este de necontestat susținerea recurentei-reclamante în sensul că trebuiesc respectate etapele prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum și Decizia nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., care prevede modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare și anume aceea privind ordinea înregistrării lor. Numai că, se omite esențialul în aplicarea acestor reglementări și anume respectarea și a dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. în privința respectării unui termen rezonabil în soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, prevederi ce trebuie aplicate cu prioritate, chiar dacă există neconcordanță între acestea din urmă și reglementările interne.

În speță, așa cum corect reține și instanța de fond, nu a fost respectat acest termen rezonabil, mai ales că inițial prin Dispoziția nr. 1361/2005, primarul Municipiului Cluj-Napoca a respins notificarea formulată pentru acordarea de măsuri reparatorii, motivând lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului, această Dispoziție fiind anulată irevocabil de către instanțele judecătorești, ceea ce a avut drept consecință emiterea unei noi Dispoziții nr. 4007 din 20 iunie 2008, ce a fost transmisă cu întreg dosarul Secretariatului Comisiei Centrale. Trebuie avută în vedere și jurisprudența C.E.D.O. în care găsim numeroase hotărâri judecătorești de condamnare a României pentru procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, procedură greoaie, care împiedică persoanele îndreptățite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Trebuie observat însă și faptul că ceea ce au solicitat intimații-reclamanți și instanța a dispus, a fost obligarea pârâtei de a trimite dosarul la evaluator într-un termen de 30 de zile de la rămânea irevocabilă a hotărârii judecătorești, și nicidecum faptul de a se emite decizia de despăgubire în acest termen. S-a solicitat deci ca doar o etapă să fie soluționată în acest termen și anume aceea a desemnării expertului în termenul stipulat de Legea nr. 554/2004 care reprezintă dreptul comun în ceea ce privește activitatea autorităților administrative. Faptul că Legea nr. 247/2005, prevede că ordinea de soluționare a dosarelor să fie decisă de Comisie, nu înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte nici un termen și că poate soluționa dosarele privind acordarea despăgubirilor fără nici o limitare în timp.

Cât privește obligația recurentei-pârâte de a emite în favoarea intimaților-reclamanți o decizie reprezentând titlu de despăgubire, se observă că în mod corect instanța de fond a dispus ca această decizie să țină cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare, deci s-a avut în vedere respectarea etapei de evaluare ce precede emiterii acestei decizii. Având în vedere cele expuse, concluzia ce se desprinde este aceea că în speță se poate vorbi de existența unui refuz nejustificat din partea recurentei-pârâte în derularea procedurii de acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru imobilul respectiv, astfel cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004, instanța pronunțând așadar o soluție legală și temeinică ce urmează a fi menținută.

Critica recurentei-pârâte vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți este de asemenea nefondată. Atât timp cât recurenta-pârâtă a susținut în permanență netemeinicia acțiunii formulate de reclamanți, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretențiile formulate, în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a recursului împotriva sentinței, iar faptul că C.C.S.D. este o entitate în subordinea M.F.P. nu reprezintă nici o piedică în obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind și Statul Român prin această Comisie, care are buget propriu din care se pot achita aceste cheltuieli de judecată.

Nici solicitarea subsidiară formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată, suma de 357 lei nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă se are în vedere munca prestată de reprezentantul intimaților-reclamanți, chiar dacă acțiunea s-a soluționat la primul termen de judecată. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat. Având în vedere și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 249 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către intimații-reclamanți. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 ianuarie 2010.