ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2008

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional de pe lângă C.C.I.R., reclamanta SC T.T. SRL București a solicitat ca pârâta SC B.P.F. SA să fie obligată la plata sumei de 33.439,37 dolari S.U.A. cu titlu de preț și la 23.214,27 dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere calculate până la data de 31 iulie 2006. Tribunalul Arbitral prin sentința nr. 266 din 12 decembrie 2006 a admis în parte acțiune și a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 18.960,46 lei penalități de întârziere la cursul B.N.R. din ziua plății și la 17.516,64 lei cheltuieli de arbitrare.

Asupra întârzierii în plată și a aplicării clauzei penale, Tribunalul a reținut că motivele invocate de recurentă în justificarea nerespectării termenului de plată nu sunt de natură să înlăture penalitățile pretinse în cauză marfa fiind preluată și utilizată de reclamantă fără a formula obiecțiuni conform art. 6 pct. 2 din contract și art. 70 C. com. Împotriva sentinței arbitrale a formulat acțiune în anulare pârâta SC B.P.F. SA prin care a invocat motivele prevăzute de art. 364 lit. b) și i) C. proc. civ. În susținerea primului motiv s-a invocat inexistența clauzei compromisorii și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privind competența de soluționare a litigiului, care revenea instanței statale și nu Tribunalului Arbitral.

În opinia reclamantei din acțiunea în anulare (pârâta în acțiunea arbitrală), Tribunalul Arbitral a interpretat greșit dispozițiile art. 8 și art. 12 din contract și art. 977 C. civ. Prin cel de-al doilea motiv reclamanta a susținut că instanța arbitrală a încălcat dispozițiile de ordine publică cuprinse în art. 155 C. fisc. întrucât ambele societăți sunt plătitoare de T.V.A., iar emiterea facturii fiscale era o condiție obligatorie pentru plată. În același sens s-a susținut că art. 6 din contractul părților nu poate fi considerat că este suficient pentru a se trece peste exigențele Codului fiscal. Cu privire la obligarea sa la plata penalităților de întârziere, reclamanta a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1067 C. civ., art. 49 alin. (1) și art. 59 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 58/1934.

Reclamanta și-a exprimat dezacordul în legătură cu interpretarea dată acestor dispoziții în condițiile în care pentru plată a fost emis bilet la ordin iar procedura protestului la plată nu a fost utilizată dar în schimb s-a trecut la acțiunea cauzală care nu mai putea fi promovată. Trecând la analiza motivelor de anulare, Curtea de Apel a reținut că litigiul este arbitrabil potrivit voinței părților înserată în clauzele contractului, că interpretarea dată celor două articole (art. 8 și art. 12) din convenție este în conformitate cu voința părților și reprezintă voința lor reală. Curtea a ajuns la această concluzie, apreciind că interpretarea s-a făcut în conformitate cu art. 982 C. civ. și că s-a dat clauzelor contractului înțelesul ce rezultă din întregul său conținut.

Pentru analiza celui de-al doilea motiv de anulare, Curtea de Apel a stabilit că invocarea art. 155 C. fisc. în sprijinul motivului prevăzut de art. 364 lit. i) este străină litigiului întrucât raportul juridic izvorăște în cauză dintr-o convenție care are caracter privat în timp ce normele dreptului fiscal fixează subiectelor de drept o anumită conduită într-un raport juridic cu caracter public gestionat de stat. Față de această analiză, instanța de anulare a evocat dispozițiile art. 969 C. civ. și puterea de lege a convențiilor dintre părți apreciind că referirea părților la factura de livrare nu poate aduce atingere conținutului raportului obligațional asumat de părți la încheierea contractului.

Întrucât evaluările de fapt aparțin Tribunalului Arbitral care a judecat fondul, chestiunile legate de emiterea facturilor, potrivit Curții, se subscriu ideii de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii arbitrale și ca atare nu se încadrează în prevederile art. 364 lit. i) C. proc. civ. În legătură cu încălcarea art. 1067 C. civ. invocată de reclamanta din acțiunea în anulare, Curtea a reținut că excepțiile cauzale derivate din neîndeplinirea formalităților de plată a titlului către tras nu este de natură să infirme clauzele contractului din 2005 respectiv analiza plății prețului și subsecvent eficacitatea clauzei penale. În final au fost respinse și criticile în legătură cu acordarea cheltuielilor arbitrale, sub cuvânt că aprecierea asupra cuantumului acestora revine tribunalului arbitral în conformitate cu art. 274 C. proc.

civ. În legătură cu același motiv s-a apreciat că în realitate chestiunile legate de culpa procesuală, evaluarea și interpretarea probelor vizează temeinicia și nu nelegalitatea hotărârii arbitrale care poate fi examinată numai în conformate cu art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ. Împotriva sentinței nr. 145 din 4 iulie 2007 a declarat recurs, reclamanta din acțiunea în anulare, SC B.P.F. SA pentru motivele prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat admiterea acțiunii în anulare și desființarea hotărârii arbitrale. În dezvoltarea motivelor, recurenta a susținut că instanța de apel a dat o dezlegare greșită dispozițiilor art. 364 lit. b) C. proc. civ. prin care a invocat faptul că Tribunalul Arbitral a soluționat litigiul în baza unei convenții arbitrale inoperante.

În acest sens s-a referit la dispozițiile art. 8 și art. 12 din contract care în opinia sa se exclud precum și la dispozițiile art. 982 C. civ. citate de Curtea de Apel pentru a reține că voința reală a părților a fost să supună litigiului competenței arbitrajului. Datorită acestei interpretări, recurenta a considerat că s-au încălcat normele de competență prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. care sunt de ordine publică. În continuare a arătat că tribunalele arbitrale nu sunt asimilate instanțelor judecătorești așa cum sunt definite de art. 126 din constituție și de art. 2 din Legea nr. 304 /2004. Prin cea de-a doua critică recurenta a susținut că și motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc.

civ. care a fost invocat în susținerea acțiunii în anulare a primit o dezlegare greșită. Soluția este greșită în opinia recurentei și pentru că tribunalul arbitral a aplicat greșit dispozițiile legale arătate anterior pentru că în loc să le analizeze Curtea le-a asimilat netemeiniciei. Recurenta a reluat susținerile din acțiunea în anulare în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 1066 – art. 1067 C. civ. care se referă la caracterul accesoriu al clauzei penale față de obligația principală. Potrivit recurentei emiterea biletelor la ordin pentru plata prețului, lăsate în mâna creditoarei și nevalorificarea acestora în condițiile Legii nr. 58/1934 demonstrează că reclamanta nu mai putea obține plata obligației principale și, în consecință, clauza penală a devenit ineficientă.

În sprijinul aceleiași critici a arătat că accesorietatea clauzei penale față de obligația principală se răsfrânge și asupra acțiunilor ce derivă din obligația principală și că atâta vreme cât intimata a pierdut orice mijloc de realizare a acțiunii principale inclusiv acțiunea rezultând din raportul fundamental nu mai poate fi valorificată clauza penală. În privința cheltuielilor de judecată recurenta a arătat că obligarea sa la plată este nejustificată pentru că intimata a renunțat la judecată cu privire la cea mai mare parte a pretențiilor formulate prin acțiune. Cu toate acestea, a mai arătat recurenta, a fost obligată la plata unor cheltuieli de arbitrare calculate la o sumă mai mare decât obiectul acțiunii.

Și respingerea susținerilor sale în legătură cu încălcarea de către intimată a dispozițiilor art. 155 C. fisc., potrivit recurentei este greșită întrucât codul fiscal își găsește aplicare și în cazul obligațiilor comerciale de livrare a mărfurilor care întotdeauna au un izvor contractual. A considerat că neemiterea facturilor fiscale este relevantă în litigiu întrucât i-ar fi asigurat posibilitatea să refuze plata și cum această obligație nu a fost respectată intimata a încălcat prevederile art. 155 C. fisc. și art. 969 C. civ. Recursul este nefondat. Prima chestiune care se impune a fi precizată în raport de recursul declarat împotriva sentinței nr. 145/2007 pronunțată de Curtea de Apel, este cea a neobservării de către recurentă a cerințelor impuse pentru motivarea unei căi extraordinare de atac cum este recursul declarat împotriva unei sentințe pronunțată în soluționarea acțiunii în anulare.

În al doilea rând este de menționat că acțiunea în anulare este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive dată de un organ cu activitate jurisdicțională iar controlul care poate fi exercitat de instanța statală este reglementat strict de art. 364 lit. a) - i). Această subliniere este importantă întrucât pune în valoare analiza limitată a hotărârii arbitrale care poate fi exercitată de instanța sesizată cu o acțiune în anulare. În al treilea rând, recursul declarat împotriva sentinței pronunțată în acțiunea în anulare nu-și pierde caracterul său de cale extraordinară de atac, ceea ce înseamnă că exercițiul său trebuie să respecte întocmai prevederilor art. 3021 și art. 304 pct.1, 9 C. proc.

civ. Aceasta înseamnă că recurenta este ținută de obligația de a indica motivele de nelegalitate argumentate în fapt și în drept, nefiind suficientă doar evocarea lor. În speță, cerința dispozițiilor procedurale referitoare la recurs se impune cu atât mai mult cu cât nu se poate pune problema examinării cauzei sub toate aspectele, de vreme ce însăși acțiunea în anulare este restrictivă. Ca o concluzie la sublinierile de mai sus trebuie reținut faptul că motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc. civ. invocate în recurs nu au fost dezvoltate și argumentate separat. Dacă totuși se trece la analiza primului motiv de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – care se referă la situația când actul dedus judecății este interpretat greșit prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte constată că dezlegarea dată art. 364 lit. b) C. proc.

civ. prin acțiunea în anulare este corectă. Astfel din conținutul articolului citat rezultă că hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când Tribunalul Arbitral a soluționat litigiul fără să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau inoperante. Aceste dispoziții dau dreptul instanței să cenzureze limitele arbitrabilității, respectiv validitatea convenției arbitrale și conformitatea judecății arbitrale cu convenția arbitrală. În alte cuvinte se verifică latura convențională a jurisdicției care se realizează prin arbitrajul privat ca alternativă admisă de lege la soluționarea litigiilor de către instanța statală. Verificarea propriei competențe impusă de art. 3433 C. proc.

civ. și art. 15 alin. (2) din Regulile de procedură aplicabile arbitrajului comercial adoptate de Curtea de Arbitraj Internațional, în speță a fost făcută în acord cu prevederile art. 8 și art. 12 din contractul părților dându-se astfel eficientă voinței acestora asupra opțiunii de a supune litigiul spre examinare arbitrajului în conformitate cu prevederile din Cartea IV „Despre arbitraj”. Fiind vorba de o convenție, Curtea de Apel a examinat în contextul regulilor de interpretare prevăzute de art. 969, art. 977 și art. 982 C. proc. civ., conținutul clauzei și a ajuns la concluzia justă că art. 12 din contract intitulat „Instanțe competente” explicitează art. 8 intitulat „Litigii” mai precis s-a arătat în concret ce se înțelege prin „instanțele judecătorești competente” cărora părțile au convenit să le supună, în caz de neînțelegeri, rezolvarea eventualelor litigii care s-ar ivi în legătură cu executarea contractului.

Prin urmare, prin convenția arbitrală părțile și-au asumat o obligație de a face constând în supunerea litigiului arbitrajului iar această opțiune are ca efect, conform art. 3433 alin. (1) C. proc. civ., excluderea competenței instanțelor judecătorești pentru litigiile care formează obiectul ei. În acest context și susținerile privind încălcarea competenței instanțelor statale cât și cele referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 126 din Constituție și art. 2 din Legea nr. 304/2004 sunt nefondate. Derogarea de la competența de drept comun a instanțelor judecătorești statale nu este contrară ordinii publice cum a susținut recurenta întrucât așa cum s-a arătat mai sus, Codul de procedură civilă instituie și această procedură de rezolvare a litigiilor pe calea unei justiții private, tribunalul arbitral.

Nu în ultimul rând este de reținut și faptul că chestiunea clauzei compromisorii și invocarea ei nu sunt motive de ordine publică. - Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost argumentat astfel că se poate admite faptul că dispozițiile legale arătate mai sus puteau să vizeze aplicarea legii. Se observă însă din motivarea recursului că recurenta a criticat modul în care Curtea de Apel a răspuns la motivul de anulare a sentinței arbitrale prin care a fost invocat art. 364 lit. i) C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi desființată atunci când încalcă ordinea publică sau dispoziții imperative ale legii. Sub aspectul cercetării acestui motiv, se constată că dezlegarea dată argumentelor și textelor de lege puse în discuție de recurentă prin acest motiv este corectă și ca atare nu poate fi reținută aplicarea greșită a legii sau lipsa temeiului legal.

După cum se poate observa din recursul SC B.P.F. SA, s-au pus în discuție chestiuni de fond în legătură cu operarea clauzei penale, emiterea facturilor, calificarea raportului de drept acordarea cheltuielilor de judecată. În aceste condiții instanța de fond a reținut corect că acțiunea în anulare nu conferă instanței judecătorești decât dreptul de a cenzura nelegalitățile expres prevăzute în motivele stabilite de art. 364 C. proc. civ. și nicidecum o greșită judecată a litigiului în fapt sau în drept. Or, recurenta a invocat în cadrul ultimului motiv [art. 364 lit. i)] tocmai aceste chestiuni care țin de judecata în fond și nu de motivele specifice acțiunii în anulare. În realitate, prin invocarea acestui motiv și a textelor de lege avute în vedere la judecata arbitrală recurenta tinde la reexaminarea fondului.

Dacă această reexaminare nu este admisă în acțiunea în anulare cu atât mai puțin se poate admite reanalizarea acestor chestiuni care vizează judecata în fapt și în drept într-o cale extraordinară de atac cum este recursul. Dacă s-ar lua totuși în discuție aplicarea art. 155 C. fisc., se constată că instanța de anulare a stabilit corect natura raportului juridic dedus judecății în sensul că acesta nu are caracter public gestionat de stat a cărui încălcare ar atrage sancțiuni de ordin fiscal. Tot corect s-a reținut că raportul juridic dedus Tribunalului Arbitral, are caracter privat și întrucât intră sub incidența art. 969 C. civ., interpretarea prevederilor contractuale legate de relația principal-accesoriu pentru punerea în aplicare a clauzei penale, nu constituie motiv de desființare a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 364 lit. i) C. proc.

civ. care așa cum s-a mai arătat se referă la încălcarea ordinii publice, a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii. Concluzia se bazează pe faptul că interpretarea prevederilor contractuale și constatările Tribunalului Arbitral referitoare la clauzele contractului nu sunt supuse controlului judiciar pe calea acțiunii arbitrale. Prin urmare, s-au înlăturat corect susținerile referitoare la aplicarea art. 1067 C. civ. cât și cele referitoare la incidența în cauză a Legii nr. 58/1934.

Esențial pentru punerea în aplicare a clauzei penale așa cum a reținut în alți termeni Curtea de Apel este prevederea contractuală și nu executarea cambială care este și rămâne independentă de raportul juridic fundamental generat de contractul din 2005. În fine, criticile referitoare la cuantumul cheltuielilor arbitrale formulate și acțiunea în anulare au fost corect respinse întrucât dispozițiile din regulamentul privind taxele de arbitraj și cele din Codul de procedură civilă referitoare la cheltuieli nu sunt imperative și nu țin de bunele moravuri sau de ordinea publică. În consecință, față de cele ce preced, nu se poate reține că prin soluția de respingere a acțiunii în anulare Curtea de Apel a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale și nici că a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Așa fiind, potriovit art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins. Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ. recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC B.P.F. SA împotriva sentinței comerciale nr. 145 din 4 iulie 2007 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Obligă recurenta SC B.P.F. SA la plata sumei de 4.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC T.T. SRL București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2008.