ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3049/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3049/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 15 mai

2003 reclamanta A.A.A. SRL cheamă în judecată pe pârâtul M.A.A.P. – A.D.S. București

solicitând instanței să se constate că obligația de plată a prețului stabilit

în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 a fost

stinsă prin achitarea sumei datorate conform art. 1091 C. civ. și să fie

obligată pârâta să-i restituie sumele ce au fost încasate necuvenit de

vânzător, de 43.331.081.221 lei, care se afla în situația prevăzută de art. 992

– art. 993 C. civ., cu cheltuieli de judecată.

La data de 24 noiembrie 2003

reclamanta își micșorează cuantumul pretențiilor la 37.234.699.879 lei (rol).

Prin sentința comercială nr. 99 din

10 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge, ca

nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a consilierului juridic al

pârâtei, invocată de reclamantă, respinge, ca nefondată, excepția lipsei de

obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, și respinge, ca

nefondată, cererea de chemare în judecată precizată, reținând că reclamanta

și-a asumat un risc contractual prin neexercitarea unui control propriu cu

privire la veridicitatea informațiilor oferite de vânzător, că în cauză nu sunt

îndeplinite condițiile pentru a opera compensația, precum și că reclamanta nu a

probat grevarea acțiunilor de nicio sarcină reală, gaj sau ipotecă spre a putea

invoca prevederile art. 1337 – art. 1339 C. civ., referitoare la evicțiune.

Prin decizia nr. 3230 din 1

octombrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite

recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței de mai sus pe care o

casează și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București ca instanță

competentă, reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii,

respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, că nu s-a

pronunțat asupra înscrisurilor aflate la dosar privind plata prețului, altele

decât ordine de plată consemnate la dispoziția Curții de Apel București, că nu

a luat în considerare faptul că pârâta intimată a confirmat datorii reale ale

societății privatizate de 154.122.190.721 lei (rol), reprezentând o diferență

de valoare necuprinsă în dosarul de privatizare și documentele de privatizare,

și că aceasta este cea care a propus compensarea sumei restante, ce reprezintă

valoarea contractului de vânzare nr. 9/2000, cu diferența reprezentând

datoriile reale, neevidențiate în caietul de sarcini, de 81.697.692 lei (rol),

precum și că nu rezultă cu certitudine asupra căror sume urmează a opera

compensarea, având în vedere plățile efectuate de reclamantă și suma

neevidențiată în caietul de sarcini de către pârâtă, cuantumul urmând a fi stabilit

de o eventuală expertiză.

În rejudecare, reclamanta depune o

cerere modificatoare la 22 martie 2005 solicitând să se constate culpa pârâtei

în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidențierea cuantumului real

al datoriilor societății privatizate, să se constate inexistența în contractul nr.

39/2000 a oricăror clauze exoneratoare de garanția de evicțiune, să se constate

nulitatea clauzei 8.9.1 din contractul în litigiu, să se constate existența

obligației de garanție pentru evicțiune, să fie obligată pârâta la plata sumei

de 56.205.637.563 rol cu titlu de daune pentru neevidențierea în documentele de

privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate, să se constate

existența unei datorii a reclamantei în sumă de 29.580.886.800 Rol reprezentând

rest preț neplătit din prețul contractului nr. 39/2000, să se constate

suspendarea plății restului de preț de la data acțiunii, să se constate

compensate de drept datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei

de 29.580.886.800 Rol, să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de

26.624.750.763 Rol, datorii rezultate în urma compensării.

La data de 14 februarie 2006

reclamanta majorează pretențiile privind daunele pentru neevidențierea în

documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate la

suma de 8.030.719,07 Ron.

La data de 18 septembrie 2007 pârâta

formulează cerere reconvențională prin care solicită instanței obligarea

reclamantei la plata ratelor restante, evaluate provizoriu la 4.885.843,32 lei

(ron).

La data de 13 noiembrie 2007 pârâta

precizează cuantumul pretențiilor la suma de 11.211.781,5 Ron, sumă alcătuită

din debit în cuantum de 6.667.069,95 lei și debit consolidat în euro de

1.332.760 euro, adică 4.544.711,6 ron.

Prin sentința comercială nr. 13361

din 5 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge

cererea reclamantei pârâte privind solicitarea de modificare a acțiunii în

sensul majorării pretențiilor privind daunele la suma de 8.030.719,07 lei ca

tardiv formulată, respinge ca inadmisibile cererile prin care reclamanta pârâtă

solicită să se constate culpa pârâtei reclamante în întocmirea documentelor de

privatizare prin neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății

privatizate, să se constate inexistența în contractul nr. 39/2000 a oricăror

clauze exoneratoare de garanția pentru evicțiune, să se constate existența

obligației de garanție pentru evicțiune, să se constate suspendată plata

restului de preț de la data introducerii acțiunii; să se constate compensate de

drept datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei de

29.580.886.800 ron, să se constate existenței unei datorii a reclamantei pârâte

în sumă de 29.580.886.800 Rol, reprezentând rest neplătit din prețul

contractului nr. 39/2000, respinge excepția prescripției dreptului la acțiune,

invocată de pârâta reclamantă, respinge cererea de constatare a nulității

clauzei nr. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 încheiat între părți, respinge

cererile reclamantei pârâte privind plata daunelor de 56.205.637.563 lei (Rol)

și a sumei de 26.624.750.763 Rol, rezultată în urma compensării, respinge

cererea reconvențională și respinge cererea reclamantei pârâte de obligare a

pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a decide astfel, instanța

reține că, atâta vreme cât cererile reclamantei vizează constatarea existenței

sau inexistenței unui fapt, acestea sunt inadmisibile în lumina art. 111 C.

proc. civ., dispoziție de lege care implică un interes legitim al

solicitantului, aspect raportat la care și cererea vizând constatarea

existenței unei datorii este inadmisibilă, excepția prescripției dreptului la

acțiune pentru cereri constatate inadmisibile fiind, astfel, lipsită de obiect;

mai reține instanța că prin actul adițional nr. 3 din 20 martie 2003 la

contractul nr. 39/2000 părțile au convenit reeșalonarea ratelor, că reclamanta

pârâtă nu a făcut dovezi din care să rezulte că a plătit datoriile

neevidențiate și dividendele pe care le-ar fi încasat dacă societatea

privatizată nu ar fi avut datoriile respective, compensația de drept neputând

astfel opera, cererea formulată în acest sens fiind neîntemeiată; reține, de

asemenea, instanța că manifestarea de voință a pârâtei reclamante în sensul

aplicării pactului comisoriu, transmisă reclamantei pârâte, care nu și-a

îndeplinit culpabil obligația de plată a două rate scadente, după introducerea

cererii reconvenționale și anterior precizării acesteia, face ca pârâta

reclamantă să nu mai aibă temei pentru a cere admiterea cererii sale

reconvenționale, analiza celorlalte chestiuni invocate de părți fiind inutilă.

Prin decizia comercială nr. 371 din

19 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite

apelurile declarate de apelanta reclamantă și de apelanta pârâtă împotriva

sentinței primei instanțe pe care o desființează și trimite cauza spre

rejudecare aceleiași instanțe, reținând că în mod eronat instanța de fond a

admis excepția tardivității cererii de majorare a câtimii pretențiilor

reclamantei la suma de 8.030.719,07 lei reprezentând daune pentru

neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate,

față de dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanța criticată

neintrând astfel în cercetarea fondului cererii de majorare în cauză, fiind

întrunite condițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ.

Reține instanța de apel și că

instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nesocotind

problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție și care au

caracter obligatoriu pentru instanța judecării fondului, și ignorând incidența art.

14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, precum și că în mod eronat a reținut că

reclamanta a solicitat constatarea existenței sau inexistenței unor stări de

fapt, deși esența acțiunii o reprezintă cererea în realizarea dreptului

reclamantei prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând

în prejudiciul cauzat prin neevidențierea în documentele de privatizare a

datoriilor reale ale societății în cauză, argumentată de reclamantă atât pe

considerente ale răspunderii civile delictuale cât și pe cele ale răspunderii

civile contractuale, instanța neclarificând corecta întemeiere în drept a

acestei cereri, reclamanta justificând, contrar celor reținute de instanța

fondului, interes în constatarea existenței datoriei pârâtei, temei pentru

cererea de constatare a compensării de drept a datoriilor reciproce ale

părților. Analizând fiecare dintre capetele de cerere formulate de reclamantă

instanța de apel constată că în mod eronat instanța de fond a apreciat că

acestea ar fi inadmisibile prin raportare la art. 111 C. proc. civ. Mai reține

instanța de apel și că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu ar fi

incidente dispozițiile O.G. nr. 25/2002 față de pactul comisoriu de gradul IV

convenit prin clauza contractuală 5.7, ignorând dispozițiile art. 21 din

ordonanța menționată, iar, în concluzie, reține că instanța fondului, prin

greșita respingere a cererii de majorare a pretențiilor reclamantei și

soluționarea eronată a excepției de inadmisibilitate a unora dintre capetele de

cerere ale acesteia, precum și prin neclarificarea temeiului juridic al

acțiunii în pretenții a reclamantei și prin modul de soluționare a cererii

reconvenționale, a rezolvat litigiul fără a cerceta fondul raporturilor

juridice deduse judecății.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta

declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea în parte a

hotărârii recurate în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva

sentinței primei instanțe.

În fundamentarea recursului său

pârâta recurentă critică instanța de apel pentru greșita aplicare a

dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., față de faptul că modificarea de acțiune

formulată de reclamanta intimată la 14 februarie 2006, în rejudecare, a fost

introdusă mult după „prima zi de înfățișare”, aceasta neputând fi calificată ca

o cerere de majorare a câtimii obiectului spre a fi aplicabile prevederile art.

132 alin. (2) C. proc. civ., cum eronat a reținut instanța criticată.

În opinia recurentei instanța de

apel a aplicat greșit și prevederile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța

de fond a analizat întregul material probator, iar dispozițiile Legii nr. 99/1999

nu sunt incidente, față de faptul că reclamanta intimată nu a achitat nicio

rată din diferența de 80 % din totalul prețului prevăzut de art. 5.3 din

contractul nr. 39 din 21 septembrie 2000.

Recurenta reproșează instanței de

apel și greșita apreciere că instanța de fond ar fi soluționat eronat excepția

inadmisibilității capetelor de cerere formulate de reclamantă privind culpa

pârâtei recurente în întocmirea actelor de privatizare, privind constatarea

inexistenței unor cauze exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, privind

existența obligației de garanție pentru evicțiune, privind constatarea

suspendării obligației de plată a restului de preț și constatarea intervenirii

compensației de drept a datoriilor reciproce, față de faptul că respectivele

capete de cerere urmăresc nu constatarea unui drept ci vizează constatarea

existenței sau inexistenței unui fapt, cum corect a stabilit prima instanță,

dând eficiență dispozițiilor art. 111 C. proc. civ.

În recursul său, recurenta

evidențiază și elemente ce se referă la situația de fapt și la relațiile

litigioase dintre părți, de natură, apreciază aceasta, a susține temeinicia

recursului său.

Examinând recursul pârâtei prin

prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat,

instanța criticată făcând o corectă aplicare a legii și pronunțând o hotărâre

legală și temeinică.

Se reține, în acest sens, că, așa

cum a stabilit prima instanță prin încheierea din 19 aprilie 2005, pârâta nu

s-a opus cererii modificatoare, formulată de reclamantă la 22 martie 2005 și nu

la 14 februarie 2006, cum eronat arată recurenta în recursul său, avansând

apărări în legătură cu aceasta, astfel că instanța de fond s-a considerat legal

investită cu examinarea cererii modificatoare. Ceea ce reproșează, de fapt,

recurenta, este calificarea dată cererii de majorare a pretențiilor, formulată

la 14 februarie 2006 de reclamanta intimată, cerere greșit considerată ca

tardiv formulată de către instanța de fond, așa cum judicios a constatat și

instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) C.

proc. civ. și constatând întemeiat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra

fondului cererii, astfel că urmează a fi respinse, ca nefondate, criticile

recurentei cu privire la acest aspect.

Nu sunt întemeiate nici criticile

recurentei cu privire la constatarea instanței de apel a faptului că instanța

de fond nu a respectat dezlegările de drept și indicațiile instanței de casare,

încălcând dispozițiile art. 315 C. proc. civ., întrucât instanța fondului, în

rejudecare, nu a stabilit sumele asupra cărora urma să opereze compensarea și

cuantumul acestora, pentru determinarea căruia instanța de casare a apreciat

utilă administrarea unei expertize contabile, și nu a examinat cauza din

perspectiva și a dispozițiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, așa cum

a indicat Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut existența

datoriei pârâtei recurente față de recurenta intimată și faptul că nu au fost

corect indicate în documentele de privatizare datoriile reale ale societății

privatizate, soluția instanței de apel fiind, astfel, judicioasă și sub acest

aspect.

Nici criticile avansate de recurentă

cu privire la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 111

C. proc. civ., prin neconfirmarea respingerii de către instanța de fond a unora

dintre capetele cererii introductive de instanță ca inadmisibile întrucât ar

viza situații de fapt sau întrucât sunt lipsite de interes nu sunt fondate față

de faptul, corect apreciat de către instanța criticată, că acele capete de

cerere sunt subsumate cererii de obligare a pârâtei recurente la daune interese

pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea, în documentele de privatizare, a

datoriilor reale ale societății privatizate, cerere în realizarea dreptului, și

că o cerere de constatare a inexistenței dreptului pârâtei de a fi exonerată de

obligația de garanție pentru evicțiune este o cerere în constatarea

inexistenței unui drept, și nu a unui fapt, cum eronat a stabilit prima

instanță, precum și față de existența interesului reclamantei intimate în

formularea cererii de constatare a existenței unei datorii a pârâtei recurente

din perspectiva operării unei compensări de drept a datoriilor reciproce,

deasemenea solicitată de reclamantă.

Cât privesc elementele de fapt

invocate de recurentă în recursul său, acestea, față de dispozițiile art. 304 alin.

(1) C. proc. civ., urmează a nu fi analizate, reprezentând aspecte de

netemeinicie și nu de nelegalitate, singurele cenzurabile în recurs.

Față de cele de mai sus,

constatându-se că, prin admiterea excepției inamisibilității unor capete de

cerere și a tardivității formulării altora, prima instanță nu a cercetat fondul

cauzei, se reține ca temeinică și legală decizia instanței de apel de

desființare a sentinței instanței de fond și de trimitere spre rejudecare,

prilej cu care se va face și o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C.

proc. civ., prin raportare la decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția comercială, urmează ca, dându-se eficiență

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de pârâta

recurentă să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta

A.D.S. BUCUREȘTI

împotriva deciziei nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția

a VI-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 30 septembrie 2010.