ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1201/2010

Deliberând asupra recursului

comercial de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3811/COM/2009 din 19 mai 2009,

pronunțată în dosarul nr. 327/118/2009, Tribunalul Constanța, secția

comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis excepția lipsei de

interes și a respins acțiunea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în

contradictoriu cu pârâta SC A. SRL ca lipsită de interes.

În considerentele sentinței,

judecătorul fondului a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

plata sumei de 230.614 lei cu titlu de daune - interese în scopul acoperirii

prejudiciului pe care l-a suferit în perioada 20 iunie 2006 – 31 decembrie 2008

pentru lipsa de folosință a activelor Vila B., Vila L. și Vila M., a

beneficiului nerealizat, precum și dobânda legală.

Pârâta a invocat prin întâmpinare

excepția lipsei de interes, motivat de faptul că reclamanta urmărește, în mod

nelegitim, să exploateze imobilele, fără a plăti sumele de bani pe care le

datorează.

În raport de susținerile părților,

examinând cu prioritate excepția invocată de pârâtă, judecătorul a reținut că

prin sentința civilă nr. 3877/COM din 20 iunie 2006 pronunțată în dosarul nr. 456/2003

Tribunalul Constanța a admis cererea formulată de reclamanta SC T.M.N. SA în

contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a dispus rezilierea contractului de locație

de gestiune din 1993 încheiat între părți și evacuarea pârâtei, admițând, însă,

în parte și cererea reconvențională a pârâtei, constatând în favoarea acesteia

existența unui drept de creanță de 220.385 lei, cu titlu de contravaloare a

investițiilor efectuate la imobilele primite în locație, instituind un drept de

retenție asupra complexului până la achitarea sumei.

Față de această sentință, definitivă

și irevocabilă, judecătorul a constatat că reclamanta pretinde despăgubiri

pentru lipsa de folosință a unor imobile proprietatea sa, deținute de către

pârâtă în mod legitim, respectiv în baza dreptului de retenție instituit prin

hotărâre judecătorească. S-a mai reținut că reclamanta nu a făcut dovada plății

către pârâtă a sumei pentru care s-a instituit dreptul de retenție. În

consecință, judecătorul a apreciat că simplul interes economic al reclamantei,

care înregistrează pagube prin imposibilitatea exploatării imobilelor în

litigiu nu justifică un interes legitim, câtă vreme pretențiile sale sunt în

contradicție cu obligația sa de a plăti sumele la care a fost obligată, precum

și cu dreptul pârâtei de a reține acele imobile până la data plății.

În baza celor reținute, judecătorul

fondului a admis excepția invocată de pârâtă, respingând acțiunea ca lipsită de

interes.

Împotriva acestei sentințe a formulat

apel reclamanta SC T.M.N. SA, solicitând admiterea apelului, desființarea

sentinței de fond și trimiterea cauzei pentru judecare la aceeași instanță.

Reclamanta a criticat sentința pronunțată de judecătorul fondului sub aspectul

greșitei soluționări a cauzei pe cale de excepție, susținând că suma pe care o

datorează pârâta cu titlu de despăgubiri reprezentând contravaloare lipsă de

folosință este superioară celei ce i se cuvine pârâtei, astfel încât, în urma

compensării legale a datoriilor reciproce, pârâta este cea care devine

debitoare, nemaisubzistând, deci, dreptul de retenție. În concluzie, apelanta

apreciază că există interes în promovarea acțiunii, reprezentat de dorința ca

intimata să o despăgubească pentru lipsirea de folosință a activelor.

Intimata a solicitat respingerea

apelului ca nefondat, apreciind ca temeinică și legală sentința de fond.

Prin decizia civilă nr. 107/COM din

15 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și

fluvială, contencios administrativ și fiscal, a respins ca neîntemeiat apelul

declarat de apelantă, reținând în esență că în mod corect a apreciat

judecătorul fondului că lipsa de folosință invocată nu s-a datorat culpei

intimatei - pârâte, ci propriei conduite a apelantei reclamante, prin neachitarea

sumei în raport de care a fost instituit dreptul de retenție. S-a reținut,

așadar, lipsa faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. S-a reținut, totodată,

că apelanta a invocat, pentru prima dată în apel, o compensație legală, ca

modalitate de stingere a unor datorii reciproce, schimbând obiectul cererii de

chemare în judecată, constatându-se încălcarea prevederilor art. 294 C. proc.

civ.

Reclamanta SC T.M.N. SA a formulat

recurs împotriva deciziei pronunțate de completul de apel, solicitând admiterea

recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei pentru soluționarea

fondului la instanța competentă.

Recurenta a invocat prevederile art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele

aspecte: greșit a reținut completul de apel că ar fi fost schimbat obiectul

cererii de chemare în judecată în cursul judecării apelului, în cererea de apel

fiind doar argumentat că prin intervenirea compensării dreptul de retenție al

intimatei nu ar mai subzista, compensarea fiind folosită doar ca o contraprobă

față de dreptul de retenție al intimatei; greșit a reținut completul de apel că

s-ar solicita diferența rezultată în urma compensării, schimbând astfel

înțelesul vădit al actului juridic dedus judecății, recuperarea debitului

rezultat în urma compensării făcând obiectul unui dosar de executare silită; în

mod greșit s-a reținut că intimata ar avea o detenție legitimă asupra vilelor,

în condițiile în care debitul este consemnat în hotărâri judecătorești

irevocabile și în curs de executare silită. Pe baza acestor critici, recurenta

susține că a făcut dovada interesului său în promovarea acțiunii, fiind

îndreptățită să obțină lipsa de folosință asupra activului.

Intimata a formulat întâmpinare,

solicitând respingerea recursului ca nefondat, menționând că în mod corect a

fost reținută deținerea activului în baza dreptului de retenție; mai susține că

activele sunt inutilizabile pentru turism, astfel încât pretenția sa cu privire

la contravaloarea lipsei de folosință nu este justificată; totodată, arată că

în urma demersurilor de executare silită nu s-a reușit recuperarea sumei la

care a fost obligată recurenta.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului, în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se

apreciază că recursul nu este fondat.

Principala critică a recurentei

vizează greșita reținere a caracterului licit al deținerii de către intimată a

activelor, față de care a fost formulată acțiunea în despăgubire. Această

critică nu poate fi reținută, atât completul de apel, cât și judecătorul

fondului reținând în mod legal că acțiunea în despăgubire a recurentei ar fi

trebuit să se bazeze pe un fapt ilicit al intimatei, care să determine

prejudiciul solicitat. Or, în speță, deținerea de către intimată a activului se

datorează culpei exclusive a recurentei care, deși cunoștea obligația de plată,

în raport de care a fost instituit dreptul de retenție în favoarea intimatei,

nu a achitat suma, permițând, deci, intimatei să continue exercitarea dreptului

consfințit prin hotărâre judecătorească. În consecință, se apreciază, în

consens cu cele reținute de completul de apel, că nu s-a făcut dovada faptei

ilicite, care să justifice interesul recurentei în promovarea acțiunii.

Nu poate fi reținută nici critica

referitoare a schimbarea de către completul de apel a înțelesului lămurit și

vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății. Se observă că însăși

recurenta, în cererea de apel invocă o pretinsă compensație legală, menționând

suma rămasă de plată în urma acestei operații juridice, ca o datorie a

intimatei. Completul de apel doar a reluat această susținere a recurentei,

inserată în motivele de apel, nefiind, deci, în situația schimbării înțelesului

vădit și neîndoielnic al actului juridic dedus judecății.

Critica referitoare la greșita

reținere de către completul de apel a schimbării obiectului cererii de chemare

în judecată, prin invocarea compensației, nu poate avea efectul urmărit de

recurentă, neputând conduce la casarea ori modificarea deciziei pronunțate de

completul de apel. Chiar dacă ar fi analizată ca o contraprobă, iar nu ca un

capăt de cerere distinct, formulat direct în calea de atac a apelului, susținerea

recurentei în sensul intervenirii unei compensații legale care să golească de

conținut dreptul de retenție al intimatei nu este de natură a justifica

interesul recurentei în promovarea acțiunii. Interesul, ca o condiție de

exercitare a acțiunii civile, trebuie să respecte cerința legitimității. Or,

tocmai acest aspect nu a fost dovedit de recurentă, legitimitatea neputând fi

raportată la evenimente viitoare incerte, cum ar fi o eventuală compensare a

datoriilor reciproce, în măsura în care prezenta acțiune în despăgubire ar fi

fost admisă pe fond. Cerința legitimității interesului trebuie să existe la

momentul formulării cererii de chemare în judecată, precum și pe tot parcursul

judecării cauzei. În speță, lipsa faptei ilicite a intimatei, care justifică deținerea

spațiilor în baza dreptului de retenție, coroborat cu neachitarea de către

recurentă a sumei la care a fost obligată, conduce la concluzie neîndeplinirii

cerințelor pe care trebuie să le îndeplinească interesul în promovarea

acțiunii, sub aspectul legitimității.

Pentru considerentele reținute, și

constatând că decizia pronunțată de completul de apel este legală, în temeiul art.

312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC T.M.N. SA Eforie Nord împotriva deciziei nr. 107/COM

din 15 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă

și fluvială de contencios administrativ fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 13 aprilie 2010.