ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7187/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7187/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursurilor de față,
constată următoarele:
Prin
dispoziția nr. 2329 din 24 august 2005, Primarul municipiului
Medgidia a
acordat persoanelor îndreptățite, G.I.R., G.Z.R. și B.M.L., în compensare, o
suprafață de 957,75 mp teren în zona de vest a Municipiului Medgidia
(identificată prin planul anexă), în schimbul terenului notificat, situat în
intravilanul localității, la intersecția străzilor R. cu I., care are
destinația de parc și face parte din domeniul public al localității, motiv
pentru care nu le poate fi restituit în natură.
Prin contestația înregistrată la
data de 20 septembrie 2005, reclamanții
G.I.R.,
G.Z.R. si B.M.L. au cerut
anularea dispoziției și obligarea pârâtului
Primarul municipiul Medgidia să îi restituie în natură terenul în suprafață de
957,75 mp, pe vechiul amplasament, anume la intersecția străzilor R. cu I.
În motivarea cererii reclamanții
au susținut că este posibilă restituirea în natură, pe vechiul amplasament, a
terenului de care autorul lor a fost deposedat de stat, teren care este liber
de construcții și, parțial, este închiriat unor societăți comerciale.
Reclamanții au arătat că măsura
se impune justificat de faptul că statul nu a deținut și nu deține un titlu
valabil cu privire la acest teren, cu mențiunea că sub aspectul analizat, este
irelevantă includerea acestui teren în domeniul public al localității.
Prin
sentința civilă nr. 774 din 4 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, secția
civilă,
a respins cererea.
În motivarea sentinței instanța a
reținut că terenul a cărui restituire în natură o solicită reclamanții aparține
domeniul public de interes local, conform hotărârii nr. 335 din 30 august 1995,
având destinația de parc public, fiind inalienabil și insesizabil, în
conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 213/1999.
Instanța a constatat că situația
de fapt menționată este confirmată și prin concluziile raportului de expertiză
întocmit în cauză, potrivit cărora, parte din teren este afectat și de conducte
de apă, de gospodării subterane și de un trotuar pietonal.
În concluzie, instanța a reținut
că, în mod corect, prin dispoziția contestată s-a constatat că terenul preluat
din patrimoniul autorului reclamanților nu poate fi restituit în natură și că
se impune acordarea unui alt teren în compensare reclamanților, sub aspectul
analizat, fiind irelevant că parte din teren este ocupat de un spațiu
comercial.
Prin decizia civilă nr. 348/C din
22 noiembrie 2006, Curtea de Apel
Constanța,
secția civilă, minori si familie, litigii de muncă si asigurări sociale, a
admis
apelul declarat de reclamanți și a schimbat, în tot, sentința în sensul că a
admis cererea, a anulat dispoziția și a dispus restituirea în natură către
reclamanți a suprafeței de 912,63 mp teren, situat la intersecția străzilor R.
cu I.
Prin aceiași decizie instanța a
stabilit că reclamanții sunt îndreptățiți să primească despăgubiri, conform
Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru suprafața de 45,12 mp teren.
În motivarea deciziei instanța a
reținut că terenul a fost preluat din patrimoniul autorului reclamanților, în
fapt, fără vreun titlu, caz în care reclamanții și-au păstrat calitatea de
proprietari avută la data deposedării și sunt îndreptățiți la restituirea în
natură a acestui teren, mai puțin parte afectată de amenajarea trotuarului
pietonal.
Instanța a apreciat că includerea
acestui teren în domeniul public al Municipiului Medgidia, prin H.G. nr.
904/2002, adică după intrarea în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 este
nelegală, cu mențiunea că apartenență la domeniul public nu este un obstacol în
calea restituirii.
Prin decizia civilă nr. 436 din
31 mai 2007, Înalta Curte de Casație și
Justiție,
secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis recursul declarat de
pârâtul
Primarul municipiului Medgidia și a casat, în parte decizia, în sensul că a
admis apelul declarat de reclamanții G.I.R. și G.Z.R., precum și apelul
incident formulat de reclamanta B.M.L. și a desființat sentința cu trimiterea
cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.
În motivarea deciziei, Înalta
Curte a apreciat că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a
terenului preluat de stat, mai puțin suprafața de teren ocupată de trotuar și
cea străbătută de rețeaua de canalizare a orașului, pentru care sunt
îndreptățiți să primească, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 10/2001,
doar măsuri reparatorii prin echivalent.
Așa fiind, instanța de recurs a
apreciat că se impune casarea hotărârilor pronunțate de instanțele de fond în
partea referitoare la terenul străbătut de o conductă de canalizare menajeră a
orașului, teren care este necesar a fi identificat și pentru care reclamanții
sunt îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent și nu
restituirea în natură, cum eronat a statuat instanța de apel.
Prin
sentința civilă nr. 2244 din 10 decembrie 2007, Tribunalul Constanța,
secția
civilă, reinvestit cu judecata cauzei, a respins cererea.
În motivarea sentinței instanța a
reținut că s-a dispus suplimentarea raportului de expertiză, astfel cum s-a
statuat prin decizia de casare, și că, potrivit suplimentului de expertiză,
terenul în litigiu, ce se identifică cu loturile nr. 56 și 57, este afectat
parțial atât de conductele de apă potabilă cât și de cele de apă menajeră ale
orașului, precum și de un cămin de vane din care se face o derivație de
conducte.
Deosebit de aceasta, instanța a
reținut că, după data pronunțării deciziei de casare, au intrat în vigoare
dispozițiile O.U.G. nr. 195/2005 privind protecția mediului care, la ar. 71,
prevăd că este interzisă schimbarea destinației terenurilor amenajate ca spații
verzi, categorie în care se încadrează și cel în litigiu.
Așa fiind, instanța a apreciat că
restituirea în natură a terenului în litigiu nu este posibilă și nici nu se
justifică a fi dispusă, dat fiind că, reclamanții ar fi în imposibilitate să
folosească terenul pe acest amplasament, conform voinței lor, caz în care,
restituirea nu ar reprezenta o măsură efectivă de reparație, în sensul
jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului.
Prin
decizia civilă nr. 228/ C din 15 octombrie 2008, astfel cum a fost
completată prin decizia nr. 293/C/10 decembrie
2008, Curtea de Apel
Constanța a admis apelul și a schimbat sentința, în
sensul că a admis contestația și a anulat dispoziția contestată.
Pe fond, instanța a dispus
restituirea în natură către reclamanți a suprafeței de 709,66 mp teren, situat
în municipiul Medgidia, la intersecția străzilor R. și I. (compus din trei
loturi de 187,80 mp, de 465 mp și de 56,86 mp, acesta din urmă fiind ocupat de
un spațiu comercial), teren identificat în planul anexă la raportul de
expertiză.
Prin aceiași decizie, pârâtul a
fost obligat să emită decizie motivată de acordare în compensare a altor bunuri
sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile Legii
speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005, pentru diferența de 248,75 mp
teren, care nu poate fi restituit în natură.
Totodată, instanța a obligat pe
pârât să plătească reclamantului suma de 3650 lei, cheltuieli de judecată
efectuate în toate ciclurile procesuale.
În motivarea deciziei, instanța a
reținut că, în caz de casare parțială, instanța de trimitere este abilitată să
rejudece cauza numai în limitele impuse de decizia de casare și care, în speță,
erau în sensul de a se identifica și stabili suprafața de teren care este
afectată de conductele de apă și de canalizare menajeră, teren pentru care s-a
statuat că reclamanții, în raport de prevederile art. 10 alin. (2), sunt
îndreptățiți să primească măsuri reparatorii prin echivalent.
Așa fiind, s-a constatat că în
mod greșit prima instanță, cu încălcarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ.,
a procedat la rejudecarea cauzei în întregime, contrar celor statuate prin
decizia de casare.
Rejudecând cauza, în limitele
învestirii prin decizia de casare, instanța de apel a reținut că terenul liber
de construcții și de amenajări de utilitate publică și care poate fi restituit
în natură reclamanților este în suprafață de 709,66 mp, dispus în 3 trupuri de
teren, urmând ca, pentru restul de terenului, în suprafață de 247,75 mp, care
este ocupat de un trotuar și este afectat de rețeaua de apă și canalizare,
pârâtul să emită o dispoziție prin care să acorde reclamanților măsuri
reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii au
declarat recurs reclamanții și pârâtul, invocând incidența motivului prevăzut
de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului,
reclamanții susțin că atâta timp cât terenul în litigiu a fost preluat de stat
fără un titlu, toate amenajările efectuate ulterior preluării sunt abuzive, caz
în care se impunea ca întregul teren să le fie restituit în natură, cu
mențiunea că sunt de acord să preia, pe riscul lor, rețelele de apă și
canalizare care îl tranzitează.
În motivarea recursului, pârâtul
susține că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor art. 10
din Legea nr. 10/2001, astfel cum au fost explicitate prin dispozițiile art. 10
pct. 3 din H.G. nr. 250/2007, care interzic restituirea în natură a terenurilor
afectate de căi de acces și de amenajări publice (înțelegând prin aceasta pe
cele afectate de conductele de alimentare cu apă dar și pe cele pe care sunt
amenajate parcuri sau grădini publice), cu consecința restituirii, în mod
eronat, în natură a unei părți din terenul în litigiu către reclamanți.
Pârâtul susține că atâta timp cât
pe întreaga suprafață de teren în litigiu este amenajat din anul 1965 un parc
public, cu bănci și alei destinate activităților recreative pentru populație și
cât timp, este tranzitată de rețele de utilități publice, fiind inclusă din
anul 1999 în domeniul public al localității, aceasta nu putea face, nici în tot
și nici în parte, obiectul unei măsuri de restituire în natură.
Analizând
criticile formulate de recurenți, care se încadrează în motivul
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta
Curte constată că nu pot
fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 315 alin.
(1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra
problemelor de drept dezlegate, precum
si
asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii
fondului, iar, potrivit art. 311 C.
proc. civ., hotărârea casată nu are nicio putere.
Arătând că hotărârea casată nu are nicio
putere, dispoziția legală menționată se referă la acea parte din hotărâre care
a fost desființată de instanța de recurs și referitor la care a dispus
rejudecarea de către instanțele de fond.
Așa fiind, în caz de casare
parțială, efectele casării se restrâng numai la punctul casat, instanța de
trimitere având obligația de a se limita în noua judecată numai la chestiunea
care a format obiectul motivului de casare admis de instanța de recurs.
Aceasta întrucât, în astfel de
cazuri, hotărârea casată conservă autoritatea de lucru judecat în privința
dispozițiilor care, fie nu au fost atacate pe calea recursului, fie motivele de
casare referitoare la acestea au fost respinse.
In cauza spusă analizei, se
constată că prin decizia de casare parțială s-a statuat, cu autoritate de lucru
judecat, că reclamanții sunt îndreptățiți la restituirea în natură a terenului
preluat de stat din patrimoniul autorului lor, cu excepția a două suprafețe de
teren pentru care sunt îndreptățiți doar la măsuri reparatorii prin echivalent,
și anume, cea de 45,12 mp, care are destinația de trotuar și cea afectată de
rețeaua de apă și cea de canalizare a orașului.
Cum, această din urmă suprafață
de teren nu era identificată și individualizată prin raportul de expertiză,
instanța de recurs a dispus casarea parțială a hotărârilor instanțelor de fond
cu trimiterea cauzei spre rejudecare, cu indicația obligatorie de a delimita
cele două categorii de terenuri.
Celelalte chestiuni ale
procesului, pentru care criticile formulate nu au fost primite de instanța de
recurs, au intrat în puterea lucrului judecat și, dat fiind că sunt câștigate
în mod definitiv și irevocabil procesului, ele nu mai pot fi repuse în discuție
nici de către instanța de trimitere și nici de părțile litigante prin
intermediul căilor de atac.
În rejudecare, instanța de apel a
statuat că terenul afectat de rețeaua de canalizare este în suprafață de 203,63
mp și, în respectarea dispozițiilor deciziei de casare parțială, a dispus ca
pentru acest teren și pentru cel de 45,12 mp ocupat de trotuar, adică pentru
suprafața totală de 248,75 mp teren, imposibil de restituit în natură, pârâtul
să emită o decizie prin care să acorde reclamanților măsuri reparatorii
echivalent, iar restul terenului, de 709,66 mp, să le fie restituit în natură.
Totodată, în respectarea
dispozițiilor art. 311 coroborat cu art. 315 C. proc. civ., în mod corect
instanța de apel a statuat că nu pot face obiectul analizei sale alte chestiuni
ale procesului întrucât, prin efectul deciziei de casare parțială, acestea au
intrat în puterea lucrului judecat.
Pentru aceleași considerente de drept
mai sus arătate, Înalta Curte constată că, la rândul său, nu poate primi și
analiza criticile de nelegalitate formulate de reclamanți și de pârât cu
privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 10 alin. (2) din Legea
nr. 10/2001, în raport de situația de fapt a terenului în litigiu, întrucât
această chestiune a fost deja soluționată, în mod irevocabil, prin decizia de
casare.
Așa fiind, cum hotărârea recurată
a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte
urmează a constata că recursurile deduse judecății se dovedesc a fi nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursurile declarate de reclamanții G.I.R.,
G.Z.R. și B.M.L. și pârâtul Primarul municipiului Medgidia împotriva deciziei
nr. 228/C din 15 octombrie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,
minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 iulie 2009.