ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3049/2010

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 15 mai 2003 reclamanta A.A.A. SRL cheamă în judecată pe pârâtul M.A.A.P. – A.D.S. București solicitând instanței să se constate că obligația de plată a prețului stabilit în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni nr. 39 din 21 septembrie 2000 a fost stinsă prin achitarea sumei datorate conform art. 1091 C. civ. și să fie obligată pârâta să-i restituie sumele ce au fost încasate necuvenit de vânzător, de 43.331.081.221 lei, care se afla în situația prevăzută de art. 992 – art. 993 C. civ., cu cheltuieli de judecată. La data de 24 noiembrie 2003 reclamanta își micșorează cuantumul pretențiilor la 37.234.699.879 lei (rol).

Prin sentința comercială nr. 99 din 10 mai 2004, Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, respinge, ca nefondată, excepția lipsei calității de reprezentant a consilierului juridic al pârâtei, invocată de reclamantă, respinge, ca nefondată, excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocată de pârâtă, și respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată precizată, reținând că reclamanta și-a asumat un risc contractual prin neexercitarea unui control propriu cu privire la veridicitatea informațiilor oferite de vânzător, că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile pentru a opera compensația, precum și că reclamanta nu a probat grevarea acțiunilor de nicio sarcină reală, gaj sau ipotecă spre a putea invoca prevederile art. 1337 – art. 1339 C. civ., referitoare la evicțiune.

Prin decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, admite recursul declarat de reclamantă împotriva sentinței de mai sus pe care o casează și trimite cauza spre rejudecare la Tribunalul București ca instanță competentă, reținând că prima instanță a făcut o greșită aplicare a legii, respectiv a dispozițiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, că nu s-a pronunțat asupra înscrisurilor aflate la dosar privind plata prețului, altele decât ordine de plată consemnate la dispoziția Curții de Apel București, că nu a luat în considerare faptul că pârâta intimată a confirmat datorii reale ale societății privatizate de 154.122.190.721 lei (rol), reprezentând o diferență de valoare necuprinsă în dosarul de privatizare și documentele de privatizare, și că aceasta este cea care a propus compensarea sumei restante, ce reprezintă valoarea contractului de vânzare nr. 9/2000, cu diferența reprezentând datoriile reale, neevidențiate în caietul de sarcini, de 81.697.692 lei (rol), precum și că nu rezultă cu certitudine asupra căror sume urmează a opera compensarea, având în vedere plățile efectuate de reclamantă și suma neevidențiată în caietul de sarcini de către pârâtă, cuantumul urmând a fi stabilit de o eventuală expertiză.

În rejudecare, reclamanta depune o cerere modificatoare la 22 martie 2005 solicitând să se constate culpa pârâtei în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate, să se constate inexistența în contractul nr. 39/2000 a oricăror clauze exoneratoare de garanția de evicțiune, să se constate nulitatea clauzei 8.9.1 din contractul în litigiu, să se constate existența obligației de garanție pentru evicțiune, să fie obligată pârâta la plata sumei de 56.205.637.563 rol cu titlu de daune pentru neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate, să se constate existența unei datorii a reclamantei în sumă de 29.580.886.800 Rol reprezentând rest preț neplătit din prețul contractului nr. 39/2000, să se constate suspendarea plății restului de preț de la data acțiunii, să se constate compensate de drept datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei de 29.580.886.800 Rol, să fie obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 26.624.750.763 Rol, datorii rezultate în urma compensării.

La data de 14 februarie 2006 reclamanta majorează pretențiile privind daunele pentru neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate la suma de 8.030.719,07 Ron. La data de 18 septembrie 2007 pârâta formulează cerere reconvențională prin care solicită instanței obligarea reclamantei la plata ratelor restante, evaluate provizoriu la 4.885.843,32 lei (ron). La data de 13 noiembrie 2007 pârâta precizează cuantumul pretențiilor la suma de 11.211.781,5 Ron, sumă alcătuită din debit în cuantum de 6.667.069,95 lei și debit consolidat în euro de 1.332.760 euro, adică 4.544.711,6 ron.

Prin sentința comercială nr. 13361 din 5 decembrie 2008, Tribunalul București, secția a VI-a comercială, respinge cererea reclamantei pârâte privind solicitarea de modificare a acțiunii în sensul majorării pretențiilor privind daunele la suma de 8.030.719,07 lei ca tardiv formulată, respinge ca inadmisibile cererile prin care reclamanta pârâtă solicită să se constate culpa pârâtei reclamante în întocmirea documentelor de privatizare prin neevidențierea cuantumului real al datoriilor societății privatizate, să se constate inexistența în contractul nr. 39/2000 a oricăror clauze exoneratoare de garanția pentru evicțiune, să se constate existența obligației de garanție pentru evicțiune, să se constate suspendată plata restului de preț de la data introducerii acțiunii; să se constate compensate de drept datoriile reciproce ale părților până la concurența sumei de 29.580.886.800 ron, să se constate existenței unei datorii a reclamantei pârâte în sumă de 29.580.886.800 Rol, reprezentând rest neplătit din prețul contractului nr. 39/2000, respinge excepția prescripției dreptului la acțiune, invocată de pârâta reclamantă, respinge cererea de constatare a nulității clauzei nr. 8.9.1 din contractul nr. 39/2000 încheiat între părți, respinge cererile reclamantei pârâte privind plata daunelor de 56.205.637.563 lei (Rol) și a sumei de 26.624.750.763 Rol, rezultată în urma compensării,

respinge cererea reconvențională și respinge cererea reclamantei pârâte de obligare a pârâtei reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a decide astfel, instanța reține că, atâta vreme cât cererile reclamantei vizează constatarea existenței sau inexistenței unui fapt, acestea sunt inadmisibile în lumina art. 111 C. proc.

civ., dispoziție de lege care implică un interes legitim al solicitantului, aspect raportat la care și cererea vizând constatarea existenței unei datorii este inadmisibilă, excepția prescripției dreptului la acțiune pentru cereri constatate inadmisibile fiind, astfel, lipsită de obiect; mai reține instanța că prin actul adițional nr. 3 din 20 martie 2003 la contractul nr. 39/2000 părțile au convenit reeșalonarea ratelor, că reclamanta pârâtă nu a făcut dovezi din care să rezulte că a plătit datoriile neevidențiate și dividendele pe care le-ar fi încasat dacă societatea privatizată nu ar fi avut datoriile respective, compensația de drept neputând astfel opera, cererea formulată în acest sens fiind neîntemeiată; reține, de asemenea, instanța că manifestarea de voință a pârâtei reclamante în sensul aplicării pactului comisoriu, transmisă reclamantei pârâte, care nu și-a îndeplinit culpabil obligația de plată a două rate scadente, după introducerea cererii reconvenționale și anterior precizării acesteia, face ca pârâta reclamantă să nu mai aibă temei pentru a cere admiterea cererii sale reconvenționale, analiza celorlalte chestiuni invocate de părți fiind inutilă.

Prin decizia comercială nr. 371 din 19 octombrie 2009, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, admite apelurile declarate de apelanta reclamantă și de apelanta pârâtă împotriva sentinței primei instanțe pe care o desființează și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că în mod eronat instanța de fond a admis excepția tardivității cererii de majorare a câtimii pretențiilor reclamantei la suma de 8.030.719,07 lei reprezentând daune pentru neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății privatizate, față de dispozițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanța criticată neintrând astfel în cercetarea fondului cererii de majorare în cauză, fiind întrunite condițiile art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. Reține instanța de apel și că instanța de fond a încălcat dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., nesocotind problemele de drept dezlegate de Înalta Curte de Casație și Justiție și care au caracter obligatoriu pentru instanța judecării fondului, și ignorând incidența art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, precum și că în mod eronat a reținut că reclamanta a solicitat constatarea existenței sau inexistenței unor stări de fapt, deși esența acțiunii o reprezintă cererea în realizarea dreptului reclamantei prin care se solicită obligarea pârâtei la daune interese constând în prejudiciul cauzat prin neevidențierea în documentele de privatizare a datoriilor reale ale societății în cauză, argumentată de reclamantă atât pe considerente ale răspunderii civile delictuale cât și pe cele ale răspunderii civile contractuale, instanța neclarificând corecta întemeiere în drept a acestei cereri, reclamanta justificând, contrar celor reținute de instanța fondului, interes în constatarea existenței datoriei pârâtei, temei pentru cererea de constatare a compensării de drept a datoriilor reciproce ale părților.

Analizând fiecare dintre capetele de cerere formulate de reclamantă instanța de apel constată că în mod eronat instanța de fond a apreciat că acestea ar fi inadmisibile prin raportare la art. 111 C. proc. civ. Mai reține instanța de apel și că în mod greșit a apreciat prima instanță că nu ar fi incidente dispozițiile O.G. nr. 25/2002 față de pactul comisoriu de gradul IV convenit prin clauza contractuală 5.7, ignorând dispozițiile art. 21 din ordonanța menționată, iar, în concluzie, reține că instanța fondului, prin greșita respingere a cererii de majorare a pretențiilor reclamantei și soluționarea eronată a excepției de inadmisibilitate a unora dintre capetele de cerere ale acesteia, precum și prin neclarificarea temeiului juridic al acțiunii în pretenții a reclamantei și prin modul de soluționare a cererii reconvenționale, a rezolvat litigiul fără a cerceta fondul raporturilor juridice deduse judecății.

Împotriva deciziei de mai sus pârâta declară recurs solicitând, cu invocarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea acestuia și modificarea în parte a hotărârii recurate în sensul respingerii apelului reclamantei împotriva sentinței primei instanțe. În fundamentarea recursului său pârâta recurentă critică instanța de apel pentru greșita aplicare a dispozițiilor art. 132 C. proc. civ., față de faptul că modificarea de acțiune formulată de reclamanta intimată la 14 februarie 2006, în rejudecare, a fost introdusă mult după „prima zi de înfățișare”, aceasta neputând fi calificată ca o cerere de majorare a câtimii obiectului spre a fi aplicabile prevederile art. 132 alin. (2) C. proc.

civ., cum eronat a reținut instanța criticată. În opinia recurentei instanța de apel a aplicat greșit și prevederile art. 315 C. proc.

civ., întrucât instanța de fond a analizat întregul material probator, iar dispozițiile Legii nr. 99/1999 nu sunt incidente, față de faptul că reclamanta intimată nu a achitat nicio rată din diferența de 80 % din totalul prețului prevăzut de art. 5.3 din contractul nr. 39 din 21 septembrie 2000. Recurenta reproșează instanței de apel și greșita apreciere că instanța de fond ar fi soluționat eronat excepția inadmisibilității capetelor de cerere formulate de reclamantă privind culpa pârâtei recurente în întocmirea actelor de privatizare, privind constatarea inexistenței unor cauze exoneratoare de răspundere pentru evicțiune, privind existența obligației de garanție pentru evicțiune, privind constatarea suspendării obligației de plată a restului de preț și constatarea intervenirii compensației de drept a datoriilor reciproce, față de faptul că respectivele capete de cerere urmăresc nu constatarea unui drept ci vizează constatarea existenței sau inexistenței unui fapt, cum corect a stabilit prima instanță, dând eficiență dispozițiilor art. 111 C. proc.

civ. În recursul său, recurenta evidențiază și elemente ce se referă la situația de fapt și la relațiile litigioase dintre părți, de natură, apreciază aceasta, a susține temeinicia recursului său. Examinând recursul pârâtei prin prisma motivului de nelegalitate invocat se constată că acesta nu este fondat, instanța criticată făcând o corectă aplicare a legii și pronunțând o hotărâre legală și temeinică. Se reține, în acest sens, că, așa cum a stabilit prima instanță prin încheierea din 19 aprilie 2005, pârâta nu s-a opus cererii modificatoare, formulată de reclamantă la 22 martie 2005 și nu la 14 februarie 2006, cum eronat arată recurenta în recursul său, avansând apărări în legătură cu aceasta, astfel că instanța de fond s-a considerat legal investită cu examinarea cererii modificatoare.

Ceea ce reproșează, de fapt, recurenta, este calificarea dată cererii de majorare a pretențiilor, formulată la 14 februarie 2006 de reclamanta intimată, cerere greșit considerată ca tardiv formulată de către instanța de fond, așa cum judicios a constatat și instanța de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 132 alin. (2) C. proc. civ. și constatând întemeiat că prima instanță nu s-a pronunțat asupra fondului cererii, astfel că urmează a fi respinse, ca nefondate, criticile recurentei cu privire la acest aspect. Nu sunt întemeiate nici criticile recurentei cu privire la constatarea instanței de apel a faptului că instanța de fond nu a respectat dezlegările de drept și indicațiile instanței de casare, încălcând dispozițiile art. 315 C. proc.

civ., întrucât instanța fondului, în rejudecare, nu a stabilit sumele asupra cărora urma să opereze compensarea și cuantumul acestora, pentru determinarea căruia instanța de casare a apreciat utilă administrarea unei expertize contabile, și nu a examinat cauza din perspectiva și a dispozițiilor art. 14 alin. (9) din Legea nr. 99/1999, așa cum a indicat Înalta Curte de Casație și Justiție, care a reținut existența datoriei pârâtei recurente față de recurenta intimată și faptul că nu au fost corect indicate în documentele de privatizare datoriile reale ale societății privatizate, soluția instanței de apel fiind, astfel, judicioasă și sub acest aspect. Nici criticile avansate de recurentă cu privire la greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor art. 111 C. proc.

civ., prin neconfirmarea respingerii de către instanța de fond a unora dintre capetele cererii introductive de instanță ca inadmisibile întrucât ar viza situații de fapt sau întrucât sunt lipsite de interes nu sunt fondate față de faptul, corect apreciat de către instanța criticată, că acele capete de cerere sunt subsumate cererii de obligare a pârâtei recurente la daune interese pentru prejudiciul cauzat prin neevidențierea, în documentele de privatizare, a datoriilor reale ale societății privatizate, cerere în realizarea dreptului, și că o cerere de constatare a inexistenței dreptului pârâtei de a fi exonerată de obligația de garanție pentru evicțiune este o cerere în constatarea inexistenței unui drept, și nu a unui fapt, cum eronat a stabilit prima instanță, precum și față de existența interesului reclamantei intimate în formularea cererii de constatare a existenței unei datorii a pârâtei recurente din perspectiva operării unei compensări de drept a datoriilor reciproce, deasemenea solicitată de reclamantă.

Cât privesc elementele de fapt invocate de recurentă în recursul său, acestea, față de dispozițiile art. 304 alin. (1) C. proc. civ., urmează a nu fi analizate, reprezentând aspecte de netemeinicie și nu de nelegalitate, singurele cenzurabile în recurs. Față de cele de mai sus, constatându-se că, prin admiterea excepției inamisibilității unor capete de cerere și a tardivității formulării altora, prima instanță nu a cercetat fondul cauzei, se reține ca temeinică și legală decizia instanței de apel de desființare a sentinței instanței de fond și de trimitere spre rejudecare, prilej cu care se va face și o corectă aplicare a dispozițiilor art. 315 C. proc. civ., prin raportare la decizia nr. 3230 din 1 octombrie 2003 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, urmează ca, dându-se eficiență dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc.

civ., recursul declarat de pârâta recurentă să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta

A.D.S. BUCUREȘTI

împotriva deciziei nr. 371 din 19 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2010.