ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7330/2009

Instanța a reținut că nu pot fi admise limitări ale exercițiului

dreptului la

liberă circulație care nu sunt reglementate prin Directiva

nr. 2004/3 8/CE și nici luarea unor măsuri în alte condiții decât cele

prevăzute în această directivă.

În considerentele hotărârii

sale, instanța de apel a arătat, în esență, că nu s-au invocat și nici nu s-au

dovedit motive de limitare a liberei circulații referitoare la ordinea publică,

securitatea publică și sănătatea publică, existenta acordului de readmisie

nefiind suficientă.

În raport de efectul direct

al directivei comunitare, din normele căreia rezultă fără echivoc că

împrejurarea că autoritățile unui alt stat au dispus expulzarea pârâtului, nu

este prin ea însăși suficientă pentru ca să se interzică dreptul la liberă

circulație a unui cetățean român pe teritoriul acelui stat.

Împotriva acestei decizii a

declarat recurs reclamanta, critica, nemotivată în drept, vizând următoarele

aspecte:

Recurenta susține că,

potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate de

protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească

obligațiile care le revin, în caz contrar, impunându-se sancționarea acestora

conform Legii nr. 248/2005, măsură care se justifică a fi dispusă și în scopul

stopării fenomenului migrației ilegale.

Recurenta apreciază că, în

speță, măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile

art. 2 din Protocolul 4 adițional la CEDO și art. 25 și art. 53 din Constituția

României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform

probatoriului administrat, a fost returnat de autoritățile franceze, pentru

ședere nelegală și violență agravată, motive care sunt de ordine publică în

sensul reglementărilor comunitare.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii

recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit.

a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele

comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de

drept comun intern.

Dispoziția legală

menționată, adoptată anterior momentului aderării României la Uniunea Europeană,

a fost analizată de instanțele de fond în

legătură

cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/3 8/CE {potrivit cărora

statele

membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor

Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive

de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publica) și acestea au

statuat, în mod legal, că reglementarea internă este restrictivă și vine în

conflict cu prevederile Directivei ca, de altminteri, și cu cele ale art. 2

alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la CEDO.

Potrivit dispozițiilor

comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță publică să

justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar,

potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se întemeieze exclusiv

pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie o amenințare reală,

prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății.

Referitor la conduita

pârâtului, nerespectarea condițiilor de ședere pe teritoriul unui alt stat nu

satisface exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict

dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, nu

s-a dovedit că ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la

adresa intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au

statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de

siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

expulzării unei persoane.

De altminteri, este de

observat că, prin cererea de recurs, reclamanta nu a arătat motivele pe care

își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii

recurate ci a susținut doar că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere

a circumstanțelor de fapt ale speței care, în opinia sa, justificau

restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile

legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

În acest context al analizei

este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 din Constituție

României, invocate de recurentă, se consacră dreptul fundamental al cetățenilor

români la liberă circulație în țară și străinătate.

Prin dispozițiile constituționale

menționate sunt arătate, totodată, și condițiile în care un astfel de drept

poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu cele prevăzute de

directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății

ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor;

desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități

naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai

dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională

cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în mod

nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau libertății.

Reținând și că instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, pentru a se atinge rezultatul avut în

vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului trebuie să se conformeze

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității

Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate, urmează a constata că

recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat, ceea ce impune respingerea

în condițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu consecința rămânerii

irevocabile a hotărârii atacate.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din

Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr.

856 din 19 noiembrie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iulie 2009.