ÎCCJ, Secția penală

Asupra plângerii de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1.1. Prin rezoluția nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 și art. 264 C. pen. În considerentele acestei rezoluții s-au reținut următoarele: La data de 14 septembrie 2009, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost înregistrată sub nr. 1221/P/2009 plângerea formulată de petiționarul M.I.

împotriva procurorului B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Vaslui pentru săvârșirea infracțiunilor de "fals", "uz de fals", "abuz în serviciu" și "favorizarea infractorului", constând în aceea că "a înscris în conținutul rechizitoriului nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, informații false, cu privire la data unor acte și la numărul lor de înregistrare, prezentând astfel, o cronologie falsă, imposibilă în raport cu timpul fizic". La aceeași cauză penală, au fost înregistrate și celelalte plângeri formulate de același petiționar și adresate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași, Parlamentul României și Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, constatându-se că există identitate de părți și obiect între acestea și plângerea inițială.

Pe baza informațiilor obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că față de petiționarul M.I. s-a emis rechizitoriul nr. 453/P/2003 din 08 octombrie 2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, fiind trimis în judecată sub învinuirea de săvârșire a infracțiunilor de complicitate la înșelăciune prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și instigare la infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 25 rap. la art. 289 C. pen., cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în perioada martie 2001 - mai 2004, în calitate de șef serviciu plăți pensii la Casa Județeană de Pensii Vaslui, l-ar fi ajutat pe H.E.

să întocmească adeverințe false, în scopul îndeplinirii condițiilor pentru a fi pensionat și l-ar fi determinat pe A.V., inspector șef la Inspectoratul de Muncă Vaslui, să aprobe o cerere de acordare a unor plăți retroactive învinuitului H.E., pentru perioada 15 octombrie 1992-15 octombrie 1997. Prin sentința penală nr. 2604 din 13 octombrie 2006 a Judecătoriei Vaslui, petiționarul a fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea executării pedepsei, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 709 din 09 octombrie 2007 a Curții de Apel lași. Față de cele arătate, s-a considerat că în sarcina procurorului B.C.

nu se poate reține săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petiționarului cu privire la conținutului rechizitoriului prin care fusese trimis în judecată și condamnat definitiv, neconstituind o împrejurare care să justifice în cauză depășirea atribuțiilor de serviciu ori exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor profesionale de către intimat. Sub acest aspect, s-a menționat că, potrivit legislației în vigoare, numai instanța de judecată învestită cu soluționarea cauzei prin rechizitoriu este singura în măsură să se pronunțe, în cadrul cercetării judecătorești, asupra apărărilor și obiecțiilor formulate în legătură cu probele administrate în cursul urmăririi penale de către procurorul instrumentator.

De asemenea, s-a reținut că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, nr. 591/P/2008 din 09 septembrie 2008 fusese pronunțată neînceperea urmăririi penale împotriva aceluiași procuror, în plângerea formulată tot de petiționar și că soluția de neurmărire penală fusese confirmată prin rezoluția nr. 10079/5799/11-2/2008 din 28 octombrie 2008 a procurorului ierarhic superior, constatându-se că nu există fapta de abuz în serviciu sesizată prin plângere. În raport de cele arătate, procurorul de caz a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale față de intimatul B.C., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 și art. 264 C. pen. 2. Plângerea petiționarului, formulată conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 noiembrie 2009 a procurorului sef Secție Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. 3. Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul M.I.

s-a adresat cu plângere la instanță, conform prevederilor art. 278/1 C. proc. pen. În considerentele plângerii, aflată la filele 2-14, dar și în concluziile scrise, dezvoltate în memoriul depus la filele 68-76, petiționarul a reiterat criticile invocate în plângerile anterioare, susținând, în esență, că rezoluțiile emise în cauză sunt nelegale și netemeinice, întrucât organele de urmărire penală refuzaseră să examineze modalitatea în care fusese condusă și efectuată ancheta penală desfășurată de intimat în dosarul în care a fost el inculpat; or tocmai aceste aspecte erau reclamate prin plângerea penală formulată în cauză. S-a arătat că, în dosarul penal nr. 453/P/2003, intimatul a ascuns faptele penale comise de persoanele care contribuiseră direct, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la întocmirea și avizarea documentelor necesare lui H.E.

pentru completarea pieselor la dosarul de pensionare, ajungându-se astfel a nu se trimite în judecată și aceste persoane, deși existau probe certe că erau vinovate. S-a mai arătat că procurorul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu, comisă prin exercitarea abuzivă a puterilor conferite de lege, prin trimiterea petiționarului în judecată, deși nu existau probe certe de vinovăție și aplicarea unui tratament juridic diferit, în defavoare, față de celelalte persoane. Totodată, s-a menționat că în cauza în care fusese cercetat penal, au fost încălcate prevederile art. 6 din CEDO, deoarece nu a avut parte de un proces echitabil în fața procurorului și a instanței. Petiționarul a afirmat că dacă procurorul era imparțial ar fi decis trimiterea în judecată a lui C.C.

și celelalte persoane vinovate, consecința ar fi constat în disculparea sa. S-a mai afirmat că, prin modul în care intimatul a soluționat dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, acesta se face vinovat de discriminare, prin încălcarea principiului egalității cetățenilor în fața legii și că abuzul de putere comis de intimat se reflectă în refuzul sistematic de a da curs solicitărilor petiționarului de extindere a cercetărilor și asupra altor persoane, îngreunând astfel aflarea adevărului și, în final, asigurându-le acestora din urmă scăparea de rigorile legii, prin împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale. În concluzie, petiționarul a solicitat admiterea plângerii, desființarea celor două rezoluții și trimiterea dosarului la parchet în vederea declanșării urmăririi penale față de magistratul B.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu și favorizarea infractorului.

Plângerea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, sub nr. 305/1/2010 iar prin sentința penală nr. 667 din 19 aprilie 2010 s-a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținându-se rezoluția atacată și fiind obligat petiționarul la plata sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. II. Prin sentința penală nr. 234 din 16 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 10083/1/2009, s-a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petiționarul M.I.

împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținându-se rezoluția atacată. S-a apreciat că plângerea înregistrată la instanța de judecată la data de 21 decembrie 2009 este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului de 40 zile prevăzut de lege, calculat de la data înregistrării la organul competent a plângerii împotriva soluției de netrimitere în judecată, respectiv de la 12 octombrie 2009. III. Recursurile declarate împotriva ambelor sentințe, înregistrate sub nr. 9981/1/2010 și 1448/1/2011 la Completul de 9 judecători au fost conexate sub nr. 9981/1/2010, iar prin decizia penală nr. 259 din 27 aprilie 2011 s-a admis recursul declarat de petentul M.I.

împotriva ambelor sentințe, care au fost casate și s-a trimis cauza la Secția penală, în vederea judecării unitare a cauzei și realizării unui nou control asupra apărărilor invocate de părți. IV. Rejudecând plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în conformitate cu considerentele deciziei de casare, Înalta Curte constată următoarele: 1. Cu privire la respectarea termenului prevăzut de art. 278/1 C. proc. pen. pentru introducerea plângerii la instanța competentă, Înalta Curte constată că rezoluția nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a fost comunicată petentului la data de 22 octombrie 2009 (fila 133 dup), de la această dată petentul având la dispoziție 20 zile pentru înregistrarea plângerii.

Totodată, potrivit art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen., în cazul în care procurorul șef nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut de art. 277 (20 zile), termenul de 20 zile prevăzut de alin. (1) pentru introducerea plângerii la instanță curge de la data expirării termenului inițial de 20 zile. Așadar, de la comunicarea rezoluției de neurmărire, o parte are la dispoziție un termen de 20 zile pentru formularea plângerii la procurorul ierarhic, încă 20 zile pentru soluționarea de către acesta din urmă a plângerii, iar în cazul nesoluționării în acest termen, încă 20 zile de la expirare, deci în total 60 zile. In această modalitate de calcul, se poate observa că petentului i s-a comunicat soluția de neurmărire la data de 22 octombrie 2009 și s-a adresat instanței la data de 21 decembrie 2009 (fila 59 dosar nr. 305/1/2010), deci în interiorul termenului de 60 zile.

Pe de altă parte, se observă că rezoluția procurorului șef de secție nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 octombrie 2009, aflată doar în copie la dosarul parchetului, este puțin probabil să fie emisă la această dată, pe de o parte față de data primirii de către petent a rezoluției nr. 1221/P/2009 - 22 octombrie 2009, iar pe de altă parte, în raport de data comunicării către petent a acesteia - 25 noiembrie 2009, ceea ce denotă că, cel mai probabil, ea a fost emisă la data de 23 noiembrie 2009, fiind vorba de o eroare materială, favorizată de multiplele petiții expediate de petent mai multor instituții, care le-au redirecționat către parchet.

Sub un alt aspect, cum referitor la data primirii de către petent a acestei ultime rezoluții există dubii - petentul susținând că a primit-o la data de 3 noiembrie 2009, iar Direcția Regională de Poștă lași că a distribuit-o prin afișare la data de 30 noiembrie 2009, CURTEA constată că inadvertențele trebuie interpretate în favoarea petentului, astfel că, și în modalitatea în care am calcula termenul de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare a plângerii de către procurorul ierarhic, plângerea este formulată în termenul legal, fiind expediată instanței la data de 21 decembrie 2009. 2. Așadar, cum plângerea a fost formulată în termenul legal, Curtea va proceda la examinarea acesteia pe fond.

Astfel, examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că plângerea este nefondată pentru următoarele considerente: Procurorul de caz a apreciat în mod corect că intimatul nu se face vinovat de săvârșirea vreunei fapte penale, respectiv a infracțiunilor prev. de art. 289, art. 291, art. 246 și art. 264 C. pen.

, după cum apreciază petiționarul, întrucât activitatea desfășurată de magistrații-procurori se înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de legea de organizare judecătorească și regulamentul de ordine interioară al parchetelor, iar cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu de către intimat în scopul prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, simplul fapt că activitățile desfășurate de intimat au condus la o soluție (trimiterea în judecată) ce nu a convenit intereselor petentului, nu poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimatului - magistrat.

Totodată, cum din analiza activităților îndeplinite de intimatul procuror în cadrul îndatoririlor de serviciu, criticate de petent, reiese că acestea s-au desfășurat cu respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză, iar acuzele aduse intimatului nu au fost susținute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al procurorului în instrumentarea într-un anume fel a cauzei - plângerea penală formulată în caz conținând practic punctul de vedere al petiționarului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată urmărirea penală și stabilite vinovățiile în dosarul penal -, Curtea constată că nu poate fi reținută în sarcina magistratului - procuror săvârșirea infracțiunilor de abuz în serviciu, fals intelectual, uz de fals sau favorizarea infractorului, neexistând niciun element din care să rezulte că acesta și-a îndeplinit în mod defectuos și abuziv atribuțiile de serviciu.

Această concluzie se impune inclusiv prin prisma argumentului că întreaga activitate desfășurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic superior, iar apoi prin intermediul instanței - în cazul sesizării acesteia -, în acest ultim caz soluțiile pronunțate fiind la rândul lor supuse căilor de atac. În speță, întreaga activitate de urmărire penală și rechizitoriul emis în dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, au fost supuse controlului instanței învestită cu judecarea cauzei penale, iar printr-o hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a fost stabilită vinovăția persoanelor trimise în judecată, fără a se constata existența vreunor deficiențe în activitatea de urmărire penală.

Ca atare, apreciind că activitățile desfășurate de intimat sunt conforme cu dispozițiile legale în materie și cum din verificările efectuate nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a atribuțiilor de serviciu sau a prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, Înalta Curte constată că rezoluția procurorului prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale este legală și temeinică, astfel că, văzând și prevederile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va respinge ca nefondată plângerea formulată și, pe cale de consecință, va menține rezoluția atacată, urmând ca, în conformitate cu dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la cheltuieli judiciare statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică pe care o menține. Obligă petiționarul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 03 octombrie 2011.