ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 53/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 249/2009 – pronunțată la

data de 28 mai 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții F.G. și F.A.,

în contradictoriu cu Statul Român prin C.C.S.D. și a obligat pârâta ca în

termen de 30 de zile de la rămânerea irevocabilă a hotărârii judecătorești să

numească un evaluator autorizat care să efectueze lucrarea de specialitate în

vederea stabilirii cuantumului măsurilor reparatorii pentru imobilul situat în

Cluj Napoca, înscris în CF 15681, nr. top 15936.

Totodată, a fost obligată pârâta

să emită în favoarea reclamanților o decizie reprezentând titlu de despăgubiri

pentru imobilul respectiv, ținând cont de valoarea stabilită prin raportul de evaluare,

precum și la plata cheltuielilor în sumă de 357 lei, cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

sentință, prima instanță a reținut că dosarul aferent Dispoziției nr. 4007/2008

a fost transmis de Primăria Municipiului Cluj-Napoca în calitate de entitate notificată,

fiind înregistrat la Secretariatul Comisiei Centrale sub nr. 42.932/CC, dosarul

vizând plata în echivalent către reclamanți a despăgubirilor aferente

imobilului din Cluj-Napoca, înscris în CF nr. 15681m nr. top 15936.

Instanța de fond a făcut

trimitere la jurisprudența C.E.D.O. în privința caracterului rezonabil al

duratei unei proceduri, concept care cuprinde și fazele administrative ale

soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel că

procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a

fost inițiată încă în cursul anului 2001, prin emiterea notificării în temeiul

Legii nr. 10/2001, în speță, o durată totală a procedurii de 8-9 ani fiind

considerată de instanță ca nerezonabilă.

Trebuie avut în vedere,

reține instanța de fond, că reclamanții au fost lipsiți în mod arbitrar de atributele

dreptului lor de proprietate asupra imobilului preluat în mod abuziv de către

Statul Român încă din perioada comunistă, fiind necesară instituirea unei

proceduri rapide și eficiente care să permită o reparație echitabilă.

Împotriva sentinței a

declarat recurs pârâta C.C.S.D., criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, invocând motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., respectiv „când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal,

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii”.

În motivele de recurs

formulate, recurenta-reclamantă susține în esență că, în speță, nu poate fi

vorba de refuzul nejustificat de a emite decizie reprezentând titlu de

despăgubiri, întrucât dosarul reclamanților trebuie să parcurgă întreaga

procedură administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în

condițiile respectării și a Deciziei nr. 2815 din 16 septembrie 2008 emisă de C.C.S.D.,

cu privire la modalitatea de transmitere a dosarelor spre evaluare, respectiv

în ordinea înregistrării acestora.

Susține recurenta-reclamantă

că etapa evaluării în cadrul căreia evaluatorul efectuează lucrarea de

specialitate în vederea stabilirii cuantumului final al despăgubirii, este o

etapă temporală, în care evaluatorul întocmește lucrarea de specialitate

într-un termen de 30-45 zile „raportul de evaluare finalizat urmând a fi

comunicat persoanei îndreptățite și C.C.S.D.”

Numai după rămânerea

definitivă a raportului de evaluare (în caz că nu este contestat) Comisia

Centrală va analiza și aproba suma stabilită în raport, după care va redacta

decizia de despăgubiri.

Menționează

recurenta-reclamantă, că în cauza de față refuzul de a emite decizie de

despăgubire este unul justificat, determinat de procedura greoaie prevăzută de

Legea nr. 247/2005, refuzul nejustificat fiind numai acela care se

fundamentează pe un exces de putere, ceea ce nu se regăsește în speță.

O altă critică formulată de

recurenta-reclamantă vizează faptul că în mod greșit instanța de fond a

obligat-o la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți, întrucât la

primul termen de judecată a recunoscut pretențiile reclamantului, dar a invocat

respectarea procedurii prevăzute de lege, aspect menționat și în întâmpinarea

depusă la dosar, iar pe de altă parte în ceea ce o privește este o entitate

fără personalitate juridică, acționând în subordinea M.F.P. și nu poate fi

obligată să plătească în nume propriu cheltuielile de judecată.

Intimații-reclamanți au

formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat

și menținerea sentinței instanței de fond ca fiind legală și temeinică.

Recursul este nefondat și va

fi respins în baza art. 312 C. proc. civ., potrivit următoarelor considerente:

Este de necontestat

susținerea recurentei-reclamante în sensul că trebuiesc respectate etapele

prevăzute de Titlul VII al Legii nr. 247/2005 precum și Decizia nr. 2815 din 16

septembrie 2008 emisă de C.C.S.D., care prevede modalitatea de transmitere a

dosarelor spre evaluare și anume aceea privind ordinea înregistrării lor.

Numai că, se omite

esențialul în aplicarea acestor reglementări și anume respectarea și a

dispozițiilor art. 6 din C.E.D.O. în privința respectării unui termen rezonabil

în soluționarea dosarelor privind acordarea despăgubirilor, prevederi ce

trebuie aplicate cu prioritate, chiar dacă există neconcordanță între acestea

din urmă și reglementările interne.

În speță, așa cum corect

reține și instanța de fond, nu a fost respectat acest termen rezonabil, mai

ales că inițial prin Dispoziția nr. 1361/2005, primarul Municipiului

Cluj-Napoca a respins notificarea formulată pentru acordarea de măsuri

reparatorii, motivând lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra terenului,

această Dispoziție fiind anulată irevocabil de către instanțele judecătorești,

ceea ce a avut drept consecință emiterea unei noi Dispoziții nr. 4007 din 20

iunie 2008, ce a fost transmisă cu întreg dosarul Secretariatului Comisiei

Centrale.

Trebuie avută în vedere și

jurisprudența C.E.D.O. în care găsim numeroase hotărâri judecătorești de

condamnare a României pentru procedura de acordare a despăgubirilor în temeiul

Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005, procedură greoaie, care împiedică

persoanele îndreptățite să beneficieze de despăgubiri într-un termen rezonabil.

Trebuie observat însă și

faptul că ceea ce au solicitat intimații-reclamanți și instanța a dispus, a

fost obligarea pârâtei de a trimite dosarul la evaluator într-un termen de 30

de zile de la rămânea irevocabilă a hotărârii judecătorești, și nicidecum

faptul de a se emite decizia de despăgubire în acest termen.

S-a solicitat deci ca doar o

etapă să fie soluționată în acest termen și anume aceea a desemnării expertului

în termenul stipulat de Legea nr. 554/2004 care reprezintă dreptul comun în

ceea ce privește activitatea autorităților administrative.

Faptul că Legea nr. 247/2005,

prevede că ordinea de soluționare a dosarelor să fie decisă de Comisie, nu

înseamnă că această autoritate publică nu trebuie să respecte nici un termen și

că poate soluționa dosarele privind acordarea despăgubirilor fără nici o

limitare în timp.

Cât privește obligația

recurentei-pârâte de a emite în favoarea intimaților-reclamanți o decizie

reprezentând titlu de despăgubire, se observă că în mod corect instanța de fond

a dispus ca această decizie să țină cont de valoarea stabilită prin raportul de

evaluare, deci s-a avut în vedere respectarea etapei de evaluare ce precede

emiterii acestei decizii.

Având în vedere cele expuse,

concluzia ce se desprinde este aceea că în speță se poate vorbi de existența

unui refuz nejustificat din partea recurentei-pârâte în derularea procedurii de

acordare a despăgubirilor cuvenite reclamanților pentru imobilul respectiv,

astfel cum este definit de art. 2 alin. 1 lit. i) din Legea nr. 554/2004,

instanța pronunțând așadar o soluție legală și temeinică ce urmează a fi

menținută.

Critica recurentei-pârâte

vizând obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată către intimații-reclamanți

este de asemenea nefondată.

Atât timp cât

recurenta-pârâtă a susținut în permanență netemeinicia acțiunii formulate de

reclamanți, aceasta nu poate pretinde că a achiesat la pretențiile formulate,

în sensul art. 275 C. proc. civ., mai ales că a exercitat și calea de atac a

recursului împotriva sentinței, iar faptul că C.C.S.D. este o entitate în

subordinea M.F.P. nu reprezintă nici o piedică în obligarea recurentei-pârâte

la plata cheltuielilor de judecată, chemat în judecată fiind și Statul Român

prin această Comisie, care are buget propriu din care se pot achita aceste

cheltuieli de judecată.

Nici solicitarea subsidiară

formulată, în sensul de a se diminua aceste cheltuieli de judecată nu este întemeiată,

suma de 357 lei nefiind un onorariu exagerat de mare pentru a fi redusă, dacă

se are în vedere munca prestată de reprezentantul intimaților-reclamanți, chiar

dacă acțiunea s-a soluționat la primul termen de judecată.

Pentru toate aceste

considerente, în baza art. 312 C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca

nefondat.

Având în vedere și

dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.C.S.D. împotriva sentinței civile nr. 249 din 28 mai 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la

plata sumei de 1190 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat) către

intimații-reclamanți.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 ianuarie 2010.