ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2775/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Alba sub nr. 3018/107/2007, contestatorul S.I.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia și Primarul Municipiului Alba Iulia, solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună modificarea în parte a dispoziției nr. 592/2007 emisă de Tribunalul Municipiului Alba Iulia, în sensul restituirii în natură a întregului teren înscris în C.F. 2339 Alba Iulia nr. top 2011/3/1, 2011/2/3/1 și 2011/2/4/1. În motivarea cererii se arată că prin dispoziția a cărei anulare se solicită a fost respinsă cererea de restituire a întregului teren din C.F. 2339 Alba Iulia, pe motiv că este ocupat de parcare și alei de acces.

Prin sentința civilă nr. 1633/2008 Tribunalul Alba a admis contestația, a modificat în parte art. 1 din dispoziția nr. 592/2007 în sensul obligării pârâtului la restituirea în natură și a parcelelor de teren cu nr. top 2011/2/1/2 loc de casă în suprafață de 246 mp; nr. top 2011/2/3/1/2 loc de casă în suprafață de 78 mp și nr. top 2011/2/4/1/2 loc de casă în suprafață de 27 mp, înscrise în C.F. 2339 Alba Iulia. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut în esență că, o parte din imobilul în litigiu este ocupat de parcări betonate și zona verde, dar parcările betonate au caracter provizoriu.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel pârâții care au susținut că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Alba Iulia care nu are calitate procesuală pasivă în litigiile reglementate de Legea nr. 10/2001 și că în mod eronat s-a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu întrucât restituirea în natură nu poate avea loc atâta timp cât pe teren se află amenajată o parcare betonată și un trotuar ce aparțin domeniului public. Curtea de Apel Alba Iulia prin decizia civilă nr. 97/A/2009 a respins ca nefondat apelul pârâților. În considerentele hotărârii s-a reținut că art. 1 din Legea nr. 10/2001 instituie principiul restituirii în natură a imobilelor preluate abuziv de către Statul Român iar împrejurarea că terenul în litigiu face parte din domeniul public nu impietează asupra restituirii în natură.

S-a mai reținut de asemenea că nu există contradicție între hotărârea judecătorească pronunțată în procedura judiciară stabilită de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și hotărârea pronunțată de instanța de contencios administrativ. Împotriva acestei decizii au declarat recurs toate părțile din proces. Recurentul-reclamant S.I.M. critică hotărârea numai cu privire la cheltuielile de judecată din apel, invocând incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Susține recurentul-reclamant că, instanța de apel a respins eronat cererea prin care a solicitat cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, pe motiv că bonul fiscal nu reprezintă dovada acestor cheltuieli.

Recurenții-pârâți critică hotărârea sub următoarele aspecte: - Consiliul Local Alba Iulia nu are calitate pasivă în litigiile reglementate de Legea nr. 10/2001. - Greșit s-a dispus restituirea în natură a imobilului înscris în C.F. nr. 2339 Alba Iulia de către cele două instanțe având în vedere că pe acest teren este amenajată o parcare betonată și un trotuar care aparțin domeniului public și că soluția pronunțată este în contradicție cu sentința civilă nr. 373/2008 pronunțată de Tribunalul Alba. Examinând criticile formulate prin intermediul cererilor de recurs, Înalta Curte a constatat: Referitor la recursul reclamantului: Recurentul-reclamant critică hotărârea numai sub aspectul respingerii cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată. A cădea în pretenții înseamnă a pierde procesul. În speța supusă analizei, într-adevăr în calea de atac a apelului, pârâții au căzut în pretenții având în vedere că soluția a fost de respingere a apelului declarat de aceștia. Dar, cheltuielile de judecată se acordă numai în măsura în care au fost dovedite. Sub acest aspect, reclamantul susține că înscrisul depus la fila 34 din dosarul aflat în apel, a dovedit cuantumul cheltuielilor de judecată ce urmau a fi acordate de instanță.

Contrar celor susținute de recurent, instanța de apel, corect a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât înscrisul aflat la fila 34 din dosar nu lămurește că suma înscrisă, în cuantum de 1785 lei, a fost achitată de reclamant în dosarul instrumentat pe rolul instanței, atâta timp cât acest înscris nu atestă nici numele reclamantului și nici numărul dosarului, așa cum prevăd dispozițiile legale privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat.

Cheltuielile de judecată nu pot fi acordate nici pentru motivul susținut de reclamant, în sensul că în calea de atac a recursului a depus contractul de asistență juridică care atestă că, onorariul achitat de reclamant a fost în cuantum de 1785 lei, așa cum atestă „bonul” aflat la fila 34 din dosar, pe motiv că la contractul de asistență juridică depus, drept dovadă concludentă a pretențiilor solicitate nu este atașată și chitanța eliberată în acest sens pe numele reclamantului care să confirme achitarea onorariului de avocat pentru a putea fi restituită.

Referitor la recursul pârâților: Contrar celor susținute de pârâți, în sensul că terenul solicitat nu poate fi restituit în natură, dispozițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001 modificată, precizează că pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, se restituie în natură în condițiile legii speciale. H.G. nr. 498/2003 de aprobare a normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 modificată, pct. 8.1. prevede că „restituirea în natură a terenurilor intră sub incidența procedurilor prevăzute de lege, dacă terenul respectiv este disponibil.

Din reproducerea normelor de aplicare a Legii nr. 10/2001 rezultă că se impun trei condiții pentru aplicarea legii: terenul să fie intravilan, să fi fost preluat abuziv de stat și să nu fi fost restituit. În speța supusă analizei, dispozițiile legale sus menționate erau îndeplinite și drept urmare în mod corect s-a dispus restituirea în natură a parcelelor în suprafață de 246 mp, 78 mp și 27 mp. Expertiza tehnică și de construcții efectuată în cauză a stabilit irevocabil că platforma betonată are caracter provizoriu, această lucrare nefiind cuprinsă în documentele primăriei care să ateste în ce lucrări extensive este cuprinsă această platformă. Drept urmare nu sunt elemente care să impieteze restituirea în natură a terenului solicitat de reclamant.

Nu sunt fondate nici motivele de recurs ce vizează contradicția existentă între hotărârea pronunțată de instanța fondului și sentința nr. 373/2008 pronunțată de Tribunalul Alba prin care s-a respins acțiunea având ca obiect anularea Hotărârii Consiliului Local nr. 125/2007, având în vedere că nu s-a menționat în ce constă această contradicție. În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Consiliului Local a se observa că instanța de fond prin soluția pronunțată a dispus măsuri numai în ceea ce privește actul administrativ emis de Primarul Municipiului Alba Iulia. În concluzie, hotărârea recurată este legală și nefiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul S.I.M. și pârâții Consiliul local al municipiului Alba Iulia și Primarul municipiului Alba Iulia împotriva deciziei civile nr. 97 A din 15 mai 2009 a Curții de Apel Alba Iulia. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 mai 2010.