ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2010

Deliberând asupra recursului comercial de față, reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 3811/COM/2009 din 19 mai 2009, pronunțată în dosarul nr. 327/118/2009, Tribunalul Constanța, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei de interes și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL ca lipsită de interes. În considerentele sentinței, judecătorul fondului a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 230.614 lei cu titlu de daune - interese în scopul acoperirii prejudiciului pe care l-a suferit în perioada 20 iunie 2006 – 31 decembrie 2008 pentru lipsa de folosință a activelor Vila B., Vila L. și Vila M., a beneficiului nerealizat, precum și dobânda legală.

Pârâta a invocat prin întâmpinare excepția lipsei de interes, motivat de faptul că reclamanta urmărește, în mod nelegitim, să exploateze imobilele, fără a plăti sumele de bani pe care le datorează. În raport de susținerile părților, examinând cu prioritate excepția invocată de pârâtă, judecătorul a reținut că prin sentința civilă nr. 3877/COM din 20 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 456/2003 Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a dispus rezilierea contractului de locație de gestiune din 1993 încheiat între părți și evacuarea pârâtei, admițând, însă, în parte și cererea reconvențională a pârâtei, constatând în favoarea acesteia existența unui drept de creanță de 220.385 lei, cu titlu de contravaloare a investițiilor efectuate la imobilele primite în locație, instituind un drept de retenție asupra complexului până la achitarea sumei.

Față de această sentință, definitivă și irevocabilă, judecătorul a constatat că reclamanta pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință a unor imobile proprietatea sa, deținute de către pârâtă în mod legitim, respectiv în baza dreptului de retenție instituit prin hotărâre judecătorească. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada plății către pârâtă a sumei pentru care s-a instituit dreptul de retenție. În consecință, judecătorul a apreciat că simplul interes economic al reclamantei, care înregistrează pagube prin imposibilitatea exploatării imobilelor în litigiu nu justifică un interes legitim, câtă vreme pretențiile sale sunt în contradicție cu obligația sa de a plăti sumele la care a fost obligată, precum și cu dreptul pârâtei de a reține acele imobile până la data plății.

În baza celor reținute, judecătorul fondului a admis excepția invocată de pârâtă, respingând acțiunea ca lipsită de interes. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta SC T.M.N. SA, solicitând admiterea apelului, desființarea sentinței de fond și trimiterea cauzei pentru judecare la aceeași instanță. Reclamanta a criticat sentința pronunțată de judecătorul fondului sub aspectul greșitei soluționări a cauzei pe cale de excepție, susținând că suma pe care o datorează pârâta cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de folosință este superioară celei ce i se cuvine pârâtei, astfel încât, în urma compensării legale a datoriilor reciproce, pârâta este cea care devine debitoare, nemaisubzistând, deci, dreptul de retenție.

În concluzie, apelanta apreciază că există interes în promovarea acțiunii, reprezentat de dorința ca intimata să o despăgubească pentru lipsirea de folosință a activelor. Intimata a solicitat respingerea apelului ca nefondat, apreciind ca temeinică și legală sentința de fond. Prin decizia civilă nr. 107/COM din 15 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiat apelul declarat de apelantă, reținând în esență că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că lipsa de folosință invocată nu s-a datorat culpei intimatei - pârâte, ci propriei conduite a apelantei reclamante, prin neachitarea sumei în raport de care a fost instituit dreptul de retenție.

S-a reținut, așadar, lipsa faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. S-a reținut, totodată, că apelanta a invocat, pentru prima dată în apel, o compensație legală, ca modalitate de stingere a unor datorii reciproce, schimbând obiectul cererii de chemare în judecată, constatându-se încălcarea prevederilor art. 294 C. proc. civ. Reclamanta SC T.M.N. SA a formulat recurs împotriva deciziei pronunțate de completul de apel, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru soluționarea fondului la instanța competentă. Recurenta a invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc.

civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte: greșit a reținut completul de apel că ar fi fost schimbat obiectul cererii de chemare în judecată în cursul judecării apelului, în cererea de apel fiind doar argumentat că prin intervenirea compensării dreptul de retenție al intimatei nu ar mai subzista, compensarea fiind folosită doar ca o contraprobă față de dreptul de retenție al intimatei; greșit a reținut completul de apel că s-ar solicita diferența rezultată în urma compensării, schimbând astfel înțelesul vădit al actului juridic dedus judecății, recuperarea debitului rezultat în urma compensării făcând obiectul unui dosar de executare silită; în mod greșit s-a reținut că intimata ar avea o detenție legitimă asupra vilelor, în condițiile în care debitul este consemnat în hotărâri judecătorești irevocabile și în curs de executare silită.

Pe baza acestor critici, recurenta susține că a făcut dovada interesului său în promovarea acțiunii, fiind îndreptățită să obțină lipsa de folosință asupra activului. Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, menționând că în mod corect a fost reținută deținerea activului în baza dreptului de retenție; mai susține că activele sunt inutilizabile pentru turism, astfel încât pretenția sa cu privire la contravaloarea lipsei de folosință nu este justificată; totodată, arată că în urma demersurilor de executare silită nu s-a reușit recuperarea sumei la care a fost obligată recurenta. Analizându-se actele și lucrările dosarului, în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se apreciază că recursul nu este fondat.

Principala critică a recurentei vizează greșita reținere a caracterului licit al deținerii de către intimată a activelor, față de care a fost formulată acțiunea în despăgubire. Această critică nu poate fi reținută, atât completul de apel, cât și judecătorul fondului reținând în mod legal că acțiunea în despăgubire a recurentei ar fi trebuit să se bazeze pe un fapt ilicit al intimatei, care să determine prejudiciul solicitat. Or, în speță, deținerea de către intimată a activului se datorează culpei exclusive a recurentei care, deși cunoștea obligația de plată, în raport de care a fost instituit dreptul de retenție în favoarea intimatei, nu a achitat suma, permițând, deci, intimatei să continue exercitarea dreptului consfințit prin hotărâre judecătorească.

În consecință, se apreciază, în consens cu cele reținute de completul de apel, că nu s-a făcut dovada faptei ilicite, care să justifice interesul recurentei în promovarea acțiunii. Nu poate fi reținută nici critica referitoare a schimbarea de către completul de apel a înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Se observă că însăși recurenta, în cererea de apel invocă o pretinsă compensație legală, menționând suma rămasă de plată în urma acestei operații juridice, ca o datorie a intimatei. Completul de apel doar a reluat această susținere a recurentei, inserată în motivele de apel, nefiind, deci, în situația schimbării înțelesului vădit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Critica referitoare la greșita reținere de către completul de apel a schimbării obiectului cererii de chemare în judecată, prin invocarea compensației, nu poate avea efectul urmărit de recurentă, neputând conduce la casarea ori modificarea deciziei pronunțate de completul de apel. Chiar dacă ar fi analizată ca o contraprobă, iar nu ca un capăt de cerere distinct, formulat direct în calea de atac a apelului, susținerea recurentei în sensul intervenirii unei compensații legale care să golească de conținut dreptul de retenție al intimatei nu este de natură a justifica interesul recurentei în promovarea acțiunii. Interesul, ca o condiție de exercitare a acțiunii civile, trebuie să respecte cerința legitimității.

Or, tocmai acest aspect nu a fost dovedit de recurentă, legitimitatea neputând fi raportată la evenimente viitoare incerte, cum ar fi o eventuală compensare a datoriilor reciproce, în măsura în care prezenta acțiune în despăgubire ar fi fost admisă pe fond. Cerința legitimității interesului trebuie să existe la momentul formulării cererii de chemare în judecată, precum și pe tot parcursul judecării cauzei. În speță, lipsa faptei ilicite a intimatei, care justifică deținerea spațiilor în baza dreptului de retenție, coroborat cu neachitarea de către recurentă a sumei la care a fost obligată, conduce la concluzie neîndeplinirii cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească interesul în promovarea acțiunii, sub aspectul legitimității.

Pentru considerentele reținute, și constatând că decizia pronunțată de completul de apel este legală, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC T.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 107/COM din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială de contencios administrativ fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 aprilie 2010.