ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1694/2010

Asupra contestației în

anulare de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 574 de la 15 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1083/46/2009 a

fost respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul F.I. împotriva

sentinței penale nr. 113/ F din 17 noiembrie 2009 a Curții de Apel Pitești, secția penală și pentru cauze cu minori și familie.

A fost obligat recurentul

petiționar la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această

decizie, instanța supremă, ca instanță de recurs a reținut că prin plângerea

formulată de petiționarul F.I., deținut în Penitenciarul Colibași s-a solicitat

tragerea la răspundere penală a comisarilor de penitenciar S.E. și I.C., medici

la Spitalul Penitenciar Colibași, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de

art. 246 C. pen., întrucât prin consultații și evaluări medicale i-au pus

diagnostice greșite.

Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel Pitești, prin ordonanța nr. 121/P/2008 din 2 iulie 2008 a dispus în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. neînceperea

urmăririi penale față de comisar S.E., medic specialist diabetolog în cadrul

Spitalului Penitenciar Colibași și în baza art. 228 alin. (1) raportat la art. 10

lit. c) din același cod, față de comisar I.C. medic specialist medicină

generală, în cadrul aceluiași spital.

S-a reținut în baza actelor

premergătoare efectuate că medicul S.E. l-a diagnosticat inițial pe petiționar

ca având diabet zaharat de tip II și că urmare a scăderii valorilor glicemiei

înspre limite normale, a fost reconsiderat diagnosticul într-unul de tulburare

de glicoreglare.

Privitor la medicul

specialist I.C., petentul a precizat că nu solicită efectuarea de cercetări.

Împotriva acestei ordonanțe,

petiționarul a formulat plângere care a fost respinsă prin rezoluția nr. 575/II/2/2009

din 30 iulie 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Pitești, cu motivarea că soluția de neîncepere a urmăririi penale este

corectă și că faptele reclamate nu întrunesc elementele constitutive ale

infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen.

În baza art. 278

1

alin. (1) C. proc. pen., petiționarul F.I. s-a adresat Curții de Apel Pitești,

susținând că ordonanța atacată este nelegală și netemeinică, întrucât prin

diagnosticele stabilite, i-au fost produse vătămări imputabile medicilor

reclamați.

Prin sentința penală nr.

113/ F din 17 noiembrie 2004, instanța sesizată a respins plângerea ca

nefondată, reținând că petiționarul chiar a renunțat la acea plângere și a

cerut că se ia act de retragerea ei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petiționarul F.I. care a solicitat casarea hotărârii,

desființarea rezoluției și trimiterea cauzei la procuror în vederea

„reanchetării”.

Înalta Curte a constatat că

recursul declarat nu este întemeiat.

Din examinarea actelor

dosarului s-a constatat că soluția de neîncepere a urmăririi penale față de

intimate este întemeiată, neexistând date sau indicii în sensul că acestea, în

exercițiul și prin încălcarea atribuțiilor de serviciu, ar fi produs

recurentului vătămări din cele prevăzute de art. 246 C. pen.

Actele premergătoare

efectuate au afirmat că recurentul petiționar a fost supus unor examinări și pe

baza datelor clinice și a examenelor de laborator s-a constatat inițial că

prezintă diagnosticul de „diabet zaharat tip II” ca într-un final, valorile

glicemiei scăzând, să fie reconsiderat diagnosticul într-unul de „tulburare de

glicoreglare”.

Ca atare, fapta imputată

medicului specialist diabetolog S.E., comisar în cadrul Spitalului Penitenciar

Colibași nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art.

246 C. pen.

Privitor la medicul de

medicină generală I.C., comisar la același penitenciar, petiționarul nu a

solicitat efectuarea de cercetări.

Întrucât soluția

procurorului de netrimitere în judecată a persoanelor reclamate a fost în mod

justificat menținută, criticile din recurs, în sensul că s-ar impune casarea

hotărârii primei instanțe, desființarea rezoluției atacate și trimiterea cauzei

la procuror, nu au putut fi primite.

De altfel, la prima

instanță, petiționarul a susținut că înțelege să renunțe la plângere și să se

ia act de retragere, poziția sa fiind luată în considerare de prima instanță,

care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 278

1

alin. (8) lit. a) C.

proc. pen.

Față de considerentele

expuse, curtea, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) și a art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. a respins, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul F.I.,

cu obligarea acestuia la cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei decizii a formulat

contestație în anulare F.I., ce a avut calitatea de recurent petiționar în

recurs, contestație ce a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție sub nr. 2139/1/2010 la data de 11 martie 2010.

În motivarea contestației în

anulare formulate, contestatorul petiționar a arătat în scris critici cu

privire la greșeli făcute pe timpul anchetei de către Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel Pitești, în sensul că intimații nu au fost anchetați pentru

faptele comise, ci pentru abuz în serviciu, că domnii doctori M.L., M.M. și

alți doctori din afara sistemului penitenciar au contribuit într-o formă

organizată la distrugerea sa, trebuiau anchetați pentru fapta de fals în

diagnosticare, supunere la rele tratamente, tentativă de omor și malpraxis prin

otrăvire, nu a renunțat la judecarea recursului la curtea de apel și nici la

judecată nu și-a retras plângerea, precum și alte aspecte privind afecțiunile

sale.

Examinând contestația în

anulare formulată de contestatorul petiționar F.I., sub aspectul

admisibilității în principiu, potrivit art. 391 C. proc. pen., Înalta Curte

constată ca fiind inadmisibilă contestația în anulare pentru considerentele ce

se vor arăta.

Contestația în anulare

constituie o cale extraordinară de atac prin care pot fi reparate erori de

neînlăturat pe alte căi și anume anularea pentru vicii, nulități privind actele

de procedură și nu un motiv care ar constitui o nulitate privind fondul cauzei.

Natura juridică a acestui

remediu procesual este mixtă, atât de anulare, în sensul că pe calea

contestației în anulare poate fi anulată hotărârea, cât și de retractare,

respectiv că însăși instanța care a pronunțat hotărârea este pusă de a controla

condițiile în care a dat hotărârea și de a o infirma eventual.

Totodată, din perspectiva

tehnicii de reglementare a acestei căi extraordinare de atac, legiuitorul a

folosit enumerarea expresă și limitativă a cazurilor în care se poate ataca o

hotărâre definitivă, prin intermediul contestației în anulare, ceea ce reprezintă

o garanție că această cale nu va da posibilitatea oricui și oricând de

înlăturare a efectelor pe care le au hotărârile judecătorești definitive.

Astfel, în conținutul

dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., așa cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006,

sunt prevăzute cazurile de contestație în anulare, statuându-se că împotriva

hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în

următoarele cazuri:

a) când procedura de citare

a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că

la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i)

1

, cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei

persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă;

e) când, la judecarea

recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanța de recurs, inculpatul

prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art.

385

14

alin. (1)

1

ori art. 385

16

alin. (1).

Dispozițiile art. 387 din

același cod referitoare la cererea de contestație stipulează condițiile

referitoare la aceasta, respectiv la titulari și motive, în sensul că:

„(1) Contestația în anulare

poate fi făcută de oricare dintre părți, iar contestația pentru motivele

prevăzute în art. 386 lit. c) și d), și de procuror.

(2) În cererea de

contestație în anulare pentru motivele prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e)

trebuie să se arate toate cazurile de contestație pe care le poate invoca

contestatorul și toate motivele aduse în sprijinul acestora.”

De asemenea, în art. 391 C.

proc. pen., legiuitorul a prevăzut că „(1) Instanța examinează admisibilitatea

în principiu a cererii de contestație prevăzute în art. 386 lit. a) - c) și e

), fără citarea părților. (2) Instanța constatând că cererea de contestație

este făcută în termenul prevăzut de lege, că motivul pe care se sprijină

contestația este dintre cele prevăzute în art. 386 și că în sprijinul

contestației se depun ori se invocă dovezi care sunt la dosar, admite în

principiu contestația și dispune citarea părților interesate.”

Înalta Curte, verificând

contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I., prin prisma

dispozițiilor art. 391 C. proc. pen., referitoare la admisibilitatea în principiu,

a constatat că cererea de contestație în anulare nu îndeplinește condițiile

prevăzute de art. 387 cu referire la art. 386 C. proc. pen., respectiv

contestatorul nu a arătat motivele pe care se sprijină contestația din cele

prevăzute expres și limitativ de art. 386 C. proc. pen., nedepunând și

neinvocând dovezi în susținerea acestora.

Altfel spus, Înalta Curte

consideră că motivele invocate de contestatorul petiționar referitoare la modul

în care a fost efectuată ancheta de către parchet, precum și aspectele legate

de nerenunțare la judecată și la recurs, nu se circumstanțiază cauzelor expres

și limitativ prevăzute de lege stipulate în art. 386 lit. a) – e) C. proc. pen.,

deoarece aspectele învederate vizează critici privind fondul cauzei, ce exced

condițiilor impuse de legiuitor în calea extraordinară de atac a contestației

în anulare.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de

contestatorul petiționar F.I. împotriva Deciziei penale nr. 574 din 15

februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată

în Dosarul nr. 1083/46/2009.

În conformitate cu art. 192 alin.

(2) C. proc. pen. se va obliga contestatorul petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă,

contestația în anulare formulată de contestatorul petiționar F.I. împotriva Deciziei

penale nr. 574 din 15 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția penală, pronunțată în Dosarul nr. 1083/46/2009.

Obligă contestatorul

petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 29 aprilie 2010.