ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 131/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 1550 din 21 mai 2009

pronunțată în dosarul nr. 6613/2/2007 al Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială, s-a admis

recursul declarat de contestatoarea SC I.V.C. SRL București împotriva

sentinței comerciale nr. 141 din 16 septembrie 2008 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială, cu

consecința modificării acesteia în sensul respingerii excepției

tardivității contestației la executare. Totodată s-a admis

contestația la executare formulată de SC I.V.C. SRL București

și s-a dispus anularea procesului-verbal de licitație din 15

februarie 2006.

În privința

excepției tardivității, instanța de recurs a reținut

că sunt aplicabile dispozițiile art. 74 din O.U.G. nr. 51/1998 în

sensul că procesul-verbal de licitație constituie titlu de

proprietate, după achitarea integrală a prețului, care potrivit

celor menționate în actul de executare contestat era stabilită pentru

data de 31 decembrie 2007, context în care prin înregistrarea contestației

la executare în data de 5 aprilie 2007 s-a respectat termenul legal pentru

formularea acestei cereri.

Referitor la fondul

contestației, instanța de recurs a arătat că intimata

A.V.A.S. a nesocotit dispozițiile art. 500 – art. 515 C. proc. civ.

deoarece a procedat la privatizarea debitoarei recurentei-contestatoare SC

I.V.C. SRL, fără ca aceasta să fie

încunoștiințată, iar în cadrul procedurii de executare

silită au fost vândute și bunuri proprietatea contestatoarei ce fac

obiectul unui contract de leasing aflat în derulare.

Împotriva acestei decizii,

intimata A.V.A.S. a formulat contestație în anulare întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 318 C. proc. civ.

În motivarea

contestației, după prezentarea stării de fapt și a

soluțiilor pronunțate anterior, se invocă faptul că

instanța de recurs a soluționat greșit excepția

tardivității, prin respingerea acesteia, în sensul că, din

eroare, nu au fost avute în vedere și dispozițiile art. 401 alin. (2)

C. proc. civ. care prevede două modalități de calcul al

termenului de 15 zile pentru a contesta executarea silită, respectiv de la

efectuarea vânzării sau a predării silite a bunului, termen care era

în mod evident depășit chiar prin raportare la prevederile art. 74 alin.

(4) – (5) din O.U.G. nr. 51/1998, în conformitate cu care proprietatea s-a

transmis la momentul vânzării silite respectiv la data de 15 ianuarie

2007.

De asemenea, susține

contestatoarea, o altă greșeală materială care a condus la

dezlegarea eronată a fondului litigiului constă în aprecierea

greșită a înscrisurilor depuse la dosar din al căror

conținut rezultă, contrar celor reținute de instanța de

recurs că prin executarea silită efectuată de A.V.A.S. nu a fost

afectat dreptul de creanță al intimatei SC I.V.C. SRL care nu este

proprietara bunurilor vândute.

Examinând contestația

în anulare în raport de motivele invocate și dispozițiile art. 318 C.

proc. civ., Curtea constată că este nefondată.

Potrivit acestor

dispoziții legale hotărârile instanței de recurs pot fi atacate

cu contestație în anulare când dezlegarea pricinii este rezultatul unei

greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau

admițându-l numai în parte a omis din greșeală să cerceteze

vreunul din motivele de modificare sau de casare.

Prevederile art. 318 C.

proc. civ. vizează, așadar, greșeli de fapt, involuntare, iar nu

greșeli de judecată, de apreciere a probelor de interpretare a unor

dispoziții legale pentru că în aceste din urmă situații

s-ar deschide părților dreptul de a provoca rejudecarea căii de

atac, astfel încât contestația în anulare ar deveni o cale ordinară

de atac. Or, contestația în anulare este o cale extraordinară de

atac, de retractare, prin care se urmărește desființarea unei

hotărâri pentru motivele de nelegalitate constând într-una din

deficiențele prevăzute expres și limitativ de dispozițiile art.

318 C. proc. civ.

Din această

perspectivă, motivele invocate de contestatoare, respectiv faptul că

instanța de recurs nu a analizat excepția tardivității

și prin prisma dispozițiilor art. 401 alin. (2) C. proc. civ. și

a aplicat greșit dispozițiile art. 74 din O.U.G. nr. 51/1998,

vizează modul de interpretare a unor dispoziții legale, situație

ce nu poate fi încadrată însă în categoria erorilor materiale avute

în vedere de dispozițiile art. 318 C. proc. civ., nefiind greșeli materiale

în sensul acestei norme legale.

De asemenea, concluzia este

identică și în privința modului de interpretare a probelor

administrate în cauză, aspect care excede noțiunii de eroare

materială, și prin urmare, sferei de aplicare a dispozițiilor art.

318 C. proc. civ.

În concluzie,

contestația în anulare este nefondată și va fi respinsă ca

atare, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., fiind în culpă

procesuală, contestatoarea va fi obligată și la plata sumei de

11.900 lei cheltuieli de judecată către intimata SC T.E.F. SRL

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în

anulare formulată de contestatoarea A.V.A.S. București împotriva

deciziei nr. 1550 din 21 mai 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția comercială.

Obligă contestatoarea

la 11.900 lei cheltuieli de judecată către intimata SC T.E.F. SRL

București.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 19 ianuarie 2010.