ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1001/2010

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1001/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 306/F din data de 5

noiembrie 2009, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, a

fost respinsă ca nefondată plângerea petentului M.C.V. împotriva Rezoluției nr.

1508/P/2009 din 17 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București

prin care, în temeiul art. 10 lit. a) din C. proc. pen., s-a dispus neînceperea

urmăririi penale față de intimații-judecători M.A., M.G.D. și V.V.

Pentru a dispune în

acest sens, prima instanță a reținut următoarele:

Prin plângerea

înregistrată la această instanță sub nr. 9018/2/2009, petentul M.C.V. la

solicitat instanței infirmarea rezoluției procurorului cu privire la intimații

M.G.D., M.A. și V.V.

Legal citat, petentul

nu s-a prezentat în fața instanței pentru a o susține.

Au fost atașate

Dosarele Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București nr. 1508/P/2009 și

1365/II/2/2009.

Examinând actele și

lucrările de la dosar, Curtea reține următoarele:

Prin Adresa nr.

1/5662/1154/2009 din 24 februarie 2009, Consiliul Superior al Magistraturii -

Serviciul relații cu publicul, registratură, secretariat și arhivă a înaintat

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, plângerea numitului M.C.V.

înregistrată la acest organ sub nr. 251/VIII/1/2009 la 02 martie 2009.

Solicitat expres să

dea lămuriri asupra cererii sale, petentul nu s-a prezentat la procuror astfel

cum rezultă din procesul verbal întocmit la 13 iulie 2009 însă la 14 iulie 2009

când a dat curs invitației nu a dat explicații suplimentare, nu a depus

înscrisuri doveditoare precizând însă că va recuza pe procurorul I.N. care a

mai cercetat sesizări de-ale sale.

Din petiția olografă

analizată în aceste condiții a rezultat că sus-numitul s-a plâns împotriva

magistraților judecători M.A., M.G.D. și V.V. - judecători la Tribunalul

București - secția I penală, pentru săvârșirea infracțiunilor de abuz în

serviciu contra intereselor persoanei, favorizarea infractorului și neglijența

în serviciu, prevăzute și pedepsite de art. 246, 264 și respectiv art. 249 C.

pen. susținând că la data de 3 februarie 2009 a depus cerere de recuzare a

judecătorilor C.I. și M.G.D. cu privire la care a formulat plângeri și la

Consiliul Superior al Magistraturii.

Din cuprinsul

petiției, puțin lizibilă și inteligibilă, s-a desprins fraza „mă aflu în fața

unui grup infracțional de crimă organizată” și mai departe că … Consiliul

Superior al Magistraturii nici nu îi verifică pe judecătorii corupți în – ... .

Față de cele expuse

mai sus a rezultat, în mod cert, că petiționarul M.C.V. este nemulțumit de

hotărârile judecătorești pronunțate de magistrații judecători M.A., M.G.D. și

V.V. și față de judecătorul M.G.D. a formulat și cerere de recuzare.

S-a reținut că

petentul invocă motive subiective de nemulțumire și, pentru fiecare soluție,

care îi este nefavorabilă, respectivul formulează cereri de recuzare.

A reținut procurorul

că o plângere penală nu poate nici să înlocuiască și nici să suplinească căile

de atac, pe care petentul are dreptul să le uziteze.

În conformitate cu

dispozițiile art. 124 alin. (3) din Constituție și art. 2 alin. (3) din Legea

nr. 303/2004, „Judecătorii sunt independenți și se supun numai legii”, iar

soluțiile acestora exprimă convingerea creată de probele interpretate în

strânsă legătură cu respectarea prevederilor legale.

Întrucât fapta unui

judecător de a adopta o soluție, ca urmare a propriei activități de evaluare și

apreciere a stării de fapt și de drept ale cauzei respective, este o faptă

impusă de normele procesuale și, nu poate constitui infracțiune nici în

situația în care s-ar stabili, cu titlu definitiv, prin hotărâre

judecătorească, neregulile, insuficiențele și greșelile soluțiilor pot fi

îndreptate prin exercitarea căilor de atac.

În ceea ce privește

independența judecătorului în adoptarea unei soluții, aceasta nu se poate

limita prin instituirea răspunderii de orice fel pentru o soluție greșită.

Mai mult decât atât,

din examinarea plângerii, atât cât se poate înțelege, a rezultat că aceasta nu

conține toate elementele prevăzute de art. 222 alin. (2) C. proc. pen., nefiind

descrise în concret faptele imputate magistraților judecători și, citat fiind,

petiționarul M.C.V. nu a vrut să mai dea declarație.

Așadar, a rezultat

că, în legătură cu prezenta petiție, nu există indicii din care să rezulte o

suspiciune rezonabilă privitoare la comiterea vreunei fapte prevăzute de legea

penală de către magistrații judecători M.A., M.G.D., V.V., după cum, în sarcina

acestora nu se pot reține nici infracțiunile specificate de către petiționar și

anume abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea infractorului

și neglijență în serviciu, prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen., art. 264

C. pen. și respectiv art. 249 C. pen., întrucât faptele nu există, fiind

incidente dispozițiile art. 10 lit. a) C. proc. pen.

În această situație,

procurorul de caz a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 228 alin. (4)

C. proc. pen. coroborat cu art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi

penale față de magistrații judecători M.A., V.V. și M.G.D. pentru săvârșirea

infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, favorizarea

infractorului și neglijență în serviciu, prevăzută de art. 246 C. pen., 264 C.

pen. și respectiv art. 249 C. pen.

Împotriva acestei

rezoluții petentul M.C.V. a formulat, în termen, plângere la procurorul

ierarhic superior, soluționată prin Rezoluția 1365/II/2/2009 din 10 septembrie

2009 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București.

S-a analizat soluția

adoptată în cauză și s-a constatat că neînceperea urmăririi penale față de cei

trei judecători a fost corect dispusă.

Prin urmare, s-a

respins, ca neîntemeiată plângerea petiționarului.

Nici în fața acestei

instanțe, sesizată de petent, nu s-au adus lămuriri suplimentare, întrucât

citat fiind la două termene consecutive acesta a lipsit nejustificat.

Analizând soluția

procurorului de netrimitere în judecată, instanța constată că actul de

dispoziție al procurorului este legal și temeinic.

În mod corect

procurorul, în urma efectuării actelor premergătoare în cauză, văzând și

dispozițiile art. 97 din Legea nr. 303/2004, a stabilit că infracțiunile

imputate intimaților nu există.

Împrejurarea că

hotărârea judecătorească pronunțată de intimați în cadrul atribuțiilor de

serviciu este nefavorabilă petentului, nu constituie un indiciu care l-ar

îndreptăți pe acesta să pună la îndoială modalitatea în care intimații și-au

îndeplinit atribuțiile de serviciu.

În ce privește

activitatea magistraților, atribuțiile lor de serviciu se circumscriu

soluționării cauzelor cu care sunt învestiți, respectiv interpretării și

aplicării dispozițiilor legale, în acord cu principiile dreptului substanțial

și ale celui procedural.

Eventualele erori

apărute în acest proces de interpretare și aplicare a legii nu echivalează cu o

exercitare abuzivă a atribuțiilor de serviciu în sensul legii penale, ele

putând fi îndreptate în urma exercitării căilor de atac prevăzute de lege în

fiecare caz în parte, acesta fiind de altfel și justificarea existenței lor.

În acest context,

nemulțumirile părților dintr-un proces cu referire la modul concret de

soluționare a cauzei trebuie să îmbrace forma căilor de atac în limitele

cunoscute de lege, neputându-se obține o suplimentare a gradelor de jurisdicție

prin promovarea unei plângeri penale împotriva magistratului (magistraților)

care au soluționat cauza.

Răspunderea penală a

magistraților poate fi pusă în discuție, cu referire la infracțiunile analizate

numai în situațiile în care aceștia și-au exercitat funcția cu rea-credință,

adică au cunoscut caracterul vădit nelegal al acțiunilor lor, urmărind sau

acceptând vătămarea intereselor legale ale unei persoane (ori cu referire la

infracțiunea de neglijență în serviciu, au încălcat din culpă îndatoririle de

serviciu).

În consecință, atâta

timp cât obiectul plângerii se referă la nemulțumirea legată de soluția

pronunțată de intimați în calitate de judecători într-o cauză penală, soluția

de netrimitere în judecată dispusă de procuror este legală și temeinică.

Prin urmare plângerea

petentului M.C.V. se vădește nefondată și în baza art. 278

1

alin.

(8) lit. a) C. proc. pen. va fi respinsă cu această mențiune.

Vor fi păstrate

rezoluțiile procurorului din prezenta cauză.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva sentinței,

petentul a declarat prezentul recurs.

Prealabil examinării

recursului, Înalta Curte constată următoarele:

- legal citat,

petentul nu s-a prezentat la cele 2 termene acordate la judecarea plângerii de

către prima instanță;

- în recurs, la

primul termen de judecată (2 februarie 2010), recurentul, care nu s-a prezentat

la instanța de recurs, a recuzat completul de judecată printr-o cerere depusă

la registratură, cererea de recuzare fiind respinsă prin Încheierea din data de

19 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - secția penală.

La noul termen de

judecată (16 martie 2010), recurentul nu s-a prezentat, recuzând din nou

completul de judecată printr-o cerere depusă prin registratură, cererea de

recuzare fiind respinsă potrivit celor arătate în partea introductivă a

deciziei.

În cererea de recurs,

petentul nu a menționat nici un motiv de nelegalitate sau netemeinicie a

sentinței atacate rezumându-se la exprimarea „... declar recurs împotriva

...". Ulterior declarării recursului, petentul nu s-a prezentat la

instanța de recurs pentru a expune motivele de recurs și nici nu a depus motive

scrise de recurs pentru a fi examinate de instanța de recurs.

În lipsa unor critici

concrete ale recurentului cu privire la nelegalitatea ori netemeinicia

sentinței atacate, Înalta Curte - conform art. 385

6

alin. ultim C.

proc. pen. - va examina întreaga cauză sub toate aspectele.

Recursul petentului

va fi respins ca nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În conformitate cu

dispozițiile art. 66 alin. (1) și art. 5

2

din C. proc. pen., precum

și cu cele ale art. 23 alin. (11) din Constituția României, orice cetățean

beneficiază de prezumția de nevinovăție, deschiderea unei proceduri judiciare

penale (prin începerea urmăririi penale) nefiind posibilă decât în condițiile

prevăzute de lege.

Astfel, potrivit art.

228 alin. (1) C. proc. pen., organul de urmărire penală sesizat în vreunul din

modurile prevăzute de art. 221 C. proc. pen., dispune prin rezoluție începerea

urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor

premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a

punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen.

De altfel, în

conformitate cu dispozițiile art. 224 alin. (1) C. proc. pen., în vederea

începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte

premergătoare.

În respectarea

acestor dispoziții legale, procurorul a efectuat acte premergătoare, acte

prevăzute de art. 224 alin. (2) C. proc. pen., fiind format Dosarul penal nr.

1508/P/2009.

În urma efectuării

acestor acte premergătoare, necesare pentru soluționarea plângerii penale

formulată de petiționar, dar și pentru a se stabili eventuala incidență a

vreunuia din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale

prevăzute de art. 10 C. proc. pen., nu au fost relevate minime indicii

temeinice - în sensul art. 68

1

C. proc. pen. - care să justifice

presupunerea rezonabilă că persoana față de care s-au efectuat acte

premergătoare a săvârșit, cu vinovăția cerută de lege, faptele expuse în

plângerea penală.

Dimpotrivă, actele premergătoare efectuate au

relevat existența cazului prevăzut de art. 10 lit. a) din C. proc. pen., caz

care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale.

Așa cum corect a

menționat prima instanță, nemulțumirea părților într-un proces, cu referire

concretă la modul de soluționare a cauzei (interpretarea și aplicarea normelor

de drept, interpretarea probelor, adoptarea soluției etc), poate îmbrăca forma

căilor de atac, în limitele și condițiile prevăzute de lege, iar nu prin

promovarea unei plângeri penale împotriva magistraților care au soluționat

cauza respectivă.

Potrivit art. 129 din

Constituție, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și

Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

Accesul oricărei

persoane la justiție și, respectiv, posibilitatea desființării ori modificării

hotărârilor judecătorești numai în căile de atac prevăzute de lege sunt

principii ale organizării judiciare (art. 6 și art. 17 din Legea nr. 304/2004).

În raport cu cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) din C. proc. pen.,

recursul petentului urmează a fi respins ca nefondat.

Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurenta

va fi obligată la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petiționarul M.C.V. împotriva Sentinței penale

nr. 306/F din 5 noiembrie 2009 a Curții de Apel București - secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurentul

petiționar să plătească statului suma de 400 RON cheltuieli judiciare.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 16 martie 2010.