ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra plângerii de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

1.1. Prin

rezoluția nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, s-a

dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a)

C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul B.C. din cadrul

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul

Teritorial Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289,

art. 291, art. 246 și art. 264 C. pen.

În

considerentele acestei rezoluții s-au reținut următoarele:

La data de 14

septembrie 2009, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică a fost înregistrată sub nr.

1221/P/2009 plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva procurorului B.C.

din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism Biroul Teritorial Vaslui pentru săvârșirea infracțiunilor de

"fals", "uz de fals", "abuz în serviciu" și

"favorizarea infractorului", constând în aceea că "a înscris în

conținutul rechizitoriului nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Vaslui, informații false, cu privire la data unor acte și la numărul lor de

înregistrare, prezentând astfel, o cronologie falsă, imposibilă în raport cu

timpul fizic".

La aceeași cauză penală, au fost înregistrate și

celelalte plângeri

formulate de același petiționar și adresate

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași, Parlamentul României și

Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, constatându-se că există

identitate de părți și obiect între acestea și plângerea inițială.

Pe baza

informațiilor obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că față

de petiționarul M.I. s-a emis rechizitoriul nr. 453/P/2003 din 08 octombrie 2004

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, fiind trimis în judecată sub

învinuirea de săvârșire a infracțiunilor de complicitate la înșelăciune

prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și instigare la

infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 25 rap. la art. 289 C. pen.,

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în perioada martie

2001 - mai 2004, în calitate de șef serviciu plăți pensii la Casa Județeană de

Pensii Vaslui, l-ar fi ajutat pe H.E. să

întocmească adeverințe

false, în scopul îndeplinirii condițiilor pentru

a fi pensionat și l-ar fi determinat pe A.V., inspector șef la Inspectoratul de

Muncă Vaslui, să aprobe o cerere de acordare a unor plăți retroactive

învinuitului H.E., pentru perioada 15 octombrie 1992-15 octombrie 1997.

Prin sentința

penală nr. 2604 din 13 octombrie 2006 a Judecătoriei Vaslui, petiționarul a

fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea

executării pedepsei, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 709 din

09 octombrie 2007 a Curții de Apel lași.

Față de cele

arătate, s-a considerat că în sarcina procurorului B.C. nu se poate reține

săvârșirea vreunei infracțiuni,

nemulțumirea

petiționarului cu privire la conținutului rechizitoriului prin

care

fusese trimis în judecată și condamnat definitiv, neconstituind o împrejurare

care să justifice în cauză depășirea atribuțiilor de serviciu

ori exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor

profesionale de către

intimat.

Sub acest aspect, s-a menționat că, potrivit

legislației în vigoare,

numai instanța de judecată învestită cu

soluționarea cauzei prin

rechizitoriu este

singura în măsură să se pronunțe, în cadrul cercetării

judecătorești,

asupra apărărilor și obiecțiilor formulate în legătură cu probele administrate

în cursul urmăririi penale de către procurorul instrumentator.

De asemenea,

s-a reținut că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, nr. 591/P/2008 din 09

septembrie 2008 fusese pronunțată

neînceperea

urmăririi penale împotriva aceluiași procuror, în plângerea

formulată

tot de petiționar și că soluția de neurmărire penală fusese confirmată prin

rezoluția nr. 10079/5799/11-2/2008 din 28 octombrie

2008 a procurorului ierarhic superior, constatându-se că nu există fapta

de abuz în serviciu sesizată prin plângere.

În raport de

cele arătate, procurorul de caz a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de intimatul

B.C., procuror din

cadrul Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub

aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 și

art.

264 C. pen.

2.

Plângerea petiționarului, formulată

conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția nr.

10873/5415/11/2/2009 din 23 noiembrie 2009 a procurorului sef Secție Urmărire

Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție.

3.

Nemulțumit

de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public,

petiționarul M.I.

s-a adresat cu plângere la instanță, conform prevederilor art. 278/1 C. proc.

pen.

În

considerentele plângerii, aflată la filele 2-14, dar și în concluziile scrise,

dezvoltate în memoriul depus la filele 68-76, petiționarul a reiterat criticile

invocate în plângerile anterioare, susținând, în esență, că rezoluțiile emise

în cauză sunt nelegale și netemeinice, întrucât organele de urmărire penală

refuzaseră să examineze modalitatea în care fusese condusă și efectuată ancheta

penală desfășurată de intimat în dosarul în care a fost el inculpat; or tocmai

aceste aspecte erau reclamate prin plângerea penală formulată în cauză.

S-a arătat că, în dosarul penal nr. 453/P/2003,

intimatul a ascuns

faptele penale comise de persoanele care

contribuiseră direct, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, la întocmirea și

avizarea documentelor necesare lui H.E. pentru completarea pieselor la dosarul

de pensionare, ajungându-se astfel a nu se trimite în

judecată și aceste persoane, deși existau probe certe că erau vinovate.

S-a mai

arătat că procurorul se face vinovat de săvârșirea infracțiunii de abuz în

serviciu, comisă prin exercitarea abuzivă a

puterilor

conferite de lege, prin trimiterea petiționarului în judecată, deși

nu

existau probe certe de vinovăție și aplicarea unui tratament juridic diferit,

în defavoare, față de celelalte persoane.

Totodată, s-a

menționat că în cauza în care fusese cercetat penal, au fost încălcate

prevederile art. 6 din CEDO, deoarece nu a avut parte de un proces echitabil în

fața procurorului și a instanței.

Petiționarul

a afirmat că dacă procurorul era imparțial ar fi decis trimiterea în judecată a

lui C.C. și celelalte persoane

vinovate,

consecința ar fi constat în disculparea sa. S-a mai afirmat că,

prin

modul în care intimatul a soluționat dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul Vaslui, acesta se face vinovat de

discriminare, prin încălcarea principiului egalității cetățenilor în

fața legii și că abuzul de putere comis de intimat se reflectă în refuzul

sistematic

de a da curs solicitărilor petiționarului de extindere a

cercetărilor și

asupra altor persoane,

îngreunând astfel aflarea adevărului și, în final,

asigurându-le

acestora din urmă scăparea de rigorile legii, prin împlinirea termenului de

prescripție a răspunderii penale.

În concluzie,

petiționarul a solicitat admiterea plângerii, desființarea celor două rezoluții

și trimiterea dosarului la parchet în vederea declanșării urmăririi penale față

de magistratul B.C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu

și favorizarea infractorului.

Plângerea a

fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

sub nr. 305/1/2010 iar prin sentința penală nr. 667 din 19 aprilie 2010 s-a

respins, ca nefondată, plângerea formulată

de

petiționarul M.I. împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12

octombrie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de

Urmărire Penală și Criminalistică, menținându-se

rezoluția atacată și fiind obligat petiționarul la plata sumei de 400

lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat.

II.

Prin sentința penală nr. 234 din 16 februarie 2010

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul

nr. 10083/1/2009, s-a respins, ca tardivă, plângerea formulată de petiționarul M.I.

împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din

12

octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție,

Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, menținându-se rezoluția atacată.

S-a apreciat

că plângerea înregistrată la instanța de judecată la data de 21 decembrie 2009

este tardivă, fiind formulată cu depășirea termenului de 40 zile prevăzut de

lege, calculat de la data înregistrării la organul competent a plângerii

împotriva soluției de netrimitere în judecată, respectiv de la 12 octombrie

2009.

III.

Recursurile declarate împotriva ambelor sentințe,

înregistrate

sub nr. 9981/1/2010 și 1448/1/2011 la Completul de 9

judecători au fost conexate sub nr. 9981/1/2010, iar prin decizia penală nr.

259 din 27 aprilie 2011 s-a admis recursul declarat de petentul M.I. împotriva

ambelor sentințe, care au fost casate și s-a trimis cauza la Secția penală, în

vederea judecării unitare a cauzei și realizării unui nou control asupra

apărărilor invocate de părți.

IV.

Rejudecând

plângerea formulată de petiționarul M.I.

împotriva rezoluției nr.

1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, în

conformitate cu considerentele

deciziei de

casare, Înalta Curte constată următoarele:

la respectarea termenului prevăzut de art. 278/1 C. proc. pen. pentru

introducerea plângerii la instanța competentă, Înalta Curte constată că

rezoluția nr. 1221/P/2009 din

12 octombrie

2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică, a fost comunicată

petentului la data de 22 octombrie 2009

(fila 133 dup), de la această dată petentul având la dispoziție 20 zile pentru

înregistrarea plângerii. Totodată, potrivit art. 278/1 alin. (2) C. proc. pen.,

în cazul în care procurorul șef nu a soluționat plângerea în termenul prevăzut

de art. 277 (20 zile), termenul de 20 zile prevăzut de alin. (1) pentru

introducerea plângerii la instanță curge de la data expirării termenului

inițial de 20 zile. Așadar, de la comunicarea

rezoluției de neurmărire, o

parte are la dispoziție un termen de 20 zile

pentru formularea plângerii la procurorul ierarhic, încă 20 zile pentru

soluționarea de către acesta

din urmă a

plângerii, iar în cazul nesoluționării în acest termen, încă 20

zile de la expirare, deci în total 60 zile. In

această modalitate de calcul, se poate observa că petentului i s-a comunicat soluția

de neurmărire la

data de 22 octombrie 2009 și s-a adresat instanței la

data de 21 decembrie 2009 (fila

59 dosar

nr. 305/1/2010), deci în interiorul termenului de 60 zile.

Pe de altă

parte, se observă că rezoluția procurorului șef de

secție nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 octombrie 2009, aflată doar în

copie la dosarul parchetului, este puțin probabil să fie emisă la această

dată,

pe de o parte față de data primirii de către petent a rezoluției nr.

1221/P/2009 - 22 octombrie 2009, iar pe de altă parte, în raport de data

comunicării către petent a acesteia - 25 noiembrie 2009, ceea ce denotă că, cel

mai probabil, ea a fost emisă la data de 23 noiembrie 2009, fiind vorba de o

eroare materială, favorizată de multiplele petiții expediate de petent mai

multor instituții, care le-au redirecționat către parchet.

Sub un alt

aspect, cum referitor la data primirii de către petent a acestei ultime

rezoluții există dubii - petentul susținând că a primit-o la

data de 3 noiembrie 2009, iar Direcția Regională

de Poștă lași că a distribuit-o prin afișare la data de 30 noiembrie 2009,

CURTEA constată că inadvertențele trebuie interpretate în favoarea petentului,

astfel că, și în modalitatea în

care am calcula termenul de 20 de zile

de la data comunicării modului de rezolvare a plângerii de către procurorul

ierarhic, plângerea este formulată în termenul legal, fiind expediată instanței

la data de 21 decembrie 2009.

cum plângerea a fost formulată în termenul legal, Curtea va proceda la

examinarea acesteia pe fond.

Astfel,

examinând actele premergătoare efectuate în cauză, Curtea constată că plângerea

este nefondată pentru următoarele considerente:

Procurorul de

caz a apreciat în mod corect că intimatul nu se face vinovat de săvârșirea

vreunei fapte penale, respectiv a infracțiunilor prev. de art. 289, art. 291,

art. 246 și art. 264 C. pen.

, după cum

apreciază petiționarul, întrucât activitatea desfășurată

de

magistrații-procurori se înscrie printre atribuțiile de serviciu prevăzute de

legea de organizare judecătorească și regulamentul de ordine interioară al

parchetelor, iar cum din verificările efectuate nu

rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a

atribuțiilor de

serviciu de către intimat în scopul prejudicierii

intereselor procesuale ale petentului, simplul fapt că activitățile desfășurate

de intimat au

condus la o soluție

(trimiterea în judecată) ce nu a convenit intereselor

petentului, nu

poate constitui temei pentru tragerea la răspundere penală a intimatului -

magistrat.

Totodată, cum

din analiza activităților îndeplinite de intimatul

procuror în cadrul îndatoririlor de serviciu, criticate de petent,

reiese că

acestea s-au desfășurat cu

respectarea dispozițiilor legale incidente în cauză, iar acuzele aduse

intimatului nu au fost susținute de nicio probă

sau orice alte elemente

de fapt din care să rezulte interesul particular

al procurorului în instrumentarea într-un anume fel a cauzei - plângerea

penală formulată în caz conținând practic punctul de vedere al

petiționarului asupra modului în care ar fi trebuit efectuată urmărirea penală

și stabilite vinovățiile în dosarul penal -, Curtea constată că nu poate fi

reținută în sarcina magistratului - procuror săvârșirea infracțiunilor de abuz

în serviciu, fals intelectual, uz de fals sau favorizarea infractorului,

neexistând niciun element din care să rezulte că acesta și-a îndeplinit în mod

defectuos și abuziv atribuțiile de serviciu.

Această

concluzie se impune inclusiv prin prisma argumentului că întreaga activitate

desfășurată de procurorul de caz este supusă cenzurii procurorului ierarhic

superior, iar apoi prin intermediul instanței - în cazul sesizării acesteia -,

în acest ultim caz soluțiile pronunțate fiind la rândul lor supuse căilor de

atac. În speță, întreaga activitate de urmărire penală și rechizitoriul emis în

dosarul nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, au fost

supuse controlului instanței învestită cu judecarea cauzei penale, iar printr-o

hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat a fost stabilită

vinovăția persoanelor trimise în judecată, fără a se constata existența vreunor

deficiențe în activitatea de urmărire penală.

Ca atare,

apreciind că activitățile desfășurate de intimat sunt conforme cu dispozițiile

legale în materie și cum din verificările

efectuate

nu rezultă nici un indiciu în legătură cu exercitarea abuzivă a

atribuțiilor

de serviciu sau a prejudicierii intereselor procesuale ale petentului, Înalta

Curte constată că rezoluția procurorului prin care s-a

dispus neînceperea urmăririi penale este legală și temeinică, astfel

că,

văzând și prevederile art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., va

respinge ca nefondată plângerea formulată și, pe cale de consecință,

va menține rezoluția atacată, urmând ca, în

conformitate cu dispozițiile

art. 192

alin. (2) C. proc. pen., petentul să fie obligat la cheltuieli

judiciare

statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

HOTĂRĂȘTE

Respinge, ca

nefondată, plângerea formulată de petiționarul

M.I. împotriva rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009

a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de

urmărire penală și criminalistică pe care o

menține.

Obligă

petiționarul la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 03 octombrie

2011.