ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1014/2009

Asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 3 septembrie 2007, reclamanta O.A. a chemat în judecată pe pârâții Primarul, Consiliul Local, Primăria și Municipiul Constanța cerând să fie obligați să îi restituie în natură suprafața de 547 mp teren situat în municipiul Constanța, sau, în echivalent, un alt teren intravilan sau, în subsidiar, să îi acorde despăgubiri bănești pentru acesta, precum și pentru construcțiile demolate care au fost situate pe acest teren, invocând incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001. În motivarea cererii reclamanta a susținut că imobilul în litigiu a fost proprietatea autorilor săi, a fost preluat de stat prin decizia nr. 237 din 27 mai 1986, emisă în aplicarea Decretului nr. 223/1974, cu mențiunea că, ulterior, casa de locuit a fost înstrăinată către familia M.I.

și V., prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28919 din 25 august 1997. Reclamanta a invocat că a expirat termenul în care pârâții trebuiau să soluționeze notificarea, caz în care nu se poate susține și reține excepția prematurității cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 1012 din 16 septembrie 2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis, în parte, cererea și a obligat pe pârâți sa acorde reclamantei, în compensare, alte bunuri sau servicii în valoare echivalentă, pentru terenul în suprafață de 547 mp și pentru construcțiile demolate, imobile situate în municipiul Constanța, sau, după caz, să propună acordarea de despăgubiri în situația în care măsura compensării nu este posibilă sau nu este acceptată.

Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de restituire în natură, ca neîntemeiată, și s-a reținut a fi incidență excepția lipsei capacității de folosință a pârâților Primăria municipiului Constanța și Consiliul Local Constanta. Cu referire la fondul litigiului, instanța a reținut că reclamanta îndeplinește condițiile prevăzute de Legea nr. 10/2001 pentru a primi măsuri reparatorii pentru imobilele în litigiu și de care autorii săi au fost deposedați de stat în mod abuziv. Referitor la construcții, în raport de prevederile art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001, instanța a reținut că nu pot face obiect al restituirii în natură, întrucât au fost înstrăinate către chiriașii M.I. și V. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 28919 din 25 august 1997, contract prin care cumpărătorii au primit și un drept de folosință gratuită pe toată durata construcției pentru terenul aferent în suprafață de 82,68 mp.

Referitor la teren, instanța a constatat că este dat un caz de imposibilitate juridică de restituire cu privire la întreaga suprafață de 547 mp. Aceasta, întrucât dobânditorii construcției au primit un drept de folosință gratuită asupra suprafeței de teren ce constituie amprenta la sol a clădirii iar în raport de prevederile art. 14 din lege, persoana îndreptățită trebuie să se substituie în locul statului în contractele de locațiune, de concesiune, de locație de gestiune sau de asociere în participațiune, substituire care, în speță, nu este în interesul reclamantei.

Instanța a apreciat că soluția se impune chiar dacă prin contract s-a atribuit în folosință cumpărătorilor o suprafață mai mică din terenul mai sus arătat, justificat de faptul că dreptul de folosință gratuită afectează în realitate, dată fiind trimiterea la împrejmuirile clădirii consemnată în contract și faptul existenței unei rețele subterane de alimentare cu apă, întreaga suprafață de teren în litigiu. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta, susținând că a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 1, art. 7 și art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, prin care se instituie principiul prevalentei restituirii în natură a imobilelor preluate în mod abuziv de stat, precum și a dispozițiilor art. 14 din lege.

Reclamanta a susținut ca, potrivit probatoriului administrat în cauză, cumpărătorii construcției au primit în folosință, pe durata existenței construcției doar o suprafață de 82,68 mp teren, folosință care nu poate fi extinsă și cu privire la alte terenuri, cum greșit a apreciat prima instanță, restul terenului, în suprafață de 373 mp, impunându-se a-i fi restituit. Prin decizia civilă nr. 26/C din 28 ianuarie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul și a schimbat, în parte sentința, în sensul că a obligat pe pârâți să restituie reclamantei în natură suprafața de 200,80 mp teren, astfel cum a fost identificat în schița anexă la raportul de expertiză întocmit de S.O.

ca fiind lotul nr. 2, delimitat prin punctele MNOPRAM, colorat în portocaliu, urmând ca să propună acordarea de despăgubiri numai pentru diferența de teren de până la 547 mp, care nu poate fi restituită în natură. Prin aceeași decide au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.

In motivarea deciziei instanța a evocat dispozițiile art. 26 alin. final din Legea nr. 112/1995 și art. 37 din Normele metodologice de aplicare a legii, potrivit cărora: „Suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului." și, respectiv, „în situațiile de vânzare către chiriași a apartamentelor și, când este cazul, a anexelor gospodărești și a garajelor aferente, dreptul de proprietate se dobândește și asupra terenului aferent, cu respectarea dispozițiilor art. 26 alin. ultim din lege". In aplicarea acestor dispoziții legale și în raport de constatările de fapt privitoare la terenul în litigiu, evidențiate prin expertiza administrată la judecata în prima instanță, instanța a statuat că din totalul de 547 mp teren preluat de stat doar o suprafață de 346,20 mp este aferentă construcției înstrăinate foștilor chiriași în procedura prevăzută de Legea nr. 112/1995.

Anume, instanța a apreciat că reprezintă teren aferent, în înțelesul dispozițiilor legale menționate, suprafețele de 127,14 mp, ocupată de casa de locuit și de anexele gospodărești, de 70,80 mp, care are destinația de cale de acces și de 148,26 mp, care este necesară pentru depozitarea lemnelor de foc și pentru întreținerea efectivă a construcțiilor, în timp ce diferența de 200,80 mp teren excede unei normale utilizări a construcțiilor înstrăinate, caz în care, se impune a fi restituit în natură reclamantei.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut că nu constituie un impediment la restituire împrejurarea că terenul în suprafață de 200,80 mp este tranzitat de o conductă de apă care alimentează construcția înstrăinată, întrucât, pe de o parte, această lucrare nu este o amenajare publică în sensul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 iar, pe de altă parte, proprietarii construcției își pot realiza un alt branșament la conductă pe terenul aflat în folosința lor. Împotriva acestei decizii au declarat recurs pârâții I.M. și V., invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304, pct. 7-9 C. proc. civ. In dezvoltarea recursului pârâții, după ce prezintă conținutul cererii de chemare în judecată și al hotărârilor pronunțate în fond, susțin că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit dispozițiile legale relative la restituirea în natură, incidente raportului juridic dedus judecății.

Pârâții susțin că la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare a construcțiilor, nr. 28919 din 25 august 1997, s-a constituit în favoarea lor un drept de folosință gratuită cu privire la întreaga suprafață de 547 mp teren, astfel cum aceasta era delimitată prin semne exterioare de hotar, cum corect a reținut prima instanță, fiind îndreptățiți să obțină pentru acest teren, în conformitate cu prevederile art. 36 din Legea nr. 18/1991, constituirea dreptului de proprietate. Ca atare, pârâții afirmă că în litera dispozițiilor legale prevăzute de art. 37 din H.G. nr. 20/1996, modificată H.G. nr. 11/1997, dar și în spiritul Legii nr. 10/2001, se impunea respingerea cererii de restituire în natură a terenului formulată de reclamantă.

Pârâții invocă și dispozițiile art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009, potrivit cu care „Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare", act normativ care, deși nu era în vigoare la momentul pronunțării deciziei recurate, susțin că evidențiază intenția legiuitorului cu privire la terenurile aferente construcțiilor înstrăinate în procedura Legii nr. 112/1995, dispoziții care sunt concordante și cu prevederile din hotărârea de guvern mai sus arătată. Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: In drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost dezvoltat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Recursul este sortit eșecului în cazul în care partea se rezumă să indice formal anumite motive de recurs, fără însă a dezvolta, în concret, vreo critică care să se circumscrie acestora, sau în cazul în care se rezumă să facă trimitere la diverse dispoziții legale, fără a indica, în concret, în ce constă încălcarea pretins săvârșită de către instanțele de fond. În speța supusă analizei, prin cererea de recurs pârâții au indicat trei motive de recurs, anume cele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8, și 9 C. proc. civ. Potrivit art. 304 C. proc.

civ., se poate cere modificarea unei hotărâri când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii (pct. 7), când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia (pct. 8) sau când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii (pct. 9). Din dezvoltarea recursului se constată că pârâții nu au formulat critici cu privire la calitatea considerentelor de fapt și de drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate sau cu privire calificarea actului dedus judecății, caz în care trimiterea la dispozițiile art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ. se dovedește a fi pur formală și, pe cale de consecință, nu poate face obiectul analizei acestei instanțe. Cât privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constă că, de asemenea nu poate fi primit. Mai întâi că în dezvoltarea acestui motiv pârâții enunță, într-o manieră confuză și lipsită de sistematizare, textele de lege reținute de instanța de apel în justificarea soluției pronunțate, fără a arăta în ce fel ar fi fost încălcate, adică fără argumenta pe ce bază constatările în drept evidențiate prin hotărârea dată în apel ar contraveni acestora.

Apoi, se constată că textul de drept reținut de instanța de apel ca fiind aplicabil în mod direct raportului juridic dedus judecății, art. 26 alin. final din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului, este în concordanță cu textul din noua lege, invocat de pârâți ca definind spiritul Legii nr. 10/2001, art. 7 alin. (5) din Legea nr. 1/2009 pentru modificarea și completarea Legii nr. 1012001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Anume, potrivit art. 26 alin. final „Suprafețele de teren preluate de stat sau de alte persoane juridice, aflate la data de 22 decembrie 1989 în posesia acestora și care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, rămân în proprietatea statului" iar, potrivit art. 7 alin. (5), "Nu se restituie în natură terenurile aferente imobilelor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, cu modificările ulterioare." Din coroborarea dispozițiilor legale rezultă, cu evidență, că nu se restituie în natură foștilor proprietari suprafețele de teren care sunt aferente construcțiilor care au fost înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, ci doar acele suprafețe de teren care depășesc suprafața aferentă construcțiilor, terenuri care au rămas în proprietatea statului.

Sub acest aspect este de observat că niciun text de lege nu definește noțiunea de „teren aferent", astfel încât, în absența unei definiții legale, revine jurisprudenței să clarifice înțelesul acestei noțiuni. In speță, instanța de apel a considerat ca fiind aferent construcției terenul absolut necesar normalei utilizări a acesteia. Pentru o atare interpretare, curtea de apel a avut în vedere și Normele de aplicare a Legii nr. 112/1995 care prevăd, în art. 37, posibilitatea ca terenul preluat de stat să depășească suprafața aferentă construcției, caz în care suprafața ce excede rămâne în proprietatea statului. In baza concluziei enunțate, instanța de apel a procedat la delimitarea terenului aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul Legii nr. 112/1995 către pârâții I.M.

și V., argumentat și cu detalierea destinației parcelelor de teren, inclusiv, prin analizarea mențiunilor stipulate în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de aceștia în baza Legii nr. 112/1995. In raport de situația de fapt stabilită și în aplicarea dispozițiile legale menționate, instanța de apel a statuat că reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 346,20 mp, care este aferent construcțiilor înstrăinate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 112/1995, și a dispus restituirea în natură doar a terenului în suprafață de 200,80 mp, care a rămas în proprietatea statului și care, pentru considerentele expuse în hotărâre, a apreciat că nu este aferent construcțiilor înstrăinate.

Așa fiind, cum nu există niciun temei pentru care să se interpreteze că terenul aferent construcției este cel împrejmuit odată cu aceasta, așa cum a susținut recurenta, rezultă că hotărârea recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. În conformitate cu prevederile art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a obliga pe recurenți la plata de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, Consiliul local al municipiului Constanța și Primăria municipiului Constanța împotriva deciziei nr. 26 C din 28 ianuarie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă. Obligă pe recurenți la plata sumei de 2000 lei, cheltuieli de judecată către intimata reclamantă O.A. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 decembrie 2009.