ÎCCJ, Secția penală

ÎCCJ, Secția penală (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei

penale de față constată:

Prin rezoluția

nr. 1221 /P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus,

în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C.

proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de procurorul B.C. din cadrul Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a

Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial

Vaslui, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 291,

art. 246 și art. 264 C. pen.

În

considerentele acestei rezoluții s-au reținut următoarele:

La data de 14

septembrie 2009, pe rolul la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, a fost înregistrată sub

nr. 1221/P/2009 plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva procurorului

B.C. din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -

Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și

Terorism Biroul Teritorial Vaslui pentru săvârșirea infracțiunilor de

"fals", "uz de fals", "abuz în serviciu" și

"favorizarea infractorului", constând în aceea că "a înscris în

conținutul rechizitoriului nr. 453/P/2003 al Parchetului de pe lângă Tribunalul

Vaslui, informații false, cu privire la data unor acte și la numărul lor de

înregistrare, prezentând astfel, o cronologie falsă, imposibilă în raport cu

timpul fizic".

La aceeași

cauză penală, au fost înregistrate și celelalte plângeri formulate de același

petiționar și adresate Parchetului de pe lângă Curtea de Apel lași, Parlamentul

României și Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești, constatându-se

că exista identitate de părți și obiect între acestea și plângerea inițială.

Pe baza

informațiilor obținute în etapa verificărilor preliminare, s-a stabilit că

împotriva petiționarului M.I. a fost rechizitoriul nr. 453/P/2003 din 08

octombrie 2004 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui, fiind trimis în

judecată sub învinuirea de săvârșire a infracțiunilor de complicitate la înșelăciune

prevăzută de art. 26 rap. la art. 215 alin. (1) și (2) C. pen. și instigare la

infracțiunea de fals intelectual prevăzută de art. 25 rap. la art. 289 C. pen.,

cu aplic. art. 41 alin. (2) C. pen., constând în aceea că, în perioada martie

200 - mai 2004, în calitate de șef serviciu plăți pensii la Casa Județeană de

Pensii Vaslui, l-ar fi ajutat pe H.E. să întocmească adeverințe false, în

scopul îndeplinirii condițiilor pentru a fi pensionat și l-ar fi determinat pe

A.V., inspector șef la Inspectoratul de Muncă Vaslui, să aprobe o cerere de

acordare a unor plăți retroactive învinuitului H.E., pentru perioada 15

octombrie 1992-15 octombrie 1997.

Prin sentința

penală nr. 2604 din 13 octombrie 2006 a Judecătoriei Vaslui, petiționarul a

fost condamnat la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare cu suspendarea

executării pedepsei, hotărâre rămasă definitivă prin decizia penală nr. 709 din

09 octombrie 2007 a Curții de Apel lași.

Față de cele

arătate, s-a considerat că în sarcina procurorului B.C. nu se poate reține

săvârșirea vreunei infracțiuni, nemulțumirea petiționarului cu privire la

conținutului rechizitoriului prin care fusese trimis în judecată și condamnat

definitiv, neconstituind o împrejurare care să justifice în caz depășirea

atribuțiilor de serviciu ori exercitarea necorespunzătoare a îndatoririlor

profesionale de către intimat.

Sub acest

aspect, s-a menționat că, potrivit legislației în vigoare, numai instanța de

judecată învestită cu soluționarea cauzei prin rechizitoriu este singura în

măsură să se pronunțe, în cadrul cercetării judecătorești, asupra apărărilor și

obiecțiilor formulate în legătură cu probele administrate în cursul urmăririi

penale de către procurorul instrumentator.

De asemenea,

s-a reținut că prin ordonanța Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție, Secția de urmărire penală și criminalistică, nr. 591/P/2008 din 09

septembrie 2008 fusese pronunțată neînceperea urmăririi penale împotriva

aceluiași procuror, în plângerea formulată tot de petiționar și că soluția de neurmărire

penală fusese conformată prin rezoluția nr. 10079/5799/11-2/2008 din 28

octombrie 2008 a procurorului ierarhic superior, constatându-se că nu exista

fapta de abuz în serviciu sesizată prin plângere.

În raport de

cele arătate, procurorul de caz a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C.

proc. pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de intimatul B.C., procuror din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism Biroul Teritorial Vaslui, sub aspectul

săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 289, art. 291, art. 246 și art. 264

C. pen.

Plângerea

petiționarului, formulată conform art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin

rezoluția nr. 10873/5415/11/2/2009 din 23 noiembrie 2009 a procurorului sef

Secție Urmărire Penală și Criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Nemulțumit de

soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționarul M.I. s-a

adresat cu plângere la instanță, conform prevederilor art. 278/1 C. proc. pen.

În

considerentele plângerii, aflată la filele 2-14, dar și în concluziile scrise,

dezvoltate în memoriul depus la filele 68-76, petiționarul a reiterat criticile

invocate în plângerile anterioare, susținând în esență că rezoluțiile emise în

cauză sunt nelegale și netemeinice, întrucât organele de urmărire penală refuzaseră

să examineze modalitatea în care fusese condusă și efectuată

ancheta penală desfășurată de intimat în dosarul

în care a fost el a inculpat, or

tocmai

aceste aspecte era reclamate prin plângerea penală formulată în cauză.

S-a arătat că, în dosarul penal nr. 453/P/2003,

intimatul a ascuns faptele

penale

comise de persoanele care contribuiseră direct, în exercitarea atribuțiilor

de serviciu, la întocmirea și avizarea

documentelor necesare lui H.E.

pentru

completarea pieselor la dosarul de pensionare, ajungându-se astfel a nu

se

trimite în judecată și aceste persoane, deși existau probe certe că erau

vinovate.

S-a mai arătat că procurorul se face vinovat de

săvârșirea infracțiunii de

abuz în

serviciu, comisă prin exercitarea abuzivă a puterilor conferite de lege,

prin

trimiterea petiționarului în judecată, deși nu existau probe certe de

vinovăție și aplicarea unui tratament juridic

diferit, în defavoare, față de celelalte

persoane.

Totodată, s-a menționat că în cauza în care

fusese cercetat penal au fost

încălcate

prevederile art. 6 din CEDO, deoarece nu a avut parte de un proces

echitabil

în fața procurorului și a instanței.

Petiționarul a afirmat că dacă procurorul era

imparțial ar fi decis trimiterea

în

judecată a lui C.C. și celelalte persoane vinovate, cu consecința

disculpării

sale. S-a mai afirmat că prin modul în care intimatul a soluționat dosarul nr. 453/P/2003

al Parchetului de pe lângă Tribunalul Vaslui se face

vinovat de discriminare, prin încălcarea principiului egalității

cetățenilor în fața legii și că abuzul de putere comis de intimat se reflectă

în refuzul sistematic de a da curs solicitărilor petiționarului de extindere a

cercetărilor și asupra altor

persoane, îngreunând astfel aflarea

adevărului și, în final, asigurându-le acestora din urmă scăparea de rigorile

legii, prin împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale.

În concluzie, petiționarul a solicitat admiterea

plângerii, desființarea celor două rezoluții și trimiterea dosarului la parchet

în vederea declanșării urmăririi

penale față de magistratul B.C., sub

aspectul săvârșirii

infracțiunilor de abuz

în serviciu și favorizarea infractorului.

Plângerea a fost înregistrată pe rolul Înaltei

Curți de Casație și Justiție, se

cția penală, sub nr. 305/1/2010.

Analizând plângerea

formulată, pe baza actelor și lucrărilor dosarului,

Înalta Curte constată că acestea este nefondată,

pentru considerentele ce

urmează:

Prin plângerea penală formulată împotriva

intimatului B.C.

- procuror la

Parchetul de pe lângă Tribunalul Vaslui, petiționarul a solicitat

cercetarea modului în care s-a efectuat și condus

ancheta penală privind cauza

în care

a fost inculpat, susținând că intimatul, în calitate de organ de urmărire

penală, ar fi săvârșit o serie de abuzuri și

ilegalități, cu consecințe în planul

stabilirii situației de fapt și

identificarea celor vinovați.

Exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de

serviciu de către intimat a

fost

invocată în raport de faptul că ar fi dispus trimiterea sa în judecată, în mod

nejustificat, pentru fapte săvârșite de alți salariați și că ar fi refuzat constant

să

extindă cercetările cu privire la adevărații vinovați.

Acuzele aduse

intimatului nu au fost însă susținute de nicio probă sau

orice alte elemente de fapt din care să rezulte

interesul particular al procurorului

în instrumentarea într-un anume fel

a cauzei, plângerea penală formulată în

caz,

conținând practic punctul de vedere al petiționarului asupra modului în care

ar fi trebuit efectuată urmărirea penală și

stabilite vinovățiile în dosarul penal.

Activitatea de urmărire penală este prevăzută în

competența procurorului,

fiind în

atributul acestuia desfășurarea activităților menite să conducă stabilirea

faptelor ce constituie infracțiune și a celor responsabili de comiterea lor.

Întreaga activitate desfășurată de procurorul de

caz este supusă cenzurii

procurorului

ierarhic superior, la cererea persoanei interesate, prin intermediul

plângerii

prevăzute de art. 275 C. proc. pen.

În cazurile în

care are loc sesizarea instanței, activitatea de urmărire

penală este verificată de acest organ judiciar,

iar soluțiile pronunțate sunt la

rândul lor supuse căilor legale de

atac.

Până la sesizarea instanței, procurorul este cel

care apreciază asupra

suficienței probatoriului administrat în cursul

urmăririi penale și dispune trimiterea în judecată a persoanelor considerate

responsabile de săvârșirea faptei penale.

Revenind la speță, se constată că întreaga

activitate de urmărire penală,

cât

și rechizitoriul emis în dosarul nr.453/P/2003 al Parchetului de pe lângă

Tribunalul Vaslui, au fost supuse controlului instanței învestită cu judecarea

cauzei

penale.

În cursul

procedurilor judiciare subsecvente sesizării instanței a fost

analizată temeinicia acuzațiilor formulate de

parchet și apărările petiționarului în

proces.

Prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului

judecat a fost

stabilită vinovăția

persoanelor trimise în judecată, fără a se constata existența

vreunor

deficiențe în activitatea de urmărire penală.

În acest context, Înalta Curte constată că nu

există indicii care să susțină

pretinsul comportament abuziv, neglijent

ori părtinitor al intimatului în

efectuarea

urmăririi penale, cercetarea judecătorească confirmând întrutotul

rezultatul

anchetei penale.

Toate aceste elemente au fost corect reținute și

evaluate de procurorul de

caz care,

prin rezoluția ce face obiectul examinării de față, a decis neurmărirea

penală

a intimatului.

În consecință,

în temeiul art. 278/1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul M.I. împotriva

rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția Urmărire Penală și Criminalistică,

menținând rezoluția atacată.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va

dispune obligarea

petiționarului la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

HO T Ă R Ă Ș T E

Respinge, ca nefondată, plângerea formulată de

petiționarul M.I.

împotriva

rezoluției nr. 1221/P/2009 din 12 octombrie 2009 a Parchetului de pe

lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și

Criminalistică.

Menține rezoluția atacată.

Obligă petiționarul la plata sumei de 400 lei, cu

titlu de cheltuieli judiciare

către stat.

Cu recurs.

Pronunțată în ședință publică, azi 19 aprilie 2010.