ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2832/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Constată că la data de 14 aprilie 2006, reclamantul F.D. s-a adresat instanței, formulând cerere de chemare în judecată împotriva pârâtului Primarul Orașului Medgidia și solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea dispoziției nr. 338 din 2 februarie2006 emisă de pârât, cu obligarea acestuia de a emite o nouă dispoziție prin care să dispună restituirea în natură a suprafeței de 1021 mp teren intravilan, situată în Municipiul Medgidia, precum și despăgubiri pentru construcțiile care au fost edificate pe acest teren și care în anul 1977 au fost demolate, fără a primi vreo despăgubire. Prin sentința civilă nr. 937 din 9 mai 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamant.

S-a reținut de către prima instanță că prin dispoziția nr. 339 din 2 februarie 2006, s-a dispus restituirea în natură a terenului în suprafață de 200 mp situat în Medgidia, și măsuri reparatorii în echivalent pentru diferența de teren care nu a putut fi restituită în natură, întrucât este ocupată de blocul TV3 și alee de acces, teren intravilan în suprafață de 812 mp, situat în zona de vest a Municipiului Medgidia. S-a constatat că dispoziția atacată este legală, întrucât terenul solicitat face parte din domeniul public de interes local și este afectat de detalii de sistematizare, conform situației de fapt reținută pe baza raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză.

Referitor la cererea având ca obiect acordarea de despăgubiri bănești pentru construcții demolate, instanța a reținut că, pe de o parte, prin notificarea formulată, nu a solicitat acordarea de măsuri reparatorii și pentru construcții, iar pe de altă parte nici nu era îndreptățită să le solicite, întrucât imobilul-construcție a fost demolat la solicitarea acestuia, pe data de 4 ianuarie 1977. Prin decizia civilă nr. 260/C din 12 noiembrie 2008, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul F.D., împotriva hotărârii respective.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate motivele de apel formulate de reclamant, fiind aplicabile prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora, în situația imobilelor preluate abuziv, măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent în cazul în care construcțiile au fost demolate, iar terenurile au fost ocupate. S-a constatat că zona în care a fost situat imobilul în litigiu este ocupată de alee asfaltată de acces pietonal, platformă betonată amenajată pentru colectarea deșeurilor menajere, blocul de locuințe TV3 și spațiu verde din jurul acestuia, amenajări ce ocupă întreaga suprafață de 812 mp teren pentru care s-a dispus măsura compensării.

Împotriva deciziei respective, în termen legal, la data de 9 februarie 2009, a declarat recurs reclamantul F.D., criticând-o ca fiind nelegală și solicitând modificarea acesteia, în sensul admiterii apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, care să fie schimbată, în tot, admițându-i-se contestația întemeiată pe Legea nr. 10/2001, așa cum a fost formulată. Prin motivele de recurs, depuse odată cu cererea, reclamantul, invocând aplicarea prevederilor art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., a susținut că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a legii, întrucât din suprafața totală de 1012 mp teren solicitată, numai suprafața de 162 mp, ocupată de blocul TV3, nu poate fi restituită în natură, restul de 850 mp teren putând să-i fie restituită, în condițiile în care suprafețele de 42 mp ( ocupată de un garaj ); de 41 mp (ocupată de alee de acces pietonal); de 98 mp (ocupată de platforma betonată amenajată pentru colectarea deșeurilor menajere) și suprafața de 66,5 mp reprezentând spațiu verde, îi pot fi restituite în natură. S-a mai susținut faptul că ambele instanțe nu s-au pronunțat cu privire la capătul de cerere prin care a solicitat acordarea de despăgubiri bănești pentru construcțiile edificate pe teren și care au fost demolate fără a primi despăgubiri la data respectivă.

La data de 29 iunie 2006, intimatul Primarul Municipiului Medgidia a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârât, ca nefondat. Analizând recursul declarat de reclamant prin prisma criticilor formulate și a motivului de modificare invocat, prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat și-l va respinge, ca atare, avându-se în vedere considerentele ce vor urma: Susținerile recurentului, referitoare la faptul că instanțele nu s-au pronunțat asupra capătului de cerere având ca obiect acordarea de despăgubiri, sunt eronate.

Astfel, prima instanță, prin hotărârea pronunțată în cauză, a analizat în considerentele arătate la pag nr. 142 alin. (2), cererea respectivă arătând sub un dublu aspect motivele pentru care reclamantului nu i s-au acordat despăgubiri bănești pentru construcțiile demolate, respectiv faptul că prin notificarea formulată nu a solicitat măsuri reparatorii pentru acestea, precum și faptul că nici nu era îndreptățit, construcțiile fiind demolate la cererea sa. În același timp, soluționarea acestui capăt de cerere nu a constituit obiect al criticilor formulate de reclamant prin motivele apelului declarat împotriva hotărârii primei instanțe, astfel încât Curtea de Apel Constanța nu a fost învestită sub acest aspect.

În al doilea rând, deși legea specială cu caracter reparatoriu instituie, în principal, principiul restituirii în natură, dispozițiile art. 1 alin. (2) din același act normativ prevăd, în subsidiar, și acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent, în cazul în care restituirea în natură nu mai este posibilă. Or, în cauză, pe baza situației de fapt reținută din materialul probatoriu administrat în cauză, în mod corect s-a constatat de către instanțele de fond, că nu mai este posibilă restituirea în natură, fiind aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 10/2001, terenul solicitat de reclamant fiind ocupat de amenajări de utilitate publică. În explicitarea noțiunii de teren afectat unor amenajări de utilitate publică, prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G.

nr. 250/2007 la pct. 10.3 s-a stabilit că se au în vedere „suprafețe de teren supuse unor amenajări destinate a servi nevoile comunității, și anume căi de comunicație (străzi, alei, trotuare), dotări tehnico-edilitare subterane, amenajări de spații verzi din jurul blocurilor de locuit, parcuri, grădini publice, piețe pietonale și altele”. În acest sens, instanța de apel a examinat în mod corect cele două rapoarte de expertiză efectuate în cauză, atunci când a respins apelul declarat de reclamant, întrucât expertul tehnic a avut în vedere atât terenul ocupat, cât și cel aferent construcțiilor, mai exact cel necesar bunei funcționări a acestora în sensul art. 11 pct. 5 din H.G.

nr. 250/2007, soluția instanței de fond, respectând și dispozițiile art. 10 pct. 3 din aceleași Norme Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care instituie obligativitatea menținerii căilor de acces, a trotuarelor sau a spațiilor verzi, etc. Prin urmare, interpretarea restrictivă a noțiunii de teren ocupat ar contraveni dispozițiilor Legii nr. 10/2001, care face distincția între „teren liber” și „teren ce nu poate fi eliberat”, iar realizarea scopului exproprierii nu are un asemenea înțeles, de vreme ce legea nu permite restituirea în natură când lucrările ocupă funcțional întregul teren sau când, ar fi afectat unor amenajări de utilitate publică ale localităților urbane sau rurale. Pentru a se putea dispune în sensul celor arătate anterior este necesar a se stabili cu certitudine dacă acele amenajări sau lucrări sunt în mod real de utilitate publică, precum și dacă ele existau la data intrării în vigoare a legii.

Aceste cerințe au fost pe deplin îndeplinite în cauză, în mod întemeiat reținându-se că amenajările de utilitate publică ocupă, în întregime, suprafața de 812 mp teren solicitată, întreaga zonă în care a fost situat imobilul în litigiu fiind ocupată, fapt atestat prin H.C.L. Medgidia cu nr. 135 din 30 august 1999 și nr. 75 din 26 septembrie 2000. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că nu subzistă motivul de modificare invocat, art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de reclamantul F.D. se va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul F.D. împotriva deciziei nr. 260C din 12 noiembrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, pentru cauze cu minori și familie, precum și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7mai 2010.