ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2775/2010

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Alba sub nr. 3018/107/2007, contestatorul S.I.M. a chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia și Primarul

Municipiului Alba Iulia, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești

prin care să se dispună modificarea în parte a dispoziției nr. 592/2007 emisă

de Tribunalul Municipiului Alba Iulia, în sensul restituirii în natură a

întregului teren înscris în C.F. 2339 Alba Iulia nr. top 2011/3/1, 2011/2/3/1

și 2011/2/4/1.

În motivarea cererii se arată că prin

dispoziția a cărei anulare se solicită a fost respinsă cererea de restituire a

întregului teren din C.F. 2339 Alba Iulia, pe motiv că este ocupat de parcare

și alei de acces.

Prin sentința civilă nr. 1633/2008

Tribunalul Alba a admis contestația, a modificat în parte art. 1 din dispoziția

nr. 592/2007 în sensul obligării pârâtului la restituirea în natură și a

parcelelor de teren cu nr. top 2011/2/1/2 loc de casă în suprafață de 246 mp;

nr. top 2011/2/3/1/2 loc de casă în suprafață de 78 mp și nr. top 2011/2/4/1/2

loc de casă în suprafață de 27 mp, înscrise în C.F. 2339 Alba Iulia.

Pentru a hotărî astfel, s-a reținut

în esență că, o parte din imobilul în litigiu este ocupat de parcări betonate

și zona verde, dar parcările betonate au caracter provizoriu.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel pârâții care au susținut că hotărârea a fost pronunțată în

contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia care nu are

calitate procesuală pasivă în litigiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și că

în mod eronat s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât

restituirea în natură nu poate avea loc atâta timp cât pe teren se află

amenajată o parcare betonată și un trotuar ce aparțin domeniului public.

Curtea de Apel Alba Iulia prin

decizia civilă nr. 97/A/2009 a respins ca nefondat apelul pârâților.

În considerentele hotărârii s-a

reținut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în

natură a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român iar împrejurarea că

terenul în litigiu face parte din domeniul public nu impietează asupra

restituirii în natură. S-a mai reținut de asemenea că nu există contradicție

între hotărârea judecătorească pronunțată în procedura judiciară stabilită de

dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și hotărârea pronunțată de

instanța de contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs toate părțile din proces.

Recurentul-reclamant S.I.M. critică

hotărârea numai cu privire la cheltuielile de judecată din apel, invocând

incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Susține recurentul-reclamant că,

instanța de apel a respins eronat cererea prin care a solicitat cheltuieli de

judecată, constând în onorariu de avocat, pe motiv că bonul fiscal nu reprezintă

dovada acestor cheltuieli.

Recurenții-pârâți critică hotărârea

sub următoarele aspecte:

- Consiliul Local Alba Iulia nu are

calitate pasivă în litigiile reglementate de Legea nr. 10/2001.

- Greșit s-a dispus restituirea în

natură a imobilului înscris în C.F. nr. 2339 Alba Iulia de către cele două

instanțe având în vedere că pe acest teren este amenajată o parcare betonată și

un trotuar care aparțin domeniului public și că soluția pronunțată este în

contradicție cu sentința civilă nr. 373/2008 pronunțată de Tribunalul Alba.

Examinând criticile formulate prin

intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat:

Referitor la recursul reclamantului:

Recurentul-reclamant critică

hotărârea numai sub aspectul respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor

de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc.

civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească

cheltuieli de judecată.

A cădea în pretenții înseamnă a

pierde procesul.

În speța supusă analizei,

într-adevăr în calea de atac a apelului, pârâții au căzut în pretenții având în

vedere că soluția a fost de respingere a apelului declarat de aceștia.

Dar, cheltuielile de judecată se

acordă numai în măsura în care au fost dovedite.

Sub acest aspect, reclamantul

susține că înscrisul depus la fila 34 din dosarul aflat în apel, a dovedit

cuantumul cheltuielilor de judecată ce urmau a fi acordate de instanță.

Contrar celor susținute de recurent,

instanța de apel, corect a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de

judecată, întrucât înscrisul aflat la fila 34 din dosar nu lămurește că suma

înscrisă, în cuantum de 1785 lei, a fost achitată de reclamant în dosarul

instrumentat pe rolul instanței, atâta timp cât acest înscris nu atestă nici

numele reclamantului și nici numărul dosarului, așa cum prevăd dispozițiile

legale privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Cheltuielile de judecată nu pot fi

acordate nici pentru motivul susținut de reclamant, în sensul că în calea de

atac a recursului a depus contractul de asistență juridică care atestă că,

onorariul achitat de reclamant a fost în cuantum de 1785 lei, așa cum atestă

„bonul” aflat la fila 34 din dosar, pe motiv că la contractul de asistență

juridică depus, drept dovadă concludentă a pretențiilor solicitate nu este atașată

și chitanța eliberată în acest sens pe numele reclamantului care să confirme

achitarea onorariului de avocat pentru a putea fi restituită.

Referitor la recursul pârâților:

Contrar celor susținute de pârâți,

în sensul că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură, dispozițiile

art. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, precizează că pentru imobilele

preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte

persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele

preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, se restituie în natură în

condițiile legii speciale.

H.G. nr. 498/2003 de aprobare a

normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 modificată, pct. 8.1.

prevede că „restituirea în natură a terenurilor intră sub incidența

procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul respectiv este disponibil.

Din reproducerea normelor de

aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că se impun trei condiții pentru aplicarea

legii: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de stat și să nu fi

fost restituit.

În speța supusă analizei,

dispozițiile legale sus menționate erau îndeplinite și drept urmare în mod

corect s-a dispus restituirea în natură a parcelelor în suprafață de 246 mp, 78

mp și 27 mp.

Expertiza tehnică și de construcții

efectuată în cauză a stabilit irevocabil că platforma betonată are caracter

provizoriu, această lucrare nefiind cuprinsă în documentele primăriei care să

ateste în ce lucrări extensive este cuprinsă această platformă.

Drept urmare nu sunt elemente care

să impieteze restituirea în natură a terenului solicitat de reclamant.

Nu sunt fondate nici motivele de

recurs ce vizează contradicția existentă între hotărârea pronunțată de instanța

fondului și sentința nr. 373/2008 pronunțată de Tribunalul Alba prin care s-a

respins acțiunea având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 125/2007,

având în vedere că nu s-a menționat în ce constă această contradicție.

În ceea ce privește excepția lipsei

calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local a se observa că

instanța de fond prin soluția pronunțată a dispus măsuri numai în ceea ce

privește actul administrativ emis de Primarul Municipiului Alba Iulia.

În concluzie, hotărârea recurată

este legală și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile

declarate de reclamantul S.I.M. și pârâții Consiliul local al municipiului Alba

Iulia și Primarul municipiului Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 97 A

din 15 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 6

mai 2010.