ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3333/2009

Asupra contestației în anulare

de față;

Examinând actele și lucrările

dosarului, constată următoarele:

Prin ordonanța nr. 125/P/2008 din 13 noiembrie 2008 a Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Oradea s-a

dispus scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului B.C. în baza art. 10

lit. b/1) C. proc. pen. sub aspectul

comiterii

infracțiunii prevăzute de art. 180 alin. (1) și alin. (1/1) C. pen.,

aplicându-i-

se amenda administrativă în cuantum de 1000 lei.

Prin aceeași

ordonanță s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a

învinuitului pentru infracțiunea de amenințare deoarece fapta nu există

precum și

pentru infracțiunea de

furt între rude deoarece faptei îi lipsește unul din elementele sale

constitutive, respectiv latura subiectivă, scopul însușirii pe nedrept.

Prin

rezoluția din 31 decembrie 2008 dată de procurorul general al Parchetului de pe

lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 623/II-2/2008 s-a

dispus respingerea ca neîntemeiată a plângerii

formulată de petiționar împotriva

soluției

dată în dosarul nr. 125/P/2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

Oradea.

Împotriva Ordonanței

nr. 125/P/2008 din 13 noiembrie 2008 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Oradea a formulat plângere petiționarul B.C.

solicitând desființarea acesteia întrucât fapta

de lovire nu există și în mod greșit i s-

a aplicat amenda administrativă

în cuantum de 1000 lei.

Prin

sentința penală nr. 27/PI din 4 martie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Oradea,

secția penală, s-a respins ca nefondată plângerea formulată de petiționarul

B.C. împotriva

ordonanței din 13 noiembrie 2008 dată de Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. 125/P/2008

și a rezoluției din 31

decembrie 2008 dată

de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel Oradea în dosarul nr. 623/II-2/2008, pe care

le-a menținut în totalitate.

S-a reținut de instanța de fond că în plângerea formulată de partea

vătămată

B.S.,

mama învinuitului, împotriva fiului ei, aceasta a arătat că învinuitul în mod

repetat o bate, o insultă și o amenință cu moartea dacă nu-i dă dreptul de

casă pentru a o putea

vinde. In concret, a arătat că în cursul lunii februarie 2008 a

bătut-o și a sechestrat-o în casă.

A

mai arătat partea vătămată că fiul acesteia a început să scoată din imobil

bunuri casnice pe care le-a transportat la o

locuință proprietatea sa din orașul Beiuș.

In

urma examinării probelor administrate în cauză, instanța a constatat că

soluția procurorului

este legală și temeinică, respectiv scoaterea de sub urmărire

penală și aplicarea

unei amenzi administrative, învinuitul săvârșind infracțiunea de

lovire și alte violențe

asupra mamei sale, prevăzută de art .180 alin. (1) și alin. (1/1) C. pen.

S-a menționat în acest sens declarația

martorei M.F. care a văzut-o pe partea vătămată prezentând echimoze la ochi și

a arătat că partea

vătămată era speriată;

martora T.C. - sora părții vătămate a arătat că a văzut-o pe aceasta vânătă la

ochi și a susținut că învinuitul nu a lăsat-o să meargă

la domiciliul

surorii sale; martora B.V. - asistentă medicală a arătat că

fiul părții vătămate nu a mai lăsat-o să o

panseze pe aceasta la domiciliu, ceea ce

scoate în evidență preocuparea

învinuitului de a îndepărta alte persoane din preajma părții vătămate. S-a

reținut și faptul că relația dintre părți se deteriorase

încă din timpul vieții tatălui învinuitului,

acesta fiind motivul pentru care învinuitul

a fost exheredat.

Instanța

de fond a mai reținut că în mod corect în cauză nu s-au reținut

infracțiunile de amenințare cu moartea,

prevăzută de art. 193 alin. (1) C. pen. și furt între rude, nefăcându-se dovada

deposedării părții vătămate de bunurile respective.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs petiționarul B.C., criticând-o pentru netemeinicie

în sensul că în mod greșit a fost confirmată

sancțiunea

administrativă aplicată de organul de urmărire penală.

A arătat că atât organul de urmărire penală cât și instanța de fond au

luat în considerare probele indirecte, respectiv declarațiile martorelor

audiate în cauză, iar

probele directe au fost omise cu intenție. In acest sens a făcut

referire la raportul Poliției Judiciare Beiuș și la declarațiile polițistului de

proximitate P.I. din care rezultă că pretinsele vânătăi erau de fapt cearcăne

provocate de oboseală și de

o

spitalizare anterioară.

A

mai arătat că la data de 27 februarie 2008, Poliția orașului Beiuș a fost

sesizată cu privire la săvârșirea

infracțiunii de omor asupra părții vătămate, că

martora D.V. a fost încunoștiințată de partea vătămată că a fost bătută

de

petiționar, iar organul de poliție

a constatat că nu există nicio urmă de violență.

Prin

decizia penală nr. 2054 din 2 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție în dosarul nr. 98/35/2009

s-a respins ca nefondat recursul declarat de petiționarul B.C. împotriva

sentinței penale nr. 27/PI din 4

martie 2009

a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

A fost obligat

petiționarul la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Pentru a

pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că prima

instanță a soluționat plângerea petiționarului B.C.

împotriva ordonanței de scoatere de sub urmărire penală nr. 125/P/2008 a

Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel

Oradea pe baza lucrărilor și a materialului probator din dosarul de urmărire

penală,

statuând în mod corect că plângerea sus-numitului petiționar este nefondată.

S-a reținut că plângerile formulate de persoana vătămată în sensul

loviturilor

aplicate de către

petiționar au fost confirmate de martorii audiați în cauză, așa încât s-a

stabilit în mod cert vinovăția petiționarului B.C. pentru săvârșirea

infracțiunii de lovire sau alte violențe prevăzute de art. 180 alin. (1) și

alin. (1/1) C. pen., în cursul lunii februarie

2008, asupra mamei sale B.S..

Împotriva

deciziei nr. 2054 din 2 iunie 2009 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția

penală, petiționarul B.C. a formulat contestație

în anulare, invocând

dispozițiile art. 386 și urm. C. proc. pen.

În

motivarea contestației în anulare a arătat că fapta de violență împotriva

persoanei vătămate nu există, împrejurare ce

rezultă din raportul poliției judiciare

și

cu declarațiile polițistului de proximitate P.I., iar urmărirea penală este

abuzivă

și nelegală, încălcându-se orice normă de procedură.

Examinând

contestația în anulare formulată în raport de motivele invocate,

Înalta Curte constată că aceasta este

inadmisibilă.

Calea

extraordinară de atac a contestației în anulare poate fi exercitat numai

în cazurile și în

condițiile prevăzute expres și limitativ de lege.

Potrivit dispozițiilor art. 386 C. proc. pen. „împotriva hotărârilor

penale

definitive

se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a)

când procedura de citare a părții pentru termenul

la care s-a judecat cauza

de către

instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii;

b) când partea

dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs

a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștiința instanța despre

această împiedicare;

c) când

instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului

penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)-i), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când

împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași

faptă;

e) c

ând, la judecarea recursului sau la rejudecarea

cauzei de către instanța de

recurs,

inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia era obligatorie

potrivit

art. 385/14 ori art. 385/16 alin. (1)."

În

cauza de față, contestatorul a invocat drept temei al cererii, dispozițiile

art. 386 și urm. C. proc. pen., acesta a

susținut că fapta pentru care a fost

sancționat

nu există și a criticat modul de desfășurare a urmăririi penale, făcând o

analiză

a probelor administrate în cauză.

Întrucât motivele

invocate de petiționar nu se regăsesc printre cele prevăzute de art. 386 C.

proc. pen., contestația în anulare formulată de

contestatorul B.C. este inadmisibilă, urmând a fi respinsă.

Văzând și dispozițiile art. 192

alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge

ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul

B.C. împotriva deciziei nr. 2054 din 2 iunie

2009 pronunțată de Înalta

Curte de Casație

și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 89/35/2009.

Obligă

contestatorul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică

azi 19 octombrie 2009.