ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 238/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin sentința penală nr. 284 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, în dosarul nr. 7100/2/2009, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petentul L.T. împotriva rezoluției din 28 mai 2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009, prin care se menținuse rezoluția nr. 935/P/2008 din 9 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, prin care se dispusese neînceperea urmăririi penale față de intimatul S.V. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că cercetările în cauză au avut la bază sesizarea petentului referitoare la îngrădirea drepturilor sale, ca persoană arestată preventiv în Penitenciarul București-Rahova, de către șeful Secției III din cadrul locului de deținere, prin restrângerea abuzivă a dreptului de a primi vizite în regim deschis.

Prin rezoluția din 9 aprilie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București emisă în dosarul nr. 935/P/2008 s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorul S.V., cercetat sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, art. 247 și art. 250 C. pen. Soluția de neurmărire penală a fost adoptată pe temeiul dispozițiilor art. 10 lit. a) și d) C. proc. pen., constatându-se fie că faptele reclamate nu se săvârșiseră în realitate, fie că intimatul nu urmărise prejudicierea drepturilor deținutului. Rezoluția din 9 aprilie 2009 a procurorului de caz a fost atacată cu plângere la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București care a confirmat soluția adoptată în cauză, prin rezoluția din 28 mai 2009 emisă în lucrarea nr. 741/ll/2/2009.

Nemulțumit de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petentul s-a adresat cu plângere la instanță, solicitând desființarea rezoluției de neurmărire penală, cu motivarea că intimatul instigase agenții supraveghetori ai locului de deținere să-i întocmească un raport de incident și că, pe baza acestei sesizări, îi fusese interzis dreptul de a primi vizite în regim deschis. Pe baza actelor și lucrărilor din dosarul cauzei, prima instanță a constatat că rezoluția de neurmărire penală este legală și temeinică, neexistând elemente care să susțină săvârșirea vreunei fapte prevăzute de legea penală de către intimat. S-a reținut de către instanță că, la data de 6 februarie 2008, petentului i s-a întocmit un raport de incident de către agentul de pază M.I., pe motiv că nu respectase programul de desfășurare a activităților prevăzut în interiorul penitenciarului, în cadrul apelului efectuat cu privire la prezența deținuților în camere.

Pe baza acestui raport de incident, a fost declanșată o procedură disciplinară împotriva petentului, fiind sesizată în acest scop Comisia de Disciplină din cadrul penitenciarului. Prin hotărârea nr. 137 din 12 februarie 2008 a Comisiei de Disciplină s-a dispus clasarea lucrării, reținându-se că la data incidentului petentul se afla sub tratament cu tranchilizante și din acest motiv nu a putut răspunde la apelul agenților de pază. S-a reținut de către instanță că, după clasarea lucrării la Comisia de Disciplină, respectiv la data de 14 septembrie 2009, petentul a primit o vizită de la familia sa, vizită ce s-a efectuat cu dispozitiv de separare, în „regim cabină". Î nsă, exercitarea dreptului de vizită în această modalitate era prevăzută doar pentru anumite situații, inclusiv cazul în care persoana privată de libertate era supusă unei anchete disciplinare sau i se aplicase o sancțiune disciplinară.

Cu toate acestea, instanța a constatat că restrângerea dreptului la vizită al petentului nu era imputabilă intimatului, întrucât la data efectuării vizitei, acesta nu fusese informat cu privire la încetarea urmăririi disciplinare și clasarea lucrării. S-a concluzionat că pentru neîndeplinirea obligației de comunicare a hotărârii de clasare a lucrării de către Comisia de Disciplină din cadrul penitenciarului nu putea fi angajată răspunderea penală a intimatului. Î mpotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petentul L.T., fără a formula critici concrete, reiterând susținerile formulate în cadrul plângerii penale. Examinând cauza, în conformitate cu dispozițiile art. 385/6 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce urmează: Invocând nerespectarea drepturile sale, ca persoană deținută în executarea unui mandat de arestare preventivă, petentul susține că în mod nejustificat i-a fost restricționat de către intimat dreptul de a fi vizitat în penitenciar. S-a arătat în acest sens că intimatul era responsabil de întocmirea raportului de incident pe baza căruia a fost urmărit disciplinar și că, deși împotriva sa nu se luase nicio măsură disciplinară, nu i s-a permis să primească vizite decât în condițiile prevăzute pentru personale sancționate disciplinar. Deși reală susținerea petentului privitoare la restricționarea nejustificată a dreptului său de vizitare în interiorul penitenciarului, Înalta Curte constată însă că încălcarea reclamată nu este imputabilă sub nicio formă intimatului.

Din actele de cercetare efectuate în cauză a rezultat că procedura disciplinară declanșată împotriva petentului a avut la bază raportul de incident din 6 februarie 2008 întocmit de agentul de pază M.I. Conform raportului de incident, petentul a refuzat să răspundă la apelul privind prezența deținuților în cameră și să se ridice din pat, la cererea agenților de pază M.I. și V.F. Comportamentul petentului a fost observat și de intimat care, în calitatea sa de șef al Secției III a Penitenciarului București - Rahova, însoțea agenții de pază în respectiva împrejurare. Din declarațiile celor doi angajați ai penitenciarului a rezultat însă că intimatul nu Ie-a cerut acestora să consemneze incidentul petrecut și că întocmirea sesizării în cauză a avut loc la inițiativa agentului de pază M.I.

și în baza obligațiilor sale de serviciu. De asemenea, a rezultat că aspectele consemnate în raport erau reale, petentul declarând în cursul cercetărilor efectuate că în ziua incidentului se afla sub efectul unui tratament cu tranchilizante și că din acest motiv nu a putut răspunde la apelul agenților de pază. Petentul nu a fost sancționat disciplinar, prin hotărârea Comisiei de Disciplină nr. 137 din 12 februarie 2008, dispunându-se clasarea lucrării. Soluția de încetare a urmăririi disciplinare și de nesancționare a petentului nu a fost comunicată de îndată persoanelor cu atribuții în supravegherea deținuților. Aspectul menționat este deosebit de important având în vedere că pentru persoanele împotriva cărora se declanșase o procedură disciplinară sau li se aplicase o sancțiune disciplinară, dreptul de a primi vizite era restricționat conform Deciziei nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a directorului Penitenciarului Rahova.

Potrivit deciziei susmenționate, persoanele private de libertate, încadrate în regim închis de executare sau de maximă siguranță, împotriva cărora se declanșase o procedură disciplinară sau fuseseră sancționate disciplinar (indiferent de sancțiunea aplicată sau de contestarea ei) nu beneficiau de vizite fără dispozitiv de separare, pe o perioadă de 6 luni. Î n caz, așa cum s-a arătat, la data când petentul a primit vizita familiei sale, hotărârea Comisiei de Disciplină nu fusese comunicată compartimentului cu atribuții în materie și din acest motiv vizita efectuată s-a desfășurat cu dispozitiv de separare, considerându-se incidente prevederile art. 4 din decizia nr. 463005 din 12 ianuarie 2008 a directorului locului de deținere.

Rezultă, așadar, că restrângerea dreptului de vizitare al petentului nu a fost determinată de exercitarea necorespunzătoare a sarcinilor de serviciu de către intimat, acesta neavând atribuții în materia comunicării actelor emise Comisia de Disciplină și nici nu era responsabil de activitatea desfășurată de compartimentul de supraveghere a efectuării vizitelor în penitenciar. Toate aceste elemente au fost corect reținute și evaluate de prima instanță care prin hotărârea pronunțată în cauză a confirmat soluția de neurmărire penală adoptată la nivelul Ministerului Public față de intimatul S.V. În consecință, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză și va dispune obligarea recurentului petent L.T.

la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul L.T. împotriva sentinței penale nr. 284 din 21 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 25 ianuarie 2010.