ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6032/2009

asupra

recursului de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 29 iulie 2008,

reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului

dreptului la libera circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani al

pârâtului N.C.V., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această

tară, invocând incidența art. 8 lit. a)și art. lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă

nr. 1296/D din 28 august 2008, Tribunalul Satu Mare, secția civilă,

a respins cererea reținând, că între normele

de drept intern prevăzute de Legea nr. 248/2005 și cele comunitare, prevăzute

de Directiva nr. 2004/38/CE, există neconcordanțe, motiv pentru care, în raport

de dispozițiile art. 20 din Constituție, cele comunitare urmează a fi aplicate

cu prioritate.

Instanța a constatat

că potrivit dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se consideră

suficient pentru a se dispune măsura restrângerii dreptului la libera circulație

al unui cetățean ca acesta să fi fost returnat dintr-un stat cu care România a

semnat un acord de readmisie.

Spre deosebire de

norma de drept internă, dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevăd că

dreptul la libera circulație, drept consacrat prim dispozițiile art. 18 alin.  (1)

din TCE, poate fi restrâns doar pentru motive de ordine, siguranță sau sănătate

publică și cu respectarea principiului proporționalității, măsura trebuind să

se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.

Ca atare, cum pârâtul

a fost returnat din Franța, în baza deciziei din 8 noiembrie 2007 a Prefectului

din Val - Doise, justificat de faptul că nu deținea un document de călătorie,

motiv care nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 27 din Directiva nr.

2004/38, instanța a apreciat că solicitarea formulată de reclamantă nu poate fi

primită.

Prin

decizia civilă nr. 172/ din 6 noiembrie 2008, Curtea de Apel Oradea, secția

civilă

mixtă,

a respins, ca nefondat, apelul declarat de

reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta, invocând incidența art. 304 pct. 9 C.

proc. civ.

În motivarea

recursului se susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea

în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o

singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a

returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de

România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus

această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura

cauzele pentru care s-a dispus returnarea.

Recurentul susține

că, potrivit art. 25 din Constituție, cetățenii români se bucură în străinătate

de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească

obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr.

248/2005 în scopul stopării fenomenului migrației ilegale.

Recurentul apreciază

că măsura se impunea a fi dispusă, pe de o parte, în raport de prevederile art.

2 din Protocolul 4 adițional la CEDO și art. 25 și art. 53 din Constituția

României iar, pe de altă parte, în raport de conduita pârâtului care, conform

probatoriului administrat a fost returnat de autoritățile franceze, pentru

motiv de ședere nelegală și muncă fără forme legale, motive care sunt de ordine

publică în sensul reglementărilor comunitare.

Analizând

recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele

considerente:

Contrar susținerii

recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a)

din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele

comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de

drept comun intern.

Astfel, potrivit art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a

cetățenilor români în străinătate, restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor

români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel

mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în

baza unui acord de

readmisie încheiat între România și acel stat.

Dispoziția legală

menționată, adoptată anterior momentului aderăm României la Uniunea Europeană,

a fost analizată de instanțele de fond în legătură cu dispozițiile art. 27

alin.  (1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora

legătură

cu dispozițiile art. 27 alin.  (1)din Directiva 2004/38/CE {potrivit cărora

statele membre pot restrânge libertatea de

circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie,

indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță

publică

sau sănătate publica) și acestea au statuat, în mod legal, ca reglementarea

internă este restrictivă și vine în conflict cu prevederile Directivei ca, de

altminteri, și cu cele ale art. 2 alin. (3) din Protocolul nr. 4 adițional la

CEDO.

Potrivit

dispozițiilor comunitare, pentru ca motivele de ordine publică sau de siguranță

publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație

este necesar, potrivit art. 27 alin. (2) din Directivă, ca măsura să se

întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză, care trebuie să constituie

o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes

fundamental al societății.

Referitor la conduita

pârâtului, instanțele de fond au constatat, pe de o parte, că nerespectarea

condițiilor de ședere și de muncă pe teritoriul unui alt stat nu satisface

exigențele dispozițiilor comunitare [cu care vin în conflict dispozițiile art.

38 lit. a) din Legea nr. 248/2005] iar, pe de altă parte, că nu s-a dovedit că

ar fi constituit sau urma să constituie o amenințare gravă la adresa

intereselor fundamentale ale unei societăți democratice.

Instanțele de fond au

statuat, totodată, în mod corect că astfel de motive, de ordine publică sau de

siguranță publică, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al

expulzării unei persoane și, cu atât mai puțin, că nu pot fi reținute doar pe

considerațiuni de stopare a fenomenului de migrațiune ilegală, astfel cum a

susținut reclamantul, pentru că ar însemna ca principiul proporționalității în

adoptarea măsurii să nu mai intereseze, ceea ce nu este permis.

De altminteri,

este de observat că, prin cererea de recurs, reclamantul nu a arătat motivele

pe care își fundamentează critica de nelegalitate formulată la adresa hotărârii

recurate ci a susținut doar că instanțele de fond au făcut o greșită apreciere

a circumstanțelor de fapt ale speței care, în opinia sa, justificau

restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în raport de dispozițiile

legale interne, prezentând și conținutul normelor comunitare.

În acest context

al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53

din Constituție României, invocate de recurent, se consacră dreptul fundamental

al cetățenilor români la liberă circulație în țară și străinătate.

Prin

dispozițiile constituționale menționate sunt arătate, totodată, și condițiile

în care un astfel de drept poate fi restricționat, care sunt în concordanță cu

cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a

ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților

cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei

calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav

și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și

proporțională cu situația care a determinat-o și ea trebuie să fie aplicată în

mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau

libertății.

Reținând și că

instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din

aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură

posibilă, în lumina textului și finalității directivei, pentru a se atinge

rezultatul avut în vedere de aceasta, precum și faptul că autoritățile statului

trebuie să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de

Instituire a Comunității Europene, Înalta Curte, pentru considerentele arătate,

urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte

împotriva deciziei nr. 172/A din 6 noiembrie 2008 a Curții de Apel Oradea,

secția civilă mixtă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 mai 2009.