ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2801/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 18 iulie 2008 reclamanta SC V.I. SA Grecia cheamă în judecată pe pârâta SC F.I. SRL Iași solicitând instanței să fie obligată pârâta să-i plătească suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare marfă, precum și să-i achite dobânda la vedere a Băncii E. SA România. Prin sentința comercială nr. 830/COM din 20 martie 2009 Tribunalul Iași, secția comercială și contencios administrativ, respinge excepția netimbrării și a prescripției dreptului la acțiune, invocate de pârâtă, admite în parte cererea reclamantei și obligă pârâta să achite reclamantei suma de 487.741,413 lei reprezentând contravaloare marfă și dobânda de 6% pe an aferentă debitului menționat, calculate de la data scadenței fiecărei facturi și până la data plății efective, cu 8.643 lei cheltuieli de judecată în sarcina pârâtei.

Reține instanța, pentru a decide astfel, că, primind fără obiecții mărfurile livrate de reclamantă, efectuând o plată parțială a acestora și necontestând în termenul legal prețul cerut de către furnizor (art. 1334 C. civ.), pârâta a acceptat în fapt condițiile stabilite de reclamantă, ea trebuind să-și îndeplinească sarcina de a achita prețul cu bună credință, aceasta acceptând, de altfel, la plată facturile proforma emise de reclamantă care solicită contravaloarea mărfurilor livrate și nu diferențele de bani ce rezultă din diversele operațiuni bancare, debitul astfel datorat îndreptățind reclamanta și la dobânzi în temeiul art. 43 C. com. și art. 4 din O.G. nr. 9/2000.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond este respins ca nefondat prin decizia nr. 86 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, care reține, în acest sens, că în cauză nu are relevanță contractul de asociere în participațiune încheiat între pârâta apelantă și SC V.R.G.I. SRL, terț față de raportul juridic dedus judecății, respectiv contractul din 27 septembrie 2004 încheiat de apelantă cu intimata reclamantă, că în mod corect a stabilit tribunalul că apelanta nu a negat furnizarea mărfurilor și a recunoscut că datorează reclamantei intimate suma de 49.151,77 euro, că, nemulțumită de prețul inserat în factura aferentă, nu a înțeles să-l conteste în condițiile art. 1334 C. civ., ci a continuat să primească fără obiecții mărfurile livrate de reclamanta intimată, deci să achite prețul stabilit, că dobânda legală datorată conform art. 43 C. com.

curge de drept de la scadență, că facturile emise în derularea raporturilor contractuale statornicite prin contractul din 27 septembrie 2004 au fost expres acceptate de apelantă, fiind semnate și ștampilate de delegatul acesteia cu ocazia preluării mărfurilor din Vama Iași. Mai reține instanța de apel, respingând apelul împotriva încheierilor premergătoare din 28 noiembrie 2008 și 16 ianuarie 2009 pronunțate de Tribunalul Iași, că cerințele art. 7201 C. proc. civ. au fost îndeplinite, dovada făcând-o procesele verbale de conciliere încheiate de părți, precum și că, față de dispozițiile art. 343 4 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., în mod judicios prima instanță a soluționat cauza deși între părți fusese încheiată o clauză compromisorie, apelanta pârâtă formulând apărări în fond la 10 octombrie 2008 fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art. 304 pct. 3, 4, 7, 8 și 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și, în principal, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre soluționare Curții de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, iar în subsidiar, casarea deciziei cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în speță fiind necesară administrarea de probe noi cu înscrisuri noi, necunoscute de instanța de fond și de apel, și reexaminarea probelor deja administrate, la care, însă, instanța criticată nu face referire în considerentele deciziei atacate.

În fundamentarea recursului său pârâta recurentă reiterează excepția de ordine publică de necompetență generală a instanțelor judecătorești față de art. 7.5 din capitolul 7 al contractului comercial din 27 septembrie 2004 dintre părți, care include o clauză compromisorie prin care se convine soluționarea neînțelegerilor nerezolvate prin negociere directă la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, fiind incidente dispozițiile art. 343 4 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce atrage intervenirea condițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ., și nu prevederile art. 343 4 alin. (2) lit. a) C. proc. civ., cum eronat apreciază instanța de apel, întrucât în fața instanței de fond excepția a fost ridicată la primul termen de după legala timbrare a acțiunii de către reclamantă, fără deci a se putea reține că ar exista apărări de fond din partea pârâtei.

Recurenta critică instanța de apel și pentru refuzul de a încuviința proba cu expertiza contabilă și pentru greșita apreciere a probelor administrate, respectiv a înscrisurilor depuse la dosar, ca și pentru neexaminarea tuturor acestor înscrisuri și pentru neexercitarea rolului activ în sensul că nu a obligat reclamanta să producă originalul documentelor vamale, și în special al declarațiilor vamale, pentru a se putea stabili că pretențiile reclamantei intimate nu sunt corect cuantificate și nici dovedite, considerentele deciziei recurate nereferindu-se la toate apărările pârâtei căreia, astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare și nu i s-a asigurat dreptul la un proces echitabil, așa cum prevede C.E.D.O., instanța ignorând și caracterul internațional al contractului dintre părți supus Legii nr. 105/1992, regulilor și dispozițiilor legale ale U.E.

Recurenta reproșează instanței de apel și greșita aplicare a dispozițiilor art. 43 C. com. și ale art. 4 din O.G. nr. 9/2000, fără a ține cont de prevederile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, obligând-o eronat la plata unei dobânzi de 6% pe an aferentă debitului, în condițiile în care nicio prevedere din contract nu face referire la dobânda eventual datorată. Recurenta critică, de asemenea, instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 45 și urm., ale art. 58 și ale art. 59 C. vam., ca și pentru a fi apreciat eronat că recurenta a acceptat facturile emise de intimata reclamantă, și cuantumul prețului facturat de aceasta.

La data de 28 aprilie 2010, în temeiul art. 16 din Legea nr. 189/2003, recurenta formulează o cerere pentru efectuarea unei comisii rogatorii pentru obținerea din Grecia a unor mijloace de probă constând în înscrisuri, respectiv copii certificate conform cu originalul a declarațiilor vamale depuse în vamă greacă referitoare, la exportul materialelor din litigiu, și a facturilor fiscale aflate la autoritatea vamală implicată din Grecia. Examinând recursul recurentei pârâte prin prisma motivelor de apel formulate se constată că acesta nu este fondat. Potrivit dispozițiilor art. 304 alin. (1) C. proc. civ. recursul se poate declara numai pentru motive de nelegalitate a deciziei recurate, astfel că toate criticile formulate de recurentă cu privire la respingerea unor probe, la neexaminarea unor înscrisuri aflate la dosar, ca și la greșita apreciere de către instanța de apel a probelor existente urmează a nu fi examinate, deoarece reprezintă critici de netemeinicie.

Și cererea pentru comisie rogatorie în vederea obținerii originalului unor înscrisuri aflate la dosar și avute în vedere de instanța de apel urmează a nu fi examinate, vizând, de asemenea, aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate. Cum, potrivit dispozițiilor art. 316 raportate la art. 294 alin. (1) C. proc. civ., în recurs nu se pot face cereri noi, care nu au fost examinate în apel, urmează a nu fi examinate criticile recurentei vizând greșita aplicate a unor dispoziții C. vam., sau necercetarea aspectelor vizând legea aplicabilă contractului cu element de extraneitate, în principal a dispozițiilor Legii nr. 105/1992, ori a prevederilor uzanțelor uniforme internaționale, codificate în Incoterms, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate în apel și nu au făcut obiectul cercetării instanței criticate.

Cât privește celelalte critici de nelegalitate avansate de recurentă se constată că acestea nu sunt fondate. Analizând cu prioritate excepția de ordine publică a necompetenței generale a instanțelor judecătorești, se constată că aceasta a fost ridicată atât la fond, cât și în apel, instanța de apel confirmând în mod judicios soluția instanței de fond de respingere a menționatei excepții, critica de nelegalitate a deciziei recurate întemeiată pe prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ. fiind astfel nefondată. Este adevărat că în art. 7.5 din contractul comercial din 27 septembrie 2004, din litigiu, este inserată o clauză compromisorie potrivit căreia „dacă neînțelegerile (dintre părți) nu pot fi rezolvate prin negociere directă se va apela la Comisia de Arbitraj de pe lângă Camera de Comerț și Industrie a României, dar așa cum întemeiat a reținut și instanța de apel, conform dispozițiilor art. 343 4 alin. (2) lit. a) C. proc.

civ., chiar și în această situație, instanța va reține spre soluționare cauza dacă pârâtul și-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenția arbitrală, ori pârâta recurentă prin întâmpinarea depusă la dosarul de fond la 10 octombrie 2008 nu invocă excepția necompetenței instanțelor judecătorești față de existența clauzei compromisorii, dar invocă alte excepții – a netimbrării, a lipsei concilierii directe și a prescripției extinctive cu privire la o parte din facturile – și formulează apărări pe fond cu privire la recunoașterea existenței unui debit, dar de un cuantum mai mic, cu privire la netemeinicia calculării de dobânzi și la imposibilitatea solicitării de cheltuieli de judecată față de recunoașterea realității debitului, solicitând proba cu înscrisuri și orice alt mijloc de probă admis în cauză de către instanță, astfel că, în mod judicios, excepția necompetenței generale a instanțelor judecătorești a fost respinsă de instanța de fond și judicios a fost confirmată soluția de către instanța de apel, fiind nerelevantă precizarea ulterioară la întâmpinare, depusă de pârâta recurentă la 9 ianuarie 2009, în sensul formulării și a excepției menționate.

Analizând decizia recurată din perspectiva celorlalte critici de nelegalitate formulate de recurentă se constată că decizia recurată este corect și riguros motivată, instanța de apel analizând fiecare motiv de apel și respingându-l cu o motivare adecvată, întemeiată și coerentă, astfel că nici motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. nu este fondat, ca, de altfel, nici motivul de recurs întemeiat pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nedovedind o greșită interpretare de către instanța de apel a actului dedus judecății, pârâta criticând, de fapt, modul de interpretare a probelor, ceea ce nu reprezintă o critică de nelegalitate, singura posibil a fi cenzurată în recurs fiind critica de nelegalitate a deciziei recurate.

Nu sunt fondate nici criticile vizând greșita aplicare de către instanța de apel a dispozițiilor art. 43 C. com. și ale art. 4 din O.G. nr. 9/2000, întrucât instanța de apel a confirmat corect soluția judicioasă a instanței de fond, care a admis cererea reclamantei intimate de acordare a dobânzilor aferente debitului datorat de pârâta recurentă, dând eficiență corect dispozițiilor art. 43 C. com. care prevăd că „datoriile comerciale lichide și plătibile în bani produc dobândă de drept din ziua când devin exigibile”, și stabilind că dobânda datorată este cea stabilită de O.G. nr. 9/2000 pentru datoriile rezultate din operații de comerț exterior, ca în cazul de față, respectiv de 6% pe an, nefiind incidente dispozițiile Legii nr. 469/2002 – în prezent abrogată – care viza disciplina contractuală în raporturile obligaționale stabilite între operatori naționali de comerț, deci în raporturi de comerț intern, dispoziții judicios neluate în considerare de instanța de apel.

În mod judicios a dat eficiență instanța de apel și dispozițiilor art. 969 C. civ., obligând pe recurenta pârâtă la plata contravalorii mărfii furnizate de către reclamanta intimată, reținând întemeiat că recurenta a recunoscut existența unui debit și că aceasta nu a dovedit a fi contestat, conform art. 1334 C. civ., prețul înserat în facturile emise pentru marfa livrată. Față de cele de mai sus, decizia instanței de apel constatându-se a fi legală și temeinică, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul recurentei pârâte împotriva acesteia urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC F.I. SRL Iași împotriva deciziei nr. 86 din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Iași, secția comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 septembrie 2010.