ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6124/2008

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Tribunalul Constanța, secția civilă,

prin sentința nr. 4 din 4 ianuarie 2007, a admis acțiunea formulată de

reclamanta R.E., a dispus anulara dispoziției nr. 192 din 25 ianuarie 2006 și a

dispoziției nr. 193 din 25 ianuarie 2006, emise de pârâtul Primarul

Municipiului Medgidia și, în consecință, a obligat pârâtul să acorde

reclamantei în compensare, în condițiile art. 26 alin. (1) din Legea nr.

10/2001, o suprafață de teren a cărei valoare să corespundă valorii terenului

în suprafață de 78,30 mp situată în Medgidia, precum și valorii construcției

demolate ce s-a aflat pe terenul menționat, valoare ce va fi stabilită în

conformitate cu dispozițiile art. 10 alin. (8) din Legea nr. 10/2001,

modificată și completată; instanța a respins ca nefondată cererea privind

restituirea în natură a terenului și a obligat pârâtul să-i plătească

reclamantei suma de 600 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această sentință,

prima instanță a reținut că terenul nu poate fi restituit în natură , astfel că

se impune stabilirea de măsuri reparatorii prin echivalent, respectiv prin

compensare cu un alt teren. Față de împrejurarea că nu există nici un

impediment legal de a se da eficiență opțiunii reclamantei de a i se atribui o

suprafață de teren în compensare și pentru construcția demolată, instanța

apreciază că, față de soluția adoptată de pârât în privința terenului

„îndreptățește prezumția că unitatea deținătoare dispune de teren posibil a fi

atribuit în compensare”.

Curtea de Apel Constanța, secția

civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, investită cu

soluționarea apelurilor declarate de reclamantă și de pârât împotriva sentinței

menționate, prin decizia nr. 330/C din 24 octombrie 2007, a respins ca nefondat

apelul reclamantei și a admis apelul declarat de pârât; a schimbat în tot

sentința în sensul că a respins contestația pentru considerentele ce urmează:

Terenul în litigiu a avut destinația

de spațiu verde în „Parcul Poștei” anterior intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001.

Cum destinația de parc a fost dată

terenului solicitat de reclamantă anterior notificării și cum atestarea acestui

bun în domeniul public al municipiului prin H.G. nr. 904/2002 nu a fost

contestată de reclamantă în procedura specială reglementată prin art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 213/2001, apartenența bunului la domeniul public nu ai poate

fi cenzurată de instanța investită cu contestație formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001, situație în care contestatoarea poate obține restituirea prin echivalent

a bunului corespunzător valorii de piață.

Măsura compensării cu un alt teren a

fost propusă de către pârât însă, niciunul dintre bunurile aflate pe listă nu a

fost agreat de reclamantă prin compensare.

În aceste condiții, instanța a

constatat că pentru diferența de valoare între terenul preluat abuziv din

patrimoniul autorului său și terenul acordat în compensare prin dispoziția nr.

192, dacă o asemenea diferență rezultă în urma evaluării, precum și pentru

construcția demolată, reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri în

condițiile legii speciale.

Împotriva deciziei a declarat recurs

reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art.

304 pct. 9 C. proc. civ., pentru considerentele ce urmează:

În mod greșit s-a apreciat că

terenul nu poate fi restituit în natură pe motiv că face parte dintr-un parc,

fiind încălcate prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 și a art. 1

și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Conform Legii nr. 10/2001, se pot

acorda măsuri reparatorii în echivalent numai în cazul imobilelor imposibil de

restituit în natură. Ori, în cazul de față, terenul se află la stradă, în

cadrul unui parc inclus în 2002 în domeniul public al Municipiului Medgidia.

Au fost astfel încălcate prevederile

art. 21 alin. (5) care interzic schimbarea destinației imobilului notificat.

Includerea în domeniul public s-a făcut cu încălcarea art. 6 alin. (1) din

Legea nr. 213/1998, care impunea ca imobilul să fi intrat în patrimoniul

statului în temeiul unui titlu valabil.

Statul nu a avut niciodată un titlu

asupra terenului recurentei conform sentinței nr. 1157/1957 prin care s-a

stabilit irevocabil că preluarea imobilului a fost ilegală.

Instanța de judecată a confirmat

abuzul statului cu încălcarea Constituției României și a Convenției pentru

Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin întâmpinarea formulată,

intimatul Municipiul Medgidia prin Primar, a solicitat respingerea recursului,

apreciind că decizia instanței de apel este în conformitate cu legea.

Analizând decizia recurată prin

prisma criticilor formulate, a probatoriilor administrate și a dispozițiilor

legale incidente în cauză, Înalta Curte reține cele ce succed:

Prin dispoziția nr. 192 din 25

ianuarie 2006, s-a respins cererea recurentei de restituire în natură a

terenului în suprafață de 78,30 mp situat în Medgidia, motiv pentru care i s-au

acordat cu titlu de măsuri reparatorii prin echivalent un teren în intravilan

în suprafață de 78,30 mp situat în zona de Vest a Municipiului Medgidia.

Recurenta solicită restituirea în

natură a imobilului preluat abuziv, arătând că terenul trecut nelegal în

domeniul public al municipiului, poate fi restituit în natură.

Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, la pct. 10.3,

explică noțiunea de teren afectat de amenajări de utilitate publică printre

acestea aflându-se și parcurile și grădinile publice.

Din probele administrate în cauză și

necontestate de recurentă, terenul are destinația de spațiu verde din Parcul

Poștei.

Contrar susținerilor recurentei,

terenul în litigiu a avut destinația de parc anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001, fapt atestat prin Hotărârea Consiliului Local Medgidia nr.

135 din 30 august 1999 și Hotărârea Consiliului Local Medgidia nr. 75 din 26

septembrie 2000. În temeiul celor două hotărâri și în conformitate cu art. 8

din Legea nr. 213/1998, s-a emis H.G. nr. 904/2002 prin care a fost atestat

domeniul public al Municipiului Medgidia.

Cum destinația de parc a fost dată

terenului anterior notificării, fără să fi fost schimbată până la data

soluționării notificării și cum atestarea acestui bun în domeniul public al

municipiului nu a fost contestată prin procedura stabilită prin art. 8 alin.

(2) din Legea nr. 213/2001, apartenența bunului la domeniul public nu mai poate

fi cenzurată de instanța investită cu contestația formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Drept urmare, criticile referitoare

la greșita reținere a apartenenței bunului la domeniul public sunt nefondate,

față de cele mai sus expuse.

Față de cele ce preced, instanța

constată că prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, privind regimul

juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22

decembrie 1989, potrivit cărora atunci când restituirea în natură nu este

posibilă, se stabilesc măsuri reparatorii prin echivalent, au fost corect

aplicate în cauza de față.

Pentru considerentele arătate,

Înalta Curte în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

formulat de R.E. împotriva deciziei nr. 330 C din 24 octombrie 2007 a Curții de

Apel Constanța, secția a IV-a civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 octombrie

2008.