ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 238/2010

Asupra recursului penal de față constată:

Prin

sentința penală nr. 284 din 21 octombrie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția

I

penală, în dosarul

nr. 7100/2/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea

formulată de petentul L.T. împotriva rezoluției din 28 mai 2009 a

procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București, emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009, prin care se

menținuse rezoluția nr. 935/P/2008 din 9 aprilie 2009 a Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel București, prin care se dispusese

neînceperea urmăririi penale față de intimatul S.V.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima

instanță a reținut că cercetările în cauză au

avut la bază sesizarea petentului referitoare la îngrădirea

drepturilor sale, ca persoană arestată preventiv în Penitenciarul București-Rahova,

de către șeful Secției III din cadrul locului de deținere,

prin restrângerea abuzivă a dreptului de a primi vizite în regim deschis.

Prin rezoluția din 9 aprilie 2009 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București emisă în

dosarul nr. 935/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale

față de făptuitorul S.V., cercetat sub aspectul

infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 250 C.

pen.

Soluția de neurmărire penală a

fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) și d) C.

proc. pen.,

constatându-se fie că

faptele reclamate nu se săvârșiseră în realitate, fie

că

intimatul nu urmărise prejudicierea drepturilor deținutului.

Rezoluția din 9 aprilie 2009 a

procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care a confirmat

soluția adoptată în cauză, prin rezoluția din 28 mai 2009

emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009.

Nemulțumit de soluțiile adoptate la

nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la

instanță, solicitând desființarea rezoluției de neurmărire

penală, cu motivarea că intimatul instigase agenții

supraveghetori ai locului de deținere să-i întocmească un raport

de incident și că, pe baza acestei sesizări, îi fusese interzis

dreptul de a primi vizite în regim deschis.

Pe baza actelor și lucrărilor din

dosarul cauzei, prima instanță a constatat că rezoluția de

neurmărire penală este legală și temeinică, neexistând

elemente care să susțină săvârșirea vreunei fapte prevăzute

de legea penală de către intimat.

S-a reținut de către

instanță că, la data de 6 februarie 2008, petentului i s-a

întocmit un raport de incident de către agentul de pază M.I., pe

motiv că nu respectase programul de desfășurare a

activităților prevăzut în interiorul penitenciarului, în cadrul

apelului efectuat cu privire la prezența deținuților în camere.

Pe baza acestui raport de incident, a fost

declanșată o procedură disciplinară împotriva petentului,

fiind sesizată în acest scop Comisia de Disciplină din cadrul

penitenciarului.

Prin hotărârea nr. 137 din 12 februarie 2008

a Comisiei de Disciplină s-a dispus clasarea lucrării,

reținându-se că la data incidentului petentul se afla sub tratament

cu tranchilizante și din acest motiv nu a putut răspunde la apelul

agenților de pază.

S-a reținut de către

instanță că, după clasarea lucrării la Comisia de

Disciplină, respectiv la data de 14 septembrie 2009, petentul a primit o

vizită de la familia sa, vizită ce s-a efectuat cu dispozitiv de

separare, în „regim cabină".

Î

nsă, exercitarea dreptului de

vizită în această modalitate era prevăzută doar pentru

anumite situații, inclusiv cazul în care persoana privată de

libertate era supusă unei anchete disciplinare sau i se aplicase o

sancțiune disciplinară.

Cu toate acestea, instanța a constatat

că restrângerea dreptului la vizită al petentului nu era

imputabilă intimatului, întrucât la data efectuării vizitei, acesta

nu fusese informat cu privire la încetarea urmăririi disciplinare și

clasarea lucrării.

S-a concluzionat că pentru

neîndeplinirea obligației de comunicare a hotărârii de clasare a

lucrării de către Comisia de Disciplină din cadrul

penitenciarului nu putea fi angajată răspunderea penală a

intimatului.

Î

mpotriva acestei sentințe, în termen

legal, a declarat recurs petentul L.T., fără a formula critici

concrete, reiterând susținerile formulate în cadrul plângerii penale.

Examinând cauza, în conformitate cu

dispozițiile art. 385/6 alin. (3) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție

constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce

urmează:

Invocând nerespectarea drepturile sale, ca

persoană deținută în executarea unui mandat de arestare

preventivă, petentul susține că în mod nejustificat i-a fost

restricționat de către intimat dreptul de a fi vizitat în penitenciar.

S-a arătat în acest sens că intimatul

era responsabil de întocmirea raportului de incident pe baza căruia a fost

urmărit disciplinar și că, deși împotriva sa nu se luase

nicio măsură disciplinară, nu i s-a permis să

primească vizite decât în condițiile prevăzute pentru personale

sancționate disciplinar.

Deși reală susținerea

petentului privitoare la restricționarea nejustificată a dreptului

său de vizitare în interiorul penitenciarului, Înalta Curte constată

însă că încălcarea reclamată nu este imputabilă sub

nicio formă intimatului.

Din actele de cercetare efectuate în

cauză a rezultat că procedura disciplinară declanșată

împotriva petentului a avut la bază raportul de incident din 6 februarie 2008

întocmit de agentul de pază M.I.

Conform raportului de incident, petentul a refuzat să

răspundă la apelul privind prezența deținuților în

cameră și să se ridice din pat, la cererea agenților de

pază M.I. și V.F.

Comportamentul petentului a fost observat

și de intimat care, în calitatea sa de șef al Secției III a

Penitenciarului București - Rahova, însoțea agenții de pază

în respectiva împrejurare.

Din declarațiile celor doi angajați

ai penitenciarului a rezultat însă că intimatul nu Ie-a cerut

acestora să consemneze incidentul petrecut și că întocmirea

sesizării în cauză a avut loc la inițiativa agentului de

pază M.I. și în baza obligațiilor sale de serviciu.

De asemenea, a rezultat că aspectele

consemnate în raport erau reale, petentul declarând în cursul cercetărilor

efectuate că în ziua incidentului se afla sub efectul unui tratament cu tranchilizante

și că din acest motiv nu a putut răspunde la apelul

agenților de pază.

Petentul nu a fost

sancționat disciplinar, prin hotărârea Comisiei de

Disciplină nr. 137 din 12 februarie 2008,

dispunându-se clasarea lucrării.

Soluția de încetare a urmăririi

disciplinare și de nesancționare a petentului nu a fost

comunicată de îndată persoanelor cu atribuții în supravegherea

deținuților.

Aspectul menționat este deosebit de

important având în vedere că pentru persoanele împotriva cărora se

declanșase o procedură disciplinară sau li se aplicase o

sancțiune disciplinară, dreptul de a primi vizite era

restricționat conform Deciziei nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a

directorului Penitenciarului Rahova.

Potrivit deciziei susmenționate,

persoanele private de libertate, încadrate în regim închis de executare sau de

maximă siguranță, împotriva cărora se declanșase o

procedură disciplinară sau fuseseră sancționate disciplinar

(indiferent de sancțiunea aplicată sau de contestarea ei) nu

beneficiau de vizite fără dispozitiv de separare, pe o perioadă

de 6 luni.

Î

n caz, așa cum s-a arătat, la data

când petentul a primit vizita familiei sale, hotărârea Comisiei de

Disciplină nu fusese comunicată compartimentului cu atribuții în

materie și din acest motiv vizita efectuată s-a desfășurat

cu dispozitiv de separare, considerându-se incidente prevederile art. 4 din

decizia nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a directorului locului de

deținere.

Rezultă, așadar, că

restrângerea dreptului de vizitare al petentului nu a fost determinată de

exercitarea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către

intimat, acesta neavând atribuții în materia comunicării actelor

emise Comisia de Disciplină și nici nu era responsabil de activitatea

desfășurată de compartimentul de supraveghere a efectuării

vizitelor în penitenciar.

Toate aceste elemente au fost corect

reținute și evaluate de prima instanță care prin

hotărârea pronunțată în cauză a confirmat soluția de

neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public

față de intimatul S.V.

În consecință, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b)

C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge

ca nefondat recursul declarat în cauză și va dispune obligarea

recurentului petent L.T. la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul L.T.

împotriva sentinței penale nr. 284 din 21 octombrie 2009 a Curții de

Apel București, secția

I

penală.

Obligă

recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli

judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 25 ianuarie 2010.