ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 449/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea actelor și lucrărilor cauzei, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, sub nr. 20655/212/2007, reclamantul N.A.G. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Medgidia și Primăria Municipiului Medgidia, obligarea acestora la restituirea în natură a imobilului situat în Medgidia, compus din teren în suprafață de 90 mp și construcție iar în subsidiar, acordarea de despăgubiri. În motivarea cererii se arată că pârâții nu au soluționat notificarea formulată de reclamant, în sensul că nu au emis o decizie sau dispoziție, așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/2001 și ca urmare solicită restituirea imobilului în natură, acesta intrând în mod abuziv în proprietatea statului prin expropriere.

Prin sentința civilă nr. 4123 din 7 martie 2008 Judecătoria Medgidia a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanța, unde cauza a fost înregistrată sub nr. 2485/118/2007. Prin sentința civilă nr. 1107 din 16 septembrie 2008 Tribunalul Constanța a admis acțiunea reclamantului și a obligat pârâții să înainteze Comisiei Centrale pentru stabilirea despăgubirilor, propunerea de acordare de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilului situat în Medgidia, județul Constanța, preluat abuziv de stat și care nu mai poate fi restituit în natură. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că reclamantul a notificat unitatea deținătoare – Municipiul Constanța – cu notificarea înregistrată sub nr. 17363 din 23 august 2001, cu privire la restituirea în natură sau prin echivalent a imobilului situat în Medgidia, compus din teren în suprafață de 300 mp și construcții.

Întrucât pârâții nu au răspuns notificării reclamantului în termen legal, instanța de judecată este competentă să analizeze pe fond notificarea reclamantului care a probat calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii conform art. 3 și art. 4 din Legea nr. 10/2001. Imobilul în litigiu nu poate fi restituit în natură, întrucât construcția a fost demolată iar terenul este afectat de lucrări de interes public. Împotriva acestei sentinței au declarat apel pârâții arătând că în mod greșit s-a respins excepția tardivității formulării notificării, singura notificare formulată de reclamant care a respectat condițiile Legii nr. 10/2001 a fost înregistrată la Primăria Municipiului Medgidia sub nr. 6038 din 15 mai 2001 și a vizat o altă suprafață de teren de 4.000 mp, situată în zona de vest a Municipiului Medgidia.

Cererea reclamantului înregistrată la Primăria Municipiului Medgidia sub nr. 1736 din 23 august 2001, a fost calificată greșit ca fiind o notificare formulată de reclamant cu privire la imobilul situat la nr. 68. Această cerere a primit răspuns la data de 28 august 2008, iar reclamantul nu a înțeles să conteste acest răspuns. Împotriva acestei hotărâri a declarat apel și reclamantul sub aspectul întinderii terenului aferent construcțiilor demolate, în realitate acesta având, așa cum rezultă din acte, 200 mp teren construcție și 171,54 mp teren construit, în total o suprafață de 376,61 mp. Curtea de Apel Constanța prin decizia civilă nr. 62/C din 25 februarie 2009 a respins ca nefundat apelul pârâților, a admis apelul reclamantului, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că, măsurile reparatorii se vor propune pentru suprafața de 200 mp aferent construcției demolate.

În considerentele deciziei s-a reținut că cererea de restituire a unui imobil depusă direct de persoana îndreptățită la unitatea deținătoare este asimilată notificării în cazul în care este însoțită de acte și cuprinde elementele de identificare a persoanei îndreptățite, a imobilului a cărui restituire se solicită și valoarea aproximativă a acesteia. Neîndeplinirea cerinței formale de expediere a notificării prin intermediul unui executor judecătoresc nu este sancționată de lege și ca urmare, cererea reclamantului înregistrată direct la Primăria Municipiului Medgidia, constituie o veritabilă notificare, și întrunește condițiile art. 231 din Legea nr. 10/2001. S-a mai reținut de asemenea că referitor la dispoziția nr. 378 din 14 februarie 2006, că aceasta a făcut obiectul unei alte notificări care nu are legătură cu acțiunea de față.

Cu privire la apelul declarat de reclamantul N.A.G. s-a reținut că din înscrisurile depuse la dosar a rezultat că imobilul clădit avea o structură P + 1, era format din două apartamente cu o suprafață locuibilă de 90,42 mp, suprafața totală a terenului fiind de 200 mp. Aceeași suprafață de 200 mp a rezultat și din actul de expropriere, unde autorul reclamantului este înscris la poziția nr. 34. Împotriva acestei din urmă hotărâri au declarat recurs pârâtele, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenții critică hotărârea sub următoarele aspecte.

- În mod greșit s-a apreciat că cererea de restituire depusă direct la unitatea deținătoare este asimilată notificării și că neîndeplinirea cerinței formale de expediere a notificării, nu este sancționată de lege când dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevăd expres că notificarea va fi comunicată prin executorul judecătoresc, iar nerespectarea termenului de 6 luni pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. - Obiectul cererii formulată de reclamant, și pe care instanța a apreciat-o, drept notificare, îl constituia verificarea în arhivă a terenului în suprafață de 900 mp, deținut de P.G.N., iar obiectul notificării îl reprezintă imobilul teren în suprafață de 4.000 mp.

- Motivele pe care se sprijină hotărârea sunt contradictorii în raport cu dispozițiile legale în temeiul cărora s-a judecat cauza. Examinând criticile formulate prin intermediul cererii de recurs Înalta Curte a constatat următoarele: Recurentul, în concret, critică hotărârea pe motiv că s-a dat o interpretare greșită dispoziției art. 22 din Legea nr. 10/2001 – modificată și că cererea adresată de reclamant direct pârâtei nu poate fi apreciată ca fiind o notificare în sensul cerut de legea specială. Critica este nefondată, pentru că lipsa condiției de formă prevăzută de art. 22 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, respectiv comunicarea notificării prin intermediul executorului judecătoresc nu poate conduce la pierderea dreptului în substanța lui.

Neîndeplinirea cerinței formale de a trimite notificarea prin intermediul unui executor judecătoresc nu este – așa cum corect s-a arătat – sancționată de lege. Ar fi cu totul excesiv și de un formalism extrem teza potrivit cu care cererea de restituire depusă direct de persoana îndreptățită la unitatea deținătoare ar fi nulă. Sub acest aspect, soluțiile instanței supreme în sensul valabilității unor astfel de cereri au fost constante. Contrar celor susținute prin motivele de recurs, obiectul cererii de restituire, adresată direct pârâtei nu privesc verificări de arhivă, ci imobilul supus analizei, situat în orașul Medgidia, pentru care reclamantul solicită acordarea de măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001.

Analizând în continuare motivele de recurs, se constată că tot nefondată în cauză este și critica vizând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Susține recurentul că motivele pe care se sprijină hotărârea sunt contradictorii. Or, pentru a fi incident acest motiv de nelegalitate, ar trebui ca din unele considerente ale hotărârii să rezulte netemeinicia acțiunii, iar din altele, faptul că este temeinică. Aceste aspecte nu se regăsesc în considerentele hotărârii recurate, contrar celor susținute de recurent. În concluzie hotărârea recurată este legală. În cauză, așa cum s-a reținut mai sus, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și ca urmare Înalta Curte în baza art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Medgidia și Municipiul Medgidia prin Primar împotriva deciziei nr. 62 C din 25 februarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2010 .