ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

r

eclamanții B.M., D.G. și B.V. au

chemat în judecată pe

pârâtul Procurorul Șef al Direcției Naționale Anticorupție,

solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună

suspendarea executării deciziei nr. 207 din 07 iulie 2009 emis de pârât,

până la soluționarea fondului cauzei.

În motivare, reclamanții au

arătat ca la data de 09 martie 2009 a fost emisă decizia nr. 84

privind salarizarea personalului auxiliar și de specialitate juridică

din cadrul Direcției Naționale Anticorupție,prin care s-a dispus

acordarea,

începând cu data de 01 martie 2009,

a sporului de risc și solicitare neuropsihică, calculat la

indemnizația de încadrare brută prevăzută de lege.

Prin decizia nr. 207 din 07 iulie 2009,

Procurorul Șef al Directei Naționale

Anticorupție a dispus suspendarea aplicării deciziei 84 din 09

martie 2009, începând cu

data de 01 iunie 2009, motivat de împrejurarea

că prin adresa nr. 293378/2009 a Ministerului Finanțelor s-a

comunicat suspendarea solicitării Ministerului Public de plată în

continuare a sporului în cauză, întrucât această plata intră sub

incidența O.U.G. nr. 71/2009.

Se arată de către

reclamanți ca în speță sunt întrunite condițiile

prevăzute

de art. 14 alin. (1) din

Legea 554/2004 pentru suspendarea executării actului

administrativ,

respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Curtea de Apel București, secția

a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința

civilă nr. 3385 din 20 octombrie 2009 a admis acțiunea formulată de reclamanți, dispunând suspendarea executării Deciziei nr. 207 din

7 iulie 2009 emise de

p

rocurorul

șef al Direcției Naționale Anticorupție, până la

pronunțarea instanței de fond.

Pentru a pronunța această

sentință instanța a reținut că în cauză sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, reține instanța,

reprezintă o îndoială puternică și evidentă asupra

prezumției de legalitate a actului administrativ contestat împrejurarea

că acesta retroactivează, de vreme ce vizează drepturile salariale

cuvenite reclamanților pentru luna iunie 2009, iar data emiterii este 7

iulie 2009.

Referitor la cea de a doua

condiție prevăzută de art. 14 din Legea nr. 554/2004, s-a

reținut de către instanța de fond că, diminuarea

retroactivă a salariului reclamanților cu sporul de 50% pentru risc

și suprasolicitare neuropsihică produce un prejudiciu previzibil

reclamanților, întrucât aceștia aveau o speranță

legitimă în ceea ce privește valoarea patrimonială pe care urmau

să o primească pentru prestarea activității în luna iunie

2009 și în continuare.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs pârâta Direcția Națională Anticorupție,

criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta a susținut, în

esență, că în mod greșit instanța de fond a

reținut în considerentele hotărârii că, în cauză, s-a

făcut dovada existenței celor două condiții prevăzute

de art. 2 lit. t) și ș) din Legea nr. 554/2004, întrucât în

speță nu suntem în fața unui drept salarial actual, ci în

fața unui drept salarial restant, recunoscut prin hotărâri

judecătorești. Plata acestui drept a fost suspendată prin O.U.G.

nr. 71/2009, condiție în care a fost emisă Decizia nr. 207 din 7

iulie 2009, prin care s-a suspendat aplicarea Deciziei nr. 84 din 9 martie 2009

dispune plata sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în

cuantum de 50% .

Recurenta a mai susținut

că, această suspendare s-a bazat pe faptul că Procurorul General

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a emis Ordinul nr. 1472/2009.

Cu privire la condiția pagubei

iminente, s-a susținut că, în mod greșit instanța de

judecată a reținut că aceasta reprezintă scăderea

veniturilor cuvenite reclamanților, în condițiile legii, întrucât

sumele de bani încasate în plus, nu reprezintă un drept legal actual, ci un

drept salarial restant, recunoscut în baza unei hotărâri

judecătorești.

Referitor la cererea de suspendare a

executării sentinței civile nr. 3385/CA/2009, până la

soluționarea prezentului recurs, recurenta a susținut că acest

lucru se impune și se întemeiază pe împrejurarea că executarea

sentinței ar conduce la diminuarea bugetului instituției și

imposibilitatea asigurării pe viitor a plății drepturilor

salariale prevăzute de actele normative în vigoare.

Astfel, așa cum s-a

arătat, obiectul acțiunii deduse judecății îl constituie

suspendarea executării Ordinului nr. 1472 din 2 iulie 2009 emis de

procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, prin care s-a dispus, cu începere de la data de 01 iunie

2009, suspendarea plății sporului de 50% pentru risc și

suprasolicitare neuropsihică, iar această modalitate de calcul a

drepturilor salariale urma să se păstreze și pentru viitor. În

plus, se arată că această modalitate de calcul al drepturilor

salariale se va păstra și pentru viitor, plata sporului anterior

individualizat urmând să se efectueze conform eșalonării

prevăzute de O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în

titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariale personalului

din sectorul bugetar.

î

n ceea ce privește

această măsură legală, trebuie precizat faptul că

suspendarea executării actelor administrative este un instrument

procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului

legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Suspendarea actelor juridice este

măsura de întrerupere vremelnică a efectelor acestora, ca și cum

actul dispare din circuitul juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă); de aici,

rezultă principiul executării din oficiu, întrucât actul

administrativ unilateral este, el însuși, titlu executoriu.

Așadar, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput în cadrul ordinii juridice, într-un stat de

drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă, într-adevăr, o

situație de excepție, la care judecătorul de contencios

administrativ poate să recurgă atunci când sunt îndeplinite

condițiile impuse de Legea nr. 554/2004.

Dispozițiile legale care

reglementează măsura suspendării executării actelor

administrative sunt cele ale art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, modificată, potrivit cărora, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Rezultă din textul legal

susmenționat că, pentru a interveni această măsură

excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ, este

necesar să se constate, în primul rând, existența unui caz bine

justificat.

Conform art. 2

alin. (1)

lit. t) din Legea nr. 554/2004,

modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de

starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o

îndoială serioasă în privința legalității actului

administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ, trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

î

n acest context, este de

subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a

devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta

constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei:

cetățeanul și statul.

î

n sistemul juridic românesc,

acest principiu este reglementat de art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2)

din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul

că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale

și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

î

n cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului

valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul

anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă

beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice

nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare

în concret au obligația să o realizeze; așadar, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

î

n speța de

față,

î

nalta Curte

constată că există un caz bine justificat în raport de

următoarele argumente:

î

n primul rând, prin actul

administrativ analizat, emis la data de 2 iulie 2009, s-a intervenit în mod

retroactiv în plata drepturilor bănești cuvenite intimaților pe

luna iunie 2009.

Prin această măsură,

î

nalta Curte poate aprecia că

există indicii în sensul că a fot încălcat principiul

neretroactivității, consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituția României, care prevede că legea dispune numai pentru

viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile.

î

n acest sens, se impune a

preciza că securitatea juridică impune neaplicarea regulilor de drept

unor situații existente înainte de momentul emiterii actului.

î

n jurisprudența

instanțelor de contencios administrativ, neretroactivitatea a fost

recunoscută ca un principiu general de drept, ceea ce i-a permis să

se impună și actelor administrative.

Trebuie precizat, de asemenea,

că interdicția retroactivității actelor administrative nu

este numai un principiu interpretativ, ci condiționează

însăși legalitatea acestor acte.

î

n cauza de față,

î

nalta Curte consideră că

există un argument juridic aparent valabil cu privire la nelegalitatea

actului administrativ aflat în litigiu, în sensul unei aplicări

retroactive a prevederilor art. 1 din O.U.G. nr. 71/2009, care este o

normă cu putere de lege.

De asemenea, un alt aspect care

vădește aparența de nelegalitate a actului contestat îl

constituie încălcarea dispozițiilor art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004,

potrivit cărora drepturile salariale ale judecătorilor și

procurorilor nu pot fi diminuate sau suspendate decât în cazurile

prevăzute de acest act normativ, iar salarizarea judecătorilor

și procurorilor se stabilește prin lege specială.

î

n raport cu aceste prevederi

legale, plata salariilor nu poate fi, deci, diminuată de nici o autoritate

publică, în alte condiții decât cele prevăzute de

dispozițiile legale în vigoare.

î

n ceea ce privește

noțiunea de pagubă iminentă, art. 2

alin. (l)

lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată,

o definește ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau,

după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării

unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Această condiție

legală este, de asemenea, îndeplinită în speță, fiind vorba

de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor

și previzibil cu evidență, în contextul derulării

raporturilor de serviciu dintre magistrați și stat.

Față de cele arătate,

apreciind că în mod corect instanța de fond a reținut că,

în cauză, sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru

suspendarea actelor administrative,

î

nalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu

art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge

recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Direcția Națională Anticorupție, prin procuror șef D.M.M.

împotriva sentinței civile nr. 3385 din 20 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 18 martie 2010.