ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 68/2008

Asupra recursului de

față, constată:

Prin cererea înregistrată la 16 martie 2007,

reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea

exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel

mult 3 ani a pârâtului P.C.T., retumat la data de 17 februarie 2007 în baza

Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidența art. 38

lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 488 din 29 martie

2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca

neîntemeiată, apreciind că, deși sunt îndeplinite condițiile formale impuse de

art. 38 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor

români în străinătate, totuși, sub aspectul proporționalității măsurii

facultative de restrângere a dreptului la liberă circulație, având în vedere că

acesta constituie și un drept fundamental pentru oricare dintre cetățenii

Uniunii Europene și că nu au fost administrate probe pentru dovedirea unor

fapte antisociale ale pârâtului, nu se justifică adoptarea măsurii solicitată

de reclamantă.

Prin decizia civilă nr. 495 din 4 iulie

2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă.

În motivarea deciziei instanța a reținut

că după data de 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a Uniunii Europene

situație în care este obligată să respecte ordinea juridică instituită la

nivelul uniunii, inclusiv dispozițiile Protocolului nr. 4 al Convenției

Europene a Drepturilor Omului și, în special, cele ale art.1 lit. c) și art. 27

alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE potrivit cărora statul poate restrânge

dreptul la libera circulație a persoanelor doar în situațiile anume prevăzute

de aceste dispoziții, cu precizarea că directiva se aplică și în cauza dedusă

judecății în considerarea principiului supremației dreptului comunitar în

raport cu dreptul intern.

Cum, în speță, nu s-a dovedit existența unor

motive de natură a justifica

în raport cu

dispozițiile legale mai sus arătate restricționarea dreptului pârâtului

la

libera circulație, singura probă administrată în cauză fiind declarația dată de

pârât la momentul returnării, din cuprinsul căreia nu rezultă nici condițiile

în care acesta a muncit pe teritoriul Belgiei și nici împrejurarea că, prin

atitudinea sa, ar fi adus atingere ordinii publice, siguranței publice sau

sănătății publice, instanța de apel a conchis în sensul că în mod corect prima

instanță a respins solicitarea reclamantei și, ca atare, apelul său nu poate fi

primit.

Împotriva acestei

decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența

art.

304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține că

instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor

art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării

persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această

măsură.

Susține recurenta că printr-o astfel de

reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor

la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri

ale exercițiului acestui drept.

De asemenea,

recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară

în

scopul evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația de a

respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale

Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârât, măsura returnării

dispusă de autoritățile belgiene fiind de natură să facă dovada acestei

încălcări.

Totodată recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele

constituind

doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români

în

statele membre ale Uniunii Europene și, de asemenea, că acest act normativ a

fost și este aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior

acestei date.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei, înlăturarea

aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005

s-a făcut în mod corect cu

referire la normele comunitare și la raportul care trebuie

să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne, singura

condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în

cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie

încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine însă

în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea

dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale

privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din

Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică

sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la

libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod

suficient din faptul însuși al returnării unei persoane în baza unui acord de

readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea

măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei

comunitare.

Susținerea recurentei în sensul aplicării

în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005

motivat de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei, ci

constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români

în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie

să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2)

din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Or, sub acest aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului

național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită

condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr.

248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând

astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost

transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii

Camere).

Cu privire la măsura returnării dispuse

față de pârât la data de 17 februarie 2007, aceasta, după cum s-a menționat și

mai sus, nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la

libera circulație, cu atât mai mult cu cât pârâtul a ieșit legal din România la

data de 04 februarie 2007 și a fost returnat de către autoritățile belgiene la

data de 16 februarie 2007, doar pe motiv de

ședere

nelegală, neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia

din

condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE care se

aplică și cetățenilor români începând cu data de 1 ianuarie 2007.

Mai mult, potrivit art. 6 alin. (1) din

Directivă, „Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat

membru pe o perioadă de cel mult 3 luni fără nicio altă condiție sau

formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un

pașaport valabil", în speță pârâtul fiind returnat de către autoritățile

belgiene înainte de împlinirea acestui termen de 3 luni.

Așadar,

constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora,

venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască

preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de

restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39

lit. a) din Legea nr. 248/2005.

În acest context al analizei, este de

menționat și că stoparea de către statul român a fenomenelor de migratie

ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze

prin mijloace specifice acestui fenomen infracțional fără însă a afecta și

restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă circulație a

cetățenilor români.

Pentru considerentele arătate, recursul

formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat

de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și

Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 495 din 4 iulie 2007 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.