ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1694/2010

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Decizia penală nr. 574 de la 15 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1083/46/2009 a fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul F.I. împotriva sentinței penale nr. 113/ F din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie. A fost obligat recurentul petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această decizie, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin plângerea formulată de petiționarul F.I., deținut în Penitenciarul Colibași s-a solicitat tragerea la răspundere penală a comisarilor de penitenciar S.E.

și I.C., medici la Spitalul Penitenciar Colibași, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen., întrucât prin consultații și evaluări medicale i-au pus diagnostice greșite. Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, prin ordonanța nr. 121/P/2008 din 2 iulie 2008 a dispus în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. neînceperea urmăririi penale față de comisar S.E., medic specialist diabetolog în cadrul Spitalului Penitenciar Colibași și în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. c) din același cod, față de comisar I.C. medic specialist medicină generală, în cadrul aceluiași spital. S-a reținut în baza actelor premergătoare efectuate că medicul S.E.

l-a diagnosticat inițial pe petiționar ca având diabet zaharat de tip II și că urmare a scăderii valorilor glicemiei înspre limite normale, a fost reconsiderat diagnosticul într-unul de tulburare de glicoreglare. Privitor la medicul specialist I.C., petentul a precizat că nu solicită efectuarea de cercetări. Împotriva acestei ordonanțe, petiționarul a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 575/II/2/2009 din 30 iulie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Pitești, cu motivarea că soluția de neîncepere a urmăririi penale este corectă și că faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. În baza art. 278 1 alin. (1) C. proc.

pen., petiționarul F.I. s-a adresat Curții de Apel Pitești, susținând că ordonanța atacată este nelegală și netemeinică, întrucât prin diagnosticele stabilite, i-au fost produse vătămări imputabile medicilor reclamați. Prin sentința penală nr. 113/ F din 17 noiembrie 2004, instanța sesizată a respins plângerea ca nefondată, reținând că petiționarul chiar a renunțat la acea plângere și a cerut că se ia act de retragerea ei. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul F.I. care a solicitat casarea hotărârii, desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la procuror în vederea „reanchetării”. Înalta Curte a constatat că recursul declarat nu este întemeiat.

Din examinarea actelor dosarului s-a constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de intimate este întemeiată, neexistând date sau indicii în sensul că acestea, în exercițiul și prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, ar fi produs recurentului vătămări din cele prevăzute de art. 246 C. pen. Actele premergătoare efectuate au afirmat că recurentul petiționar a fost supus unor examinări și pe baza datelor clinice și a examenelor de laborator s-a constatat inițial că prezintă diagnosticul de „diabet zaharat tip II” ca într-un final, valorile glicemiei scăzând, să fie reconsiderat diagnosticul într-unul de „tulburare de glicoreglare”. Ca atare, fapta imputată medicului specialist diabetolog S.E., comisar în cadrul Spitalului Penitenciar Colibași nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

Privitor la medicul de medicină generală I.C., comisar la același penitenciar, petiționarul nu a solicitat efectuarea de cercetări. Întrucât soluția procurorului de netrimitere în judecată a persoanelor reclamate a fost în mod justificat menținută, criticile din recurs, în sensul că s-ar impune casarea hotărârii primei instanțe, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei la procuror, nu au putut fi primite. De altfel, la prima instanță, petiționarul a susținut că înțelege să renunțe la plângere și să se ia act de retragere, poziția sa fiind luată în considerare de prima instanță, care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. Față de considerentele expuse, curtea, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin. (2) C. proc.

pen. a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul F.I., cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare F.I., ce a avut calitatea de recurent petiționar în recurs, contestație ce a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 2139/1/2010 la data de 11 martie 2010. În motivarea contestației în anulare formulate, contestatorul petiționar a arătat în scris critici cu privire la greșeli făcute pe timpul anchetei de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitești, în sensul că intimații nu au fost anchetați pentru faptele comise, ci pentru abuz în serviciu, că domnii doctori M.L., M.M.

și alți doctori din afara sistemului penitenciar au contribuit într-o formă organizată la distrugerea sa, trebuiau anchetați pentru fapta de fals în diagnosticare, supunere la rele tratamente, tentativă de omor și malpraxis prin otrăvire, nu a renunțat la judecarea recursului la curtea de apel și nici la judecată nu și-a retras plângerea, precum și alte aspecte privind afecțiunile sale. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I., sub aspectul admisibilității în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce se vor arăta. Contestația în anulare constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare, respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual. Totodată, din perspectiva tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Astfel, în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc.

pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i) 1 , cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă; e) când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385 14 alin. (1) 1 ori art. 385 16 alin. (1). Dispozițiile art. 387 din același cod referitoare la cererea de contestație stipulează condițiile referitoare la aceasta, respectiv la titulari și motive, în sensul că: „(1) Contestația în anulare poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. c) și d),

și de procuror. (2) În cererea de contestație în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e) trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.” De asemenea, în art. 391 C. proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e ), fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în principiu contestația și dispune citarea părților interesate.” Înalta Curte, verificând contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I., prin prisma dispozițiilor art. 391 C. proc.

pen., referitoare la admisibilitatea în principiu, a constatat că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestația din cele prevăzute expres și limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând și neinvocând dovezi în susținerea acestora. Altfel spus, Înalta Curte consideră că motivele invocate de contestatorul petiționar referitoare la modul în care a fost efectuată ancheta de către parchet, precum și aspectele legate de nerenunțare la judecată și la recurs, nu se circumstanțiază cauzelor expres și limitativ prevăzute de lege stipulate în art. 386 lit. a) – e) C. proc.

pen., deoarece aspectele învederate vizează critici privind fondul cauzei, ce exced condițiilor impuse de legiuitor în calea extraordinară de atac a contestației în anulare. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I. împotriva Deciziei penale nr. 574 din 15 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1083/46/2009. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I. împotriva Deciziei penale nr. 574 din 15 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1083/46/2009. Obligă contestatorul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 29 aprilie 2010.