ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2801/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2801/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 18 iulie 2008 reclamanta SC

V.I. SA Grecia cheamă în judecată pe pârâta SC F.I. SRL Iași

solicitând instanței să fie obligată pârâta să-i

plătească suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare

marfă, precum și să-i achite dobânda la vedere a Băncii E.

SA România.

Prin sentința comercială nr.

830/COM din 20 martie 2009 Tribunalul Iași, secția comercială

și contencios administrativ, respinge excepția netimbrării

și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă,

admite în parte cererea reclamantei și obligă pârâta să achite

reclamantei suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare marfă

și dobânda de 6% pe an aferentă debitului menționat, calculate

de la data scadenței fiecărei facturi și până la data

plății efective, cu 8.643 lei cheltuieli de judecată în sarcina

pârâtei.

Reține instanța, pentru a

decide astfel, că, primind fără obiecții mărfurile

livrate de reclamantă, efectuând o plată parțială a

acestora și necontestând în termenul legal prețul cerut de către

furnizor (art. 1334 C. civ.), pârâta a acceptat în fapt condițiile

stabilite de reclamantă, ea trebuind să-și îndeplinească

sarcina de a achita prețul cu bună credință, aceasta

acceptând, de altfel, la plată facturile proforma emise de reclamantă

care solicită contravaloarea mărfurilor livrate și nu

diferențele de bani ce rezultă din diversele operațiuni bancare,

debitul astfel datorat îndreptățind reclamanta și la dobânzi în

temeiul art. 43 C. com. și art. 4 din O.G. nr. 9/2000.

Apelul declarat de pârâtă

împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat prin

decizia nr. 86 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția

comercială, care reține, în acest sens, că în cauză nu are

relevanță contractul de asociere în participațiune încheiat

între pârâta apelantă și SC V.R.G.I. SRL, terț față de

raportul juridic dedus judecății, respectiv contractul din 27

septembrie 2004 încheiat de apelantă cu intimata reclamantă, că

în mod corect a stabilit tribunalul că apelanta nu a negat furnizarea

mărfurilor și a recunoscut că datorează reclamantei

intimate suma de 49.151,77 euro, că, nemulțumită de prețul

inserat în factura aferentă, nu a înțeles să-l conteste în

condițiile art. 1334 C. civ., ci a continuat să primească

fără obiecții mărfurile livrate de reclamanta

intimată, deci să achite prețul stabilit, că dobânda

legală datorată conform art. 43 C. com. curge de drept de la

scadență, că facturile emise în derularea raporturilor

contractuale statornicite prin contractul din 27 septembrie 2004 au fost expres

acceptate de apelantă, fiind semnate și ștampilate de delegatul

acesteia cu ocazia preluării mărfurilor din Vama Iași. Mai

reține instanța de apel, respingând apelul împotriva încheierilor

premergătoare din 28 noiembrie 2008 și 16 ianuarie 2009

pronunțate de Tribunalul Iași, că cerințele art. 7201 C.

proc. civ. au fost îndeplinite, dovada făcând-o procesele verbale de

conciliere încheiate de părți, precum și că, față

de dispozițiile art. 343

4

alin. (2) lit. a) C. proc. civ., în

mod judicios prima instanță a soluționat cauza deși între

părți fusese încheiată o clauză compromisorie, apelanta

pârâtă formulând apărări în fond la 10 octombrie 2008

fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta

declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304

pct. 3, 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și, în

principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre soluționare

Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și

Industrie a României, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei

spre rejudecare, în speță fiind necesară administrarea de probe

noi cu înscrisuri noi, necunoscute de instanța de fond și de apel,

și reexaminarea probelor deja administrate, la care, însă,

instanța criticată nu face referire în considerentele deciziei

atacate.

În fundamentarea recursului său

pârâta recurentă reiterează excepția de ordine publică de

necompetență generală a instanțelor judecătorești

față de art. 7.5 din capitolul 7 al contractului comercial din 27 septembrie

2004 dintre părți, care include o clauză compromisorie prin care

se convine soluționarea neînțelegerilor nerezolvate prin negociere

directă la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț

și Industrie a României, fiind incidente dispozițiile art. 343

4

alin.

(1) C. proc. civ., ceea ce atrage intervenirea condițiilor art. 304 pct. 3

C. proc. civ., și nu prevederile art. 343

4

alin. (2) lit. a) C.

proc. civ., cum eronat apreciază instanța de apel, întrucât în

fața instanței de fond excepția a fost ridicată la primul

termen de după legala timbrare a acțiunii de către

reclamantă, fără deci a se putea reține că ar exista

apărări de fond din partea pârâtei.

Recurenta critică instanța

de apel și pentru refuzul de a încuviința proba cu expertiza contabilă

și pentru greșita apreciere a probelor administrate, respectiv a

înscrisurilor depuse la dosar, ca și pentru neexaminarea tuturor acestor

înscrisuri și pentru neexercitarea rolului activ în sensul că nu a

obligat reclamanta să producă originalul documentelor vamale, și

în special al declarațiilor vamale, pentru a se putea stabili că

pretențiile reclamantei intimate nu sunt corect cuantificate și nici

dovedite, considerentele deciziei recurate nereferindu-se la toate apărările

pârâtei căreia, astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare

și nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil, așa cum prevede

C.E.D.O., instanța ignorând și caracterul internațional al

contractului dintre părți supus Legii nr. 105/1992, regulilor și

dispozițiilor legale ale U.E.

Recurenta reproșează

instanței de apel și greșita aplicare a dispozițiilor art. 43

C. com. și ale art. 4 din O.G. nr. 9/2000, fără a ține cont

de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, obligând-o eronat la

plata unei dobânzi de 6% pe an aferentă debitului, în condițiile în

care nicio prevedere din contract nu face referire la dobânda eventual

datorată.

Recurenta critică, de asemenea,

instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor

art. 45 și urm., ale art. 58 și ale art. 59 C. vam., ca și

pentru a fi apreciat eronat că recurenta a acceptat facturile emise de

intimata reclamantă, și cuantumul prețului facturat de aceasta.

La data de 28 aprilie 2010, în

temeiul art. 16 din Legea nr. 189/2003, recurenta formulează o cerere

pentru efectuarea unei comisii rogatorii pentru obținerea din Grecia a

unor mijloace de probă constând în înscrisuri, respectiv copii certificate

conform cu originalul a declarațiilor vamale depuse în vamă

greacă referitoare, la exportul materialelor din litigiu, și a

facturilor fiscale aflate la autoritatea vamală implicată din Grecia.

Examinând recursul recurentei pârâte

prin prisma motivelor de apel formulate se constată că acesta nu este

fondat.

Potrivit dispozițiilor art. 304

alin. (1) C. proc. civ. recursul se poate declara numai pentru motive de

nelegalitate a deciziei recurate, astfel că toate criticile formulate de

recurentă cu privire la respingerea unor probe, la neexaminarea unor

înscrisuri aflate la dosar, ca și la greșita apreciere de către

instanța de apel a probelor existente urmează a nu fi examinate,

deoarece reprezintă critici de netemeinicie. Și cererea pentru

comisie rogatorie în vederea obținerii originalului unor înscrisuri aflate

la dosar și avute în vedere de instanța de apel urmează a nu fi

examinate, vizând, de asemenea, aspecte de netemeinicie și nu de

nelegalitate.

Cum, potrivit dispozițiilor art.

316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot face

cereri noi, care nu au fost examinate în apel, urmează a nu fi examinate

criticile recurentei vizând greșita aplicate a unor dispoziții C.

vam., sau necercetarea aspectelor vizând legea aplicabilă contractului cu

element de extraneitate, în principal a dispozițiilor Legii nr. 105/1992,

ori a prevederilor uzanțelor uniforme internaționale, codificate în

Incoterms, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate în apel și nu au

făcut obiectul cercetării instanței criticate.

Cât privește celelalte critici

de nelegalitate avansate de recurentă se constată că acestea nu

sunt fondate.

Analizând cu prioritate

excepția de ordine publică a necompetenței generale a

instanțelor judecătorești, se constată că aceasta a

fost ridicată atât la fond, cât și în apel, instanța de apel

confirmând în mod judicios soluția instanței de fond de respingere a

menționatei excepții, critica de nelegalitate a deciziei recurate

întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. fiind astfel

nefondată.

Este adevărat că în art. 7.5

din contractul comercial din 27 septembrie 2004, din litigiu, este

inserată o clauză compromisorie potrivit căreia „dacă

neînțelegerile (dintre părți) nu pot fi rezolvate prin negociere

directă se va apela la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de

Comerț și Industrie a României, dar așa cum întemeiat a

reținut și instanța de apel, conform dispozițiilor art. 343

4

alin. (2) lit. a) C. proc. civ., chiar și în această

situație, instanța va reține spre soluționare cauza

dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond,

fără nicio rezervă întemeiată pe convenția

arbitrală, ori pârâta recurentă prin întâmpinarea depusă la

dosarul de fond la 10 octombrie 2008 nu invocă excepția

necompetenței instanțelor judecătorești față de

existența clauzei compromisorii, dar invocă alte excepții – a

netimbrării, a lipsei concilierii directe și a prescripției

extinctive cu privire la o parte din facturile – și formulează

apărări pe fond cu privire la recunoașterea existenței unui

debit, dar de un cuantum mai mic, cu privire la netemeinicia calculării de

dobânzi și la imposibilitatea solicitării de cheltuieli de

judecată față de recunoașterea realității

debitului, solicitând proba cu înscrisuri și orice alt mijloc de

probă admis în cauză de către instanță, astfel

că, în mod judicios, excepția necompetenței generale a

instanțelor judecătorești a fost respinsă de instanța

de fond și judicios a fost confirmată soluția de către

instanța de apel, fiind nerelevantă precizarea ulterioară la

întâmpinare, depusă de pârâta recurentă la 9 ianuarie 2009, în sensul

formulării și a excepției menționate.

Analizând decizia recurată din

perspectiva celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurentă se

constată că decizia recurată este corect și riguros

motivată, instanța de apel analizând fiecare motiv de apel și

respingându-l cu o motivare adecvată, întemeiată și

coerentă, astfel că nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art.

304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, ca, de altfel, nici motivul de recurs

întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nedovedind o

greșită interpretare de către instanța de apel a actului

dedus judecății, pârâta criticând, de fapt, modul de interpretare a

probelor, ceea ce nu reprezintă o critică de nelegalitate, singura posibil

a fi cenzurată în recurs fiind critica de nelegalitate a deciziei

recurate.

Nu sunt fondate nici criticile

vizând greșita aplicare de către instanța de apel a

dispozițiilor art. 43 C. com. și ale art. 4 din O.G. nr. 9/2000,

întrucât instanța de apel a confirmat corect soluția judicioasă

a instanței de fond, care a admis cererea reclamantei intimate de acordare

a dobânzilor aferente debitului datorat de pârâta recurentă, dând

eficiență corect dispozițiilor art. 43 C. com. care prevăd

că „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc

dobândă de drept din ziua când devin exigibile”, și stabilind că

dobânda datorată este cea stabilită de O.G. nr. 9/2000 pentru

datoriile rezultate din operații de comerț exterior, ca în cazul de

față, respectiv de 6% pe an, nefiind incidente dispozițiile

Legii nr. 469/2002 – în prezent abrogată – care viza disciplina

contractuală în raporturile obligaționale stabilite între operatori

naționali de comerț, deci în raporturi de comerț intern,

dispoziții judicios neluate în considerare de instanța de apel.

În mod judicios a dat

eficiență instanța de apel și dispozițiilor art. 969 C.

civ., obligând pe recurenta pârâtă la plata contravalorii mărfii

furnizate de către reclamanta intimată, reținând întemeiat

că recurenta a recunoscut existența unui debit și că

aceasta nu a dovedit a fi contestat, conform art. 1334 C. civ., prețul

înserat în facturile emise pentru marfa livrată.

Față de cele de mai sus,

decizia instanței de apel constatându-se a fi legală și

temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul recurentei

pârâte împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

SC F.I. SRL Iași împotriva deciziei nr. 86 din 15 octombrie 2009 a

Curții de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.