ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 68/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 16 martie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului P.C.T., retumat la data de 17 februarie 2007 în baza Acordului de readmisie încheiat cu această tară, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 488 din 29 martie 2007, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea ca neîntemeiată, apreciind că, deși sunt îndeplinite condițiile formale impuse de art. 38 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate, totuși, sub aspectul proporționalității măsurii facultative de restrângere a dreptului la liberă circulație, având în vedere că acesta constituie și un drept fundamental pentru oricare dintre cetățenii Uniunii Europene și că nu au fost administrate probe pentru dovedirea unor fapte antisociale ale pârâtului, nu se justifică adoptarea măsurii solicitată de reclamantă. Prin decizia civilă nr. 495 din 4 iulie 2007, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.

În motivarea deciziei instanța a reținut că după data de 1 ianuarie 2007 România a devenit membră a Uniunii Europene situație în care este obligată să respecte ordinea juridică instituită la nivelul uniunii, inclusiv dispozițiile Protocolului nr. 4 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și, în special, cele ale art.1 lit. c) și art. 27 alin. (1) din Directiva nr. 2004/38/CE potrivit cărora statul poate restrânge dreptul la libera circulație a persoanelor doar în situațiile anume prevăzute de aceste dispoziții, cu precizarea că directiva se aplică și în cauza dedusă judecății în considerarea principiului supremației dreptului comunitar în raport cu dreptul intern.

Cum, în speță, nu s-a dovedit existența unor motive de natură a justifica în raport cu dispozițiile legale mai sus arătate restricționarea dreptului pârâtului la libera circulație, singura probă administrată în cauză fiind declarația dată de pârât la momentul returnării, din cuprinsul căreia nu rezultă nici condițiile în care acesta a muncit pe teritoriul Belgiei și nici împrejurarea că, prin atitudinea sa, ar fi adus atingere ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice, instanța de apel a conchis în sensul că în mod corect prima instanță a respins solicitarea reclamantei și, ca atare, apelul său nu poate fi primit. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură. Susține recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul intern a stabilit de fapt că libertatea de circulație nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea acestui drept este necesară în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii români având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârât, măsura returnării dispusă de autoritățile belgiene fiind de natură să facă dovada acestei încălcări. Totodată recurenta susține că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene și, de asemenea, că acest act normativ a fost și este aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.

Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al returnării unei persoane în baza unui acord de readmisie, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005 motivat de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei, ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Cu privire la măsura returnării dispuse față de pârât la data de 17 februarie 2007, aceasta, după cum s-a menționat și mai sus, nu poate constitui singură un motiv de restrângere a dreptului la libera circulație, cu atât mai mult cu cât pârâtul a ieșit legal din România la data de 04 februarie 2007 și a fost returnat de către autoritățile belgiene la data de 16 februarie 2007, doar pe motiv de ședere nelegală, neexistând nicio altă dovadă cu privire la încălcarea vreuneia din condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27 din Directiva 2004/38/CE care se aplică și cetățenilor români începând cu data de 1 ianuarie 2007. Mai mult, potrivit art. 6 alin. (1) din Directivă, „Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil", în speță pârâtul fiind returnat de către autoritățile belgiene înainte de împlinirea acestui termen de 3 luni.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. În acest context al analizei, este de menționat și că stoparea de către statul român a fenomenelor de migratie ilegală, argument invocat de reclamantă prin recurs, trebuie să se realizeze prin mijloace specifice acestui fenomen infracțional fără însă a afecta și restricționa, în afara dispozițiilor legale, dreptul la liberă circulație a cetățenilor români. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 495 din 4 iulie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 9 ianuarie 2008.