ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2008

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1182/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Arbitraj Comercial Internațional

de pe lângă C.C.I.R., reclamanta SC T.T. SRL București a solicitat ca pârâta SC

B.P.F. SA să fie obligată la plata sumei de 33.439,37 dolari S.U.A. cu titlu de

preț și la 23.214,27 dolari S.U.A. cu titlu de penalități de întârziere

calculate până la data de 31 iulie 2006.

Tribunalul Arbitral prin sentința nr. 266 din

12 decembrie 2006 a admis în parte acțiune și a obligat-o pe pârâtă la plata

sumei de 18.960,46 lei penalități de întârziere la cursul B.N.R. din ziua plății

și la 17.516,64 lei cheltuieli de arbitrare. Asupra întârzierii în plată și a

aplicării clauzei penale, Tribunalul a reținut că motivele invocate de recurentă

în justificarea nerespectării termenului de plată nu sunt de natură să înlăture

penalitățile pretinse în cauză marfa fiind preluată și utilizată de reclamantă

fără a formula obiecțiuni conform art. 6 pct. 2 din contract și art. 70 C. com.

Împotriva sentinței arbitrale a formulat

acțiune în anulare pârâta SC B.P.F. SA prin care a invocat motivele prevăzute

de art. 364 lit. b) și i) C. proc. civ.

În susținerea primului motiv s-a invocat inexistența

clauzei compromisorii și încălcarea dispozițiilor de ordine publică privind

competența de soluționare a litigiului, care revenea instanței statale și nu Tribunalului

Arbitral. În opinia reclamantei din acțiunea în anulare (pârâta în acțiunea

arbitrală), Tribunalul Arbitral a interpretat greșit dispozițiile art. 8 și art.

12 din contract și art. 977 C. civ. Prin cel de-al doilea motiv reclamanta a

susținut că instanța arbitrală a încălcat dispozițiile de ordine publică

cuprinse în art. 155 C. fisc. întrucât ambele societăți sunt plătitoare de T.V.A.,

iar emiterea facturii fiscale era o condiție obligatorie pentru plată. În

același sens s-a susținut că art. 6 din contractul părților nu poate fi

considerat că este suficient pentru a se trece peste exigențele Codului fiscal.

Cu privire la obligarea sa la plata penalităților de întârziere, reclamanta a

invocat încălcarea dispozițiilor art. 1067 C. civ., art. 49 alin. (1) și art. 59

alin. (1) lit. b) din Legea nr. 58/1934. Reclamanta și-a exprimat dezacordul în

legătură cu interpretarea dată acestor dispoziții în condițiile în care pentru

plată a fost emis bilet la ordin iar procedura protestului la plată nu a fost utilizată

dar în schimb s-a trecut la acțiunea cauzală care nu mai putea fi promovată.

Trecând la analiza motivelor de anulare,

Curtea de Apel a reținut că litigiul este arbitrabil potrivit voinței părților

înserată în clauzele contractului, că interpretarea dată celor două articole (art.

8 și art. 12) din convenție este în conformitate cu voința părților și

reprezintă voința lor reală. Curtea a ajuns la această concluzie, apreciind că

interpretarea s-a făcut în conformitate cu art. 982 C. civ. și că s-a dat

clauzelor contractului înțelesul ce rezultă din întregul său conținut.

Pentru analiza celui de-al doilea motiv de

anulare, Curtea de Apel a stabilit că invocarea art. 155 C. fisc. în sprijinul

motivului prevăzut de art. 364 lit. i) este străină litigiului întrucât

raportul juridic izvorăște în cauză dintr-o convenție care are caracter privat

în timp ce normele dreptului fiscal fixează subiectelor de drept o anumită

conduită într-un raport juridic cu caracter public gestionat de stat. Față de

această analiză, instanța de anulare a evocat dispozițiile art. 969 C. civ. și

puterea de lege a convențiilor dintre părți apreciind că referirea părților la

factura de livrare nu poate aduce atingere conținutului raportului obligațional

asumat de părți la încheierea contractului. Întrucât evaluările de fapt aparțin

Tribunalului Arbitral care a judecat fondul, chestiunile legate de emiterea facturilor,

potrivit Curții, se subscriu ideii de netemeinicie și nu de nelegalitate a

hotărârii arbitrale și ca atare nu se încadrează în prevederile art. 364 lit.

i) C. proc. civ. În legătură cu încălcarea art. 1067 C. civ. invocată de

reclamanta din acțiunea în anulare, Curtea a reținut că excepțiile cauzale

derivate din neîndeplinirea formalităților de plată a titlului către tras nu

este de natură să infirme clauzele contractului din 2005 respectiv analiza plății

prețului și subsecvent eficacitatea clauzei penale. În final au fost respinse

și criticile în legătură cu acordarea cheltuielilor arbitrale, sub cuvânt că

aprecierea asupra cuantumului acestora revine tribunalului arbitral în

conformitate cu art. 274 C. proc. civ. În legătură cu același motiv s-a

apreciat că în realitate chestiunile legate de culpa procesuală, evaluarea și interpretarea

probelor vizează temeinicia și nu nelegalitatea hotărârii arbitrale care poate

fi examinată numai în conformate cu art. 364 lit. a) - i) C. proc. civ.

Împotriva sentinței nr. 145 din 4 iulie 2007 a

declarat recurs, reclamanta din acțiunea în anulare, SC B.P.F. SA pentru motivele

prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. în temeiul cărora a solicitat

admiterea acțiunii în anulare și desființarea hotărârii arbitrale.

În dezvoltarea motivelor, recurenta a susținut

că instanța de apel a dat o dezlegare greșită dispozițiilor art. 364 lit. b) C.

proc. civ. prin care a invocat faptul că Tribunalul Arbitral a soluționat

litigiul în baza unei convenții arbitrale inoperante. În acest sens s-a referit

la dispozițiile art. 8 și art. 12 din contract care în opinia sa se exclud precum

și la dispozițiile art. 982 C. civ. citate de Curtea de Apel pentru a reține că

voința reală a părților a fost să supună litigiului competenței arbitrajului.

Datorită acestei interpretări, recurenta a considerat că s-au încălcat normele

de competență prevăzute de art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. care sunt de

ordine publică. În continuare a arătat că tribunalele arbitrale nu sunt asimilate

instanțelor judecătorești așa cum sunt definite de art. 126 din constituție și

de art. 2 din Legea nr. 304 /2004.

Prin cea de-a doua critică recurenta a

susținut că și motivul prevăzut de art. 364 lit. i) C. proc. civ. care a fost

invocat în susținerea acțiunii în anulare a primit o dezlegare greșită. Soluția

este greșită în opinia recurentei și pentru că tribunalul arbitral a aplicat

greșit dispozițiile legale arătate anterior pentru că în loc să le analizeze

Curtea le-a asimilat netemeiniciei. Recurenta a reluat susținerile din acțiunea

în anulare în legătură cu încălcarea dispozițiilor art. 1066 – art. 1067 C.

civ. care se referă la caracterul accesoriu al clauzei penale față de obligația

principală. Potrivit recurentei emiterea biletelor la ordin pentru plata prețului,

lăsate în mâna creditoarei și nevalorificarea acestora în condițiile Legii nr. 58/1934

demonstrează că reclamanta nu mai putea obține plata obligației principale și,

în consecință, clauza penală a devenit ineficientă. În sprijinul aceleiași

critici a arătat că accesorietatea clauzei penale față de obligația principală

se răsfrânge și asupra acțiunilor ce derivă din obligația principală și că

atâta vreme cât intimata a pierdut orice mijloc de realizare a acțiunii

principale inclusiv acțiunea rezultând din raportul fundamental nu mai poate fi

valorificată clauza penală.

În privința cheltuielilor de judecată

recurenta a arătat că obligarea sa la plată este nejustificată pentru că

intimata a renunțat la judecată cu privire la cea mai mare parte a pretențiilor

formulate prin acțiune. Cu toate acestea, a mai arătat recurenta, a fost obligată

la plata unor cheltuieli de arbitrare calculate la o sumă mai mare decât obiectul

acțiunii.

Și respingerea susținerilor sale în legătură

cu încălcarea de către intimată a dispozițiilor art. 155 C. fisc., potrivit recurentei

este greșită întrucât codul fiscal își găsește aplicare și în cazul

obligațiilor comerciale de livrare a mărfurilor care întotdeauna au un izvor

contractual. A considerat că neemiterea facturilor fiscale este relevantă în

litigiu întrucât i-ar fi asigurat posibilitatea să refuze plata și cum această

obligație nu a fost respectată intimata a încălcat prevederile art. 155 C.

fisc. și art. 969 C. civ.

Recursul este nefondat.

Prima chestiune care se impune a fi precizată

în raport de recursul declarat împotriva sentinței nr. 145/2007 pronunțată de

Curtea de Apel, este cea a neobservării de către recurentă a cerințelor impuse

pentru motivarea unei căi extraordinare de atac cum este recursul declarat

împotriva unei sentințe pronunțată în soluționarea acțiunii în anulare.

În al doilea rând este de menționat că

acțiunea în anulare este îndreptată împotriva unei hotărâri definitive dată de

un organ cu activitate jurisdicțională iar controlul care poate fi exercitat de

instanța statală este reglementat strict de art. 364 lit. a) - i). Această subliniere

este importantă întrucât pune în valoare analiza limitată a hotărârii arbitrale

care poate fi exercitată de instanța sesizată cu o acțiune în anulare.

În al treilea rând, recursul declarat împotriva

sentinței pronunțată în acțiunea în anulare nu-și pierde caracterul său de cale

extraordinară de atac, ceea ce înseamnă că exercițiul său trebuie să respecte

întocmai prevederilor art. 3021 și art. 304 pct.1, 9 C. proc. civ. Aceasta

înseamnă că recurenta este ținută de obligația de a indica motivele de nelegalitate

argumentate în fapt și în drept, nefiind suficientă doar evocarea lor. În

speță, cerința dispozițiilor procedurale referitoare la recurs se impune cu

atât mai mult cu cât nu se poate pune problema examinării cauzei sub toate

aspectele, de vreme ce însăși acțiunea în anulare este restrictivă.

Ca o concluzie la sublinierile de mai sus

trebuie reținut faptul că motivele prevăzute de art. 304 pct. 8, 9 C. proc.

civ. invocate în recurs nu au fost dezvoltate și argumentate separat.

Dacă totuși se trece la analiza primului

motiv de recurs – art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – care se referă la situația când

actul dedus judecății este interpretat greșit prin schimbarea naturii ori

înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia, Înalta Curte constată că

dezlegarea dată art. 364 lit. b) C. proc. civ. prin acțiunea în anulare este

corectă. Astfel din conținutul articolului citat rezultă că hotărârea arbitrală

poate fi desființată atunci când Tribunalul Arbitral a soluționat litigiul fără

să existe o convenție arbitrală sau în temeiul unei convenții nule sau

inoperante. Aceste dispoziții dau dreptul instanței să cenzureze limitele

arbitrabilității,  respectiv validitatea convenției arbitrale și conformitatea judecății

arbitrale cu convenția arbitrală. În alte cuvinte se verifică latura convențională

a jurisdicției care se realizează prin arbitrajul privat ca alternativă admisă

de lege la soluționarea litigiilor de către instanța statală. Verificarea propriei

competențe impusă de art. 3433 C. proc. civ. și art. 15 alin. (2) din Regulile

de procedură aplicabile arbitrajului comercial adoptate de Curtea de Arbitraj

Internațional, în speță a fost făcută în acord cu prevederile art. 8 și art. 12

din contractul părților dându-se astfel eficientă voinței acestora asupra opțiunii

de a supune litigiul spre examinare arbitrajului în conformitate cu prevederile

din Cartea IV „Despre arbitraj”. Fiind vorba de o convenție, Curtea de Apel a

examinat în contextul regulilor de interpretare prevăzute de art. 969, art. 977

și art. 982 C. proc. civ., conținutul clauzei și a ajuns la concluzia justă că art.

12 din contract intitulat „Instanțe competente” explicitează art. 8 intitulat

„Litigii” mai precis s-a arătat în concret ce se înțelege prin „instanțele

judecătorești competente” cărora părțile au convenit să le supună, în caz de

neînțelegeri, rezolvarea eventualelor litigii care s-ar ivi în legătură cu

executarea contractului.

Prin urmare, prin convenția arbitrală părțile

și-au asumat o obligație de a face constând în supunerea litigiului

arbitrajului iar această opțiune are ca efect, conform art. 3433 alin. (1) C.

proc. civ., excluderea competenței instanțelor judecătorești pentru litigiile

care formează obiectul ei.

În acest context și susținerile privind

încălcarea competenței instanțelor statale cât și cele referitoare la

încălcarea dispozițiilor art. 126 din Constituție și art. 2 din Legea nr. 304/2004

sunt nefondate. Derogarea de la competența de drept comun a instanțelor

judecătorești statale nu este contrară ordinii publice cum a susținut recurenta

întrucât așa cum s-a arătat mai sus, Codul de procedură civilă instituie și

această procedură de rezolvare a litigiilor pe calea unei justiții private,

tribunalul arbitral. Nu în ultimul rând este de reținut și faptul că chestiunea

clauzei compromisorii și invocarea ei nu sunt motive de ordine publică.

- Motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. nu a fost argumentat astfel că se poate admite faptul că

dispozițiile legale arătate mai sus puteau să vizeze aplicarea legii. Se observă

însă din motivarea recursului că recurenta a criticat modul în care Curtea de Apel

a răspuns la motivul de anulare a sentinței arbitrale prin care a fost invocat art.

364 lit. i) C. proc. civ. potrivit căruia hotărârea arbitrală poate fi

desființată atunci când încalcă ordinea publică sau dispoziții imperative ale

legii. Sub aspectul cercetării acestui motiv, se constată că dezlegarea dată

argumentelor și textelor de lege puse în discuție de recurentă prin acest motiv

este corectă și ca atare nu poate fi reținută aplicarea greșită a legii sau

lipsa temeiului legal.

După cum se poate observa din recursul SC

B.P.F. SA, s-au pus în discuție chestiuni de fond în legătură cu operarea clauzei

penale, emiterea facturilor, calificarea raportului de drept acordarea

cheltuielilor de judecată. În aceste condiții instanța de fond a reținut corect

că acțiunea în anulare nu conferă instanței judecătorești decât dreptul de a

cenzura nelegalitățile expres prevăzute în motivele stabilite de art. 364 C.

proc. civ. și nicidecum o greșită judecată a litigiului în fapt sau în drept.

Or, recurenta a invocat în cadrul ultimului motiv [art. 364 lit. i)] tocmai

aceste chestiuni care țin de judecata în fond și nu de motivele specifice

acțiunii în anulare. În realitate, prin invocarea acestui motiv și a textelor

de lege avute în vedere la judecata arbitrală recurenta tinde la reexaminarea

fondului. Dacă această reexaminare nu este admisă în acțiunea în anulare cu atât

mai puțin se poate admite reanalizarea acestor chestiuni care vizează judecata

în fapt și în drept într-o cale extraordinară de atac cum este recursul. Dacă

s-ar lua totuși în discuție aplicarea art. 155 C. fisc., se constată că

instanța de anulare a stabilit corect natura raportului juridic dedus judecății

în sensul că acesta nu are caracter public gestionat de stat a cărui încălcare

ar atrage sancțiuni de ordin fiscal.

Tot corect s-a reținut că raportul juridic dedus

Tribunalului Arbitral, are caracter privat și întrucât intră sub incidența art.

969 C. civ., interpretarea prevederilor contractuale legate de relația

principal-accesoriu pentru punerea în aplicare a clauzei penale, nu constituie

motiv de desființare a hotărârii arbitrale în conformitate cu art. 364 lit. i) C.

proc. civ. care așa cum s-a mai arătat se referă la încălcarea ordinii publice,

a bunelor moravuri sau a dispozițiilor imperative ale legii. Concluzia se

bazează pe faptul că interpretarea prevederilor contractuale și constatările Tribunalului

Arbitral referitoare la clauzele contractului nu sunt supuse controlului

judiciar pe calea acțiunii arbitrale. Prin urmare, s-au înlăturat corect

susținerile referitoare la aplicarea art. 1067 C. civ. cât și cele referitoare la

incidența în cauză a Legii nr. 58/1934. Esențial pentru punerea în aplicare a

clauzei penale așa cum a reținut în alți termeni Curtea de Apel este prevederea

contractuală și nu executarea cambială care este și rămâne independentă de

raportul juridic fundamental generat de contractul din 2005. În fine, criticile

referitoare la cuantumul cheltuielilor arbitrale formulate și acțiunea în

anulare au fost corect respinse întrucât dispozițiile din regulamentul privind

taxele de arbitraj și cele din Codul de procedură civilă referitoare la

cheltuieli nu sunt imperative și nu țin de bunele moravuri sau de ordinea publică.

În consecință, față de cele ce preced, nu se

poate reține că prin soluția de respingere a acțiunii în anulare Curtea de Apel

a făcut o greșită aplicare a dispozițiilor legale și nici că a schimbat natura

ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Așa fiind, potriovit art. 312 C. proc. civ.,

recursul va fi respins.

Văzând și dispozițiile art. 274 C. proc. civ.

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată conform

dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta SC B.P.F. SA împotriva sentinței comerciale nr. 145 din 4 iulie 2007

a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială.

Obligă recurenta SC B.P.F. SA la plata sumei

de 4.000 lei cheltuieli de judecată în favoarea intimatei SC T.T. SRL București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi  21

martie 2008.