ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7187/2009

Asupra recursurilor de față, constată următoarele: Prin dispoziția nr. 2329 din 24 august 2005, Primarul municipiului Medgidia a acordat persoanelor îndreptățite, G.I.R., G.Z.R. și B.M.L., în compensare, o suprafață de 957,75 mp teren în zona de vest a Municipiului Medgidia (identificată prin planul anexă), în schimbul terenului notificat, situat în intravilanul localității, la intersecția străzilor R. cu I., care are destinația de parc și face parte din domeniul public al localității, motiv pentru care nu le poate fi restituit în natură. Prin contestația înregistrată la data de 20 septembrie 2005, reclamanții G.I.R., G.Z.R. si B.M.L.

au cerut anularea dispoziției și obligarea pârâtului Primarul municipiul Medgidia să îi restituie în natură terenul în suprafață de 957,75 mp, pe vechiul amplasament, anume la intersecția străzilor R. cu I. În motivarea cererii reclamanții au susținut că este posibilă restituirea în natură, pe vechiul amplasament, a terenului de care autorul lor a fost deposedat de stat, teren care este liber de construcții și, parțial, este închiriat unor societăți comerciale. Reclamanții au arătat că măsura se impune justificat de faptul că statul nu a deținut și nu deține un titlu valabil cu privire la acest teren, cu mențiunea că sub aspectul analizat, este irelevantă includerea acestui teren în domeniul public al localității.

Prin sentința civilă nr. 774 din 4 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins cererea. În motivarea sentinței instanța a reținut că terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanții aparține domeniul public de interes local, conform hotărârii nr. 335 din 30 august 1995, având destinația de parc public, fiind inalienabil și insesizabil, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 213/1999. Instanța a constatat că situația de fapt menționată este confirmată și prin concluziile raportului de expertiză întocmit în cauză, potrivit cărora, parte din teren este afectat și de conducte de apă, de gospodării subterane și de un trotuar pietonal.

În concluzie, instanța a reținut că, în mod corect, prin dispoziția contestată s-a constatat că terenul preluat din patrimoniul autorului reclamanților nu poate fi restituit în natură și că se impune acordarea unui alt teren în compensare reclamanților, sub aspectul analizat, fiind irelevant că parte din teren este ocupat de un spațiu comercial. Prin decizia civilă nr. 348/C din 22 noiembrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamanți și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a admis cererea, a anulat dispoziția și a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 912,63 mp teren, situat la intersecția străzilor R. cu I. Prin aceiași decizie instanța a stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri, conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de 45,12 mp teren.

În motivarea deciziei instanța a reținut că terenul a fost preluat din patrimoniul autorului reclamanților, în fapt, fără vreun titlu, caz în care reclamanții și-au păstrat calitatea de proprietari avută la data deposedării și sunt îndreptățiți la restituirea în natură a acestui teren, mai puțin parte afectată de amenajarea trotuarului pietonal. Instanța a apreciat că includerea acestui teren în domeniul public al Municipiului Medgidia, prin H.G. nr. 904/2002, adică după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este nelegală, cu mențiunea că apartenență la domeniul public nu este un obstacol în calea restituirii. Prin decizia civilă nr. 436 din 31 mai 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Medgidia și a casat, în parte decizia, în sensul că a admis apelul declarat de reclamanții G.I.R.

și G.Z.R., precum și apelul incident formulat de reclamanta B.M.L. și a desființat sentința cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În motivarea deciziei, Înalta Curte a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului preluat de stat, mai puțin suprafața de teren ocupată de trotuar și cea străbătută de rețeaua de canalizare a orașului, pentru care sunt îndreptățiți să primească, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, doar măsuri reparatorii prin echivalent. Așa fiind, instanța de recurs a apreciat că se impune casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în partea referitoare la terenul străbătut de o conductă de canalizare menajeră a orașului, teren care este necesar a fi identificat și pentru care reclamanții sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent și nu restituirea în natură, cum eronat a statuat instanța de apel.

Prin sentința civilă nr. 2244 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Constanța, secția civilă, reinvestit cu judecata cauzei, a respins cererea. În motivarea sentinței instanța a reținut că s-a dispus suplimentarea raportului de expertiză, astfel cum s-a statuat prin decizia de casare, și că, potrivit suplimentului de expertiză, terenul în litigiu, ce se identifică cu loturile nr. 56 și 57, este afectat parțial atât de conductele de apă potabilă cât și de cele de apă menajeră ale orașului, precum și de un cămin de vane din care se face o derivație de conducte. Deosebit de aceasta, instanța a reținut că, după data pronunțării deciziei de casare, au intrat în vigoare dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului care, la ar.

71, prevăd că este interzisă schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații verzi, categorie în care se încadrează și cel în litigiu. Așa fiind, instanța a apreciat că restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă și nici nu se justifică a fi dispusă, dat fiind că, reclamanții ar fi în imposibilitate să folosească terenul pe acest amplasament, conform voinței lor, caz în care, restituirea nu ar reprezenta o măsură efectivă de reparație, în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului. Prin decizia civilă nr. 228/ C din 15 octombrie 2008, astfel cum a fost completată prin decizia nr. 293/C/10 decembrie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis apelul și a schimbat sentința, în sensul că a admis contestația și a anulat dispoziția contestată.

Pe fond, instanța a dispus restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 709,66 mp teren, situat în municipiul Medgidia, la intersecția străzilor R. și I. (compus din trei loturi de 187,80 mp, de 465 mp și de 56,86 mp, acesta din urmă fiind ocupat de un spațiu comercial), teren identificat în planul anexă la raportul de expertiză. Prin aceiași decizie, pârâtul a fost obligat să emită decizie motivată de acordare în compensare a altor bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 248,75 mp teren, care nu poate fi restituit în natură. Totodată, instanța a obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 3650 lei, cheltuieli de judecată efectuate în toate ciclurile procesuale.

În motivarea deciziei, instanța a reținut că, în caz de casare parțială, instanța de trimitere este abilitată să rejudece cauza numai în limitele impuse de decizia de casare și care, în speță, erau în sensul de a se identifica și stabili suprafața de teren care este afectată de conductele de apă și de canalizare menajeră, teren pentru care s-a statuat că reclamanții, în raport de prevederile art. 10 alin. (2), sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent. Așa fiind, s-a constatat că în mod greșit prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., a procedat la rejudecarea cauzei în întregime, contrar celor statuate prin decizia de casare.

Rejudecând cauza, în limitele învestirii prin decizia de casare, instanța de apel a reținut că terenul liber de construcții și de amenajări de utilitate publică și care poate fi restituit în natură reclamanților este în suprafață de 709,66 mp, dispus în 3 trupuri de teren, urmând ca, pentru restul de terenului, în suprafață de 247,75 mp, care este ocupat de un trotuar și este afectat de rețeaua de apă și canalizare, pârâtul să emită o dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii prin echivalent. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții și pârâtul, invocând incidența motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanții susțin că atâta timp cât terenul în litigiu a fost preluat de stat fără un titlu, toate amenajările efectuate ulterior preluării sunt abuzive, caz în care se impunea ca întregul teren să le fie restituit în natură, cu mențiunea că sunt de acord să preia, pe riscul lor, rețelele de apă și canalizare care îl tranzitează. În motivarea recursului, pârâtul susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin dispozițiile art. 10 pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, care interzic restituirea în natură a terenurilor afectate de căi de acces și de amenajări publice (înțelegând prin aceasta pe cele afectate de conductele de alimentare cu apă dar și pe cele pe care sunt amenajate parcuri sau grădini publice), cu consecința restituirii, în mod eronat, în natură a unei părți din terenul în litigiu către reclamanți.

Pârâtul susține că atâta timp cât pe întreaga suprafață de teren în litigiu este amenajat din anul 1965 un parc public, cu bănci și alei destinate activităților recreative pentru populație și cât timp, este tranzitată de rețele de utilități publice, fiind inclusă din anul 1999 în domeniul public al localității, aceasta nu putea face, nici în tot și nici în parte, obiectul unei măsuri de restituire în natură. Analizând criticile formulate de recurenți, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum si asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, iar, potrivit art. 311 C. proc.

civ., hotărârea casată nu are nicio putere. Arătând că hotărârea casată nu are nicio putere, dispoziția legală menționată se referă la acea parte din hotărâre care a fost desființată de instanța de recurs și referitor la care a dispus rejudecarea de către instanțele de fond. Așa fiind, în caz de casare parțială, efectele casării se restrâng numai la punctul casat, instanța de trimitere având obligația de a se limita în noua judecată numai la chestiunea care a format obiectul motivului de casare admis de instanța de recurs. Aceasta întrucât, în astfel de cazuri, hotărârea casată conservă autoritatea de lucru judecat în privința dispozițiilor care, fie nu au fost atacate pe calea recursului, fie motivele de casare referitoare la acestea au fost respinse.

In cauza spusă analizei, se constată că prin decizia de casare parțială s-a statuat, cu autoritate de lucru judecat, că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului preluat de stat din patrimoniul autorului lor, cu excepția a două suprafețe de teren pentru care sunt îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent, și anume, cea de 45,12 mp, care are destinația de trotuar și cea afectată de rețeaua de apă și cea de canalizare a orașului. Cum, această din urmă suprafață de teren nu era identificată și individualizată prin raportul de expertiză, instanța de recurs a dispus casarea parțială a hotărârilor instanțelor de fond cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicația obligatorie de a delimita cele două categorii de terenuri.

Celelalte chestiuni ale procesului, pentru care criticile formulate nu au fost primite de instanța de recurs, au intrat în puterea lucrului judecat și, dat fiind că sunt câștigate în mod definitiv și irevocabil procesului, ele nu mai pot fi repuse în discuție nici de către instanța de trimitere și nici de părțile litigante prin intermediul căilor de atac. În rejudecare, instanța de apel a statuat că terenul afectat de rețeaua de canalizare este în suprafață de 203,63 mp și, în respectarea dispozițiilor deciziei de casare parțială, a dispus ca pentru acest teren și pentru cel de 45,12 mp ocupat de trotuar, adică pentru suprafața totală de 248,75 mp teren, imposibil de restituit în natură, pârâtul să emită o decizie prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii echivalent, iar restul terenului, de 709,66 mp, să le fie restituit în natură.

Totodată, în respectarea dispozițiilor art. 311 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a statuat că nu pot face obiectul analizei sale alte chestiuni ale procesului întrucât, prin efectul deciziei de casare parțială, acestea au intrat în puterea lucrului judecat. Pentru aceleași considerente de drept mai sus arătate, Înalta Curte constată că, la rândul său, nu poate primi și analiza criticile de nelegalitate formulate de reclamanți și de pârât cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, în raport de situația de fapt a terenului în litigiu, întrucât această chestiune a fost deja soluționată, în mod irevocabil, prin decizia de casare.

Așa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte urmează a constata că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursurile declarate de reclamanții G.I.R., G.Z.R. și B.M.L. și pârâtul Primarul municipiului Medgidia împotriva deciziei nr. 228/C din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2009.