ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2009

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data

de 3 septembrie 2007, reclamanta O.A. a chemat în judecată pe pârâții Primarul,

Consiliul Local, Primăria și Municipiul Constanța cerând să fie obligați să îi

restituie în natură suprafața de 547 mp teren situat în municipiul Constanța, sau,

în echivalent, un alt teren intravilan sau, în subsidiar, să îi acorde

despăgubiri bănești pentru acesta, precum și pentru construcțiile demolate care

au fost situate pe acest teren, invocând incidența dispozițiilor Legii nr.

10/2001.

În motivarea cererii reclamanta a

susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor săi, a fost

preluat de stat prin decizia nr. 237 din 27 mai 1986, emisă în aplicarea

Decretului nr. 223/1974, cu mențiunea că, ulterior, casa de locuit a fost

înstrăinată către familia M.I. și V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr.

28919 din 25 august 1997.

Reclamanta a invocat că a expirat

termenul în care pârâții trebuiau să soluționeze notificarea, caz în care nu se

poate susține și reține excepția prematurității cererii de chemare în judecată.

Prin

sentința civilă nr. 1012 din 16 septembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția

civilă,

a admis, în parte, cererea și a obligat pe pârâți sa acorde reclamantei, în

compensare, alte bunuri sau servicii în valoare echivalentă, pentru terenul în

suprafață de 547 mp și pentru construcțiile demolate, imobile situate în

municipiul Constanța, sau, după caz, să propună acordarea de despăgubiri în

situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea de restituire în natură, ca neîntemeiată, și s-a reținut a fi

incidență excepția lipsei capacității de folosință a pârâților Primăria

municipiului Constanța și Consiliul Local Constanta.

Cu referire la fondul litigiului,

instanța a reținut că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr.

10/2001 pentru a primi măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu și de

care autorii săi au fost deposedați de stat în mod abuziv.

Referitor la construcții, în

raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut

că nu pot face obiect al restituirii în natură, întrucât au fost înstrăinate

către chiriașii M.I. și V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28919 din 25

august 1997, contract prin care cumpărătorii au primit și un drept de folosință

gratuită pe toată durata construcției pentru terenul aferent în suprafață de

82,68 mp.

Referitor la teren, instanța a

constatat că este dat un caz de imposibilitate juridică de restituire cu

privire la întreaga suprafață de 547 mp.

Aceasta, întrucât dobânditorii

construcției au primit un drept de folosință gratuită asupra suprafeței de

teren ce constituie amprenta la sol a clădirii iar în raport de prevederile

art. 14 din lege, persoana îndreptățită trebuie să se substituie în locul

statului în contractele de locațiune, de concesiune, de locație de gestiune sau

de asociere în participațiune, substituire care, în speță, nu este în interesul

reclamantei.

Instanța a apreciat că soluția se

impune chiar dacă prin contract s-a atribuit în folosință cumpărătorilor o

suprafață mai mică din terenul mai sus arătat, justificat de faptul că dreptul

de folosință gratuită afectează în realitate, dată fiind trimiterea la

împrejmuirile clădirii consemnată în contract și faptul existenței unei rețele

subterane de alimentare cu apă, întreaga suprafață de teren în litigiu.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel reclamanta, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea

dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin

care se instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor

preluate în mod abuziv de stat, precum și a dispozițiilor art. 14 din lege.

Reclamanta a susținut ca,

potrivit probatoriului administrat în cauză, cumpărătorii construcției au

primit în folosință, pe durata existenței construcției doar o suprafață de

82,68 mp teren, folosință care nu poate fi extinsă și cu privire la alte

terenuri, cum greșit a apreciat prima instanță, restul terenului, în suprafață

de 373 mp, impunându-se a-i fi restituit.

Prin decizia civilă nr. 26/C din 28

ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța,

secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale,

a admis apelul și a

schimbat, în parte

sentința, în sensul că a obligat pe pârâți să restituie reclamantei în natură

suprafața de 200,80 mp teren, astfel cum a fost identificat în schița anexă la

raportul de expertiză întocmit de S.O. ca fiind lotul nr. 2, delimitat prin

punctele MNOPRAM, colorat în portocaliu, urmând ca să propună acordarea de

despăgubiri numai pentru diferența de teren de până la 547 mp, care nu poate fi

restituită în natură.

Prin aceeași decide au fost

menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

In motivarea deciziei instanța a

evocat dispozițiile art. 26 alin. final din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din

Normele metodologice de aplicare a legii, potrivit cărora: „Suprafețele de

teren preluate de stat sau de alte persoane juridice,

aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc

suprafața

aferentă construcțiilor,

rămân în proprietatea statului."

și,

respectiv, „în situațiile de

vânzare

către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și

a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului

aferent, cu

respectarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din

lege".

In aplicarea acestor dispoziții

legale și în raport de constatările de fapt privitoare la terenul în litigiu,

evidențiate prin expertiza administrată la judecata în prima instanță, instanța

a statuat că din totalul de 547 mp teren preluat de stat doar o suprafață de

346,20 mp este aferentă construcției înstrăinate foștilor chiriași în procedura

prevăzută de Legea nr. 112/1995.

Anume, instanța a apreciat că

reprezintă teren aferent, în înțelesul dispozițiilor legale menționate,

suprafețele de 127,14 mp, ocupată de casa de locuit și de anexele gospodărești,

de 70,80 mp, care are destinația de cale de acces și de 148,26 mp, care este

necesară pentru depozitarea lemnelor de foc și pentru întreținerea efectivă a

construcțiilor, în timp ce diferența de 200,80 mp teren excede unei normale

utilizări a construcțiilor înstrăinate, caz în care, se impune a fi restituit

în natură reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța

de apel a reținut că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că

terenul în suprafață de 200,80 mp este tranzitat de o conductă de apă care

alimentează construcția înstrăinată, întrucât, pe de o parte, această lucrare

nu este o amenajare publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001

iar, pe de altă parte, proprietarii construcției își pot realiza un alt

branșament la conductă pe terenul aflat în folosința lor.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs pârâții I.M. și V., invocând incidența motivelor prevăzute de

art. 304, pct. 7-9 C. proc. civ.

In dezvoltarea recursului

pârâții, după ce prezintă conținutul cererii de chemare în judecată și al

hotărârilor pronunțate în fond, susțin că instanța de apel a interpretat și

aplicat greșit dispozițiile legale relative la restituirea în natură, incidente

raportului juridic dedus judecății.

Pârâții susțin că la momentul

perfectării contractului de vânzare-cumpărare a construcțiilor, nr. 28919 din 25

august 1997, s-a constituit în favoarea lor un drept de folosință gratuită cu

privire la întreaga suprafață de 547 mp teren, astfel cum aceasta era

delimitată prin semne exterioare de hotar, cum corect a reținut prima instanță,

fiind îndreptățiți să obțină pentru acest teren, în conformitate cu prevederile

art. 36 din Legea nr. 18/1991, constituirea dreptului de proprietate.

Ca atare, pârâții afirmă că în

litera dispozițiilor legale prevăzute de art. 37 din H.G. nr. 20/1996,

modificată H.G. nr. 11/1997, dar și în spiritul Legii nr. 10/2001, se impunea

respingerea cererii de restituire în natură a terenului formulată de

reclamantă.

Pârâții invocă și dispozițiile

art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, potrivit

cu care „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care

au fost înstrăinate

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu

modificările ulterioare", act normativ care, deși nu era în vigoare la

momentul pronunțării deciziei recurate, susțin că evidențiază intenția

legiuitorului cu privire la terenurile aferente construcțiilor înstrăinate în

procedura Legii nr. 112/1995, dispoziții care sunt concordante și cu

prevederile din hotărârea de guvern mai sus arătată.

Analizând recursul, Înalta Curte

constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente:

In drept, recursul este o cale

extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt

formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în

măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Recursul este sortit eșecului în

cazul în care partea se rezumă să indice formal anumite motive de recurs, fără

însă a dezvolta, în concret, vreo critică care să se circumscrie acestora, sau

în cazul în care se rezumă să facă trimitere la diverse dispoziții legale, fără

a indica, în concret, în ce constă încălcarea pretins săvârșită de către

instanțele de fond.

În speța supusă analizei, prin

cererea de recurs pârâții au indicat trei motive de recurs, anume cele

prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, și 9 C. proc. civ.

Potrivit art. 304 C. proc. civ.,

se poate cere modificarea unei

hotărâri când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde

motive contradictorii ori străine de natura

pricinii

(pct. 7), când instanța,

interpretând

greșit actul juridic

dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia

(pct. 8) sau când hotărârea pronunțată este

lipsită de temei legal

ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea

greșită a legii (pct. 9).

Din dezvoltarea recursului se

constată că pârâții nu au formulat critici cu privire la calitatea

considerentelor de fapt și de drept reținute de instanța de apel în

justificarea soluției pronunțate sau cu privire calificarea actului dedus

judecății, caz în care trimiterea la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. se dovedește a fi pur formală și, pe cale de consecință, nu poate face

obiectul analizei acestei instanțe.

Cât privește motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că, de asemenea

nu poate fi primit.

Mai întâi că în dezvoltarea

acestui motiv pârâții enunță, într-o manieră confuză și lipsită de

sistematizare, textele de lege reținute de instanța de apel în justificarea soluției

pronunțate, fără a arăta în ce fel ar fi fost încălcate, adică fără argumenta

pe ce bază constatările în drept evidențiate prin hotărârea dată în apel ar

contraveni acestora.

Apoi, se constată că textul de

drept reținut de instanța de apel ca fiind aplicabil în mod direct raportului

juridic dedus judecății, art. 26 alin. final din

Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor

imobile cu destinația

de locuințe, trecute în proprietatea statului, este

în concordanță cu textul din noua lege, invocat de pârâți ca definind spiritul

Legii nr. 10/2001, art. 7 alin. (5) din

Legea

nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 1012001 privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989.

Anume, potrivit art. 26 alin.

final „Suprafețele de teren preluate de stat sau

de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în

posesia acestora și care

depășesc

suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului"

iar, potrivit

art. 7 alin. (5), "Nu

se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr.

112/1995, cu modificările ulterioare."

Din coroborarea dispozițiilor

legale rezultă, cu evidență, că nu se restituie în natură foștilor proprietari

suprafețele de teren care sunt aferente construcțiilor care au fost înstrăinate

în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci doar acele suprafețe de teren

care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, terenuri care au rămas în

proprietatea statului.

Sub acest aspect este de observat

că niciun text de lege nu definește noțiunea de „teren aferent", astfel

încât, în absența unei definiții legale, revine jurisprudenței să clarifice

înțelesul acestei noțiuni.

In speță, instanța de apel a

considerat ca fiind aferent construcției terenul absolut necesar normalei

utilizări a acesteia.

Pentru o atare interpretare,

curtea de apel a avut în vedere și Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995

care prevăd, în art. 37, posibilitatea ca terenul preluat de stat să depășească

suprafața aferentă construcției, caz în care suprafața ce excede rămâne în

proprietatea statului.

In baza concluziei enunțate,

instanța de apel a procedat la delimitarea terenului aferent construcțiilor

înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții I.M. și V., argumentat

și cu detalierea destinației parcelelor de teren, inclusiv, prin analizarea

mențiunilor stipulate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în

baza Legii nr. 112/1995.

In raport de situația de fapt

stabilită și în aplicarea dispozițiile legale menționate, instanța de apel a

statuat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent

pentru terenul în suprafață de 346,20 mp, care este aferent construcțiilor

înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și a dispus

restituirea în natură doar a terenului în suprafață de 200,80 mp, care a rămas

în proprietatea statului și care, pentru considerentele expuse în hotărâre, a

apreciat că nu este aferent construcțiilor înstrăinate.

Așa fiind, cum nu există niciun

temei pentru care să se interpreteze că terenul aferent construcției este cel

împrejmuit odată cu aceasta, așa cum a susținut recurenta, rezultă că hotărârea

recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale

incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se

dovedește a fi nefondat.

În conformitate cu prevederile

art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe recurenți la plata de

2000 lei, cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții

Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, Consiliul local al

municipiului Constanța și Primăria municipiului Constanța împotriva deciziei

nr. 26 C din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă.

Obligă pe recurenți la plata

sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă O.A.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2009.