ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1111/2008

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la 25 octombrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei S.I.M. , returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, invocând incidența art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr.375/13 martie 2007 Tribunalul București, secția a V a civilă, a respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007 când România a aderat la Uniunea Europeană nu se mai poate dispune o asemenea măsură împotriva cetățenilor români, dreptul la libera circulație constituind, conform Directivei nr. 38/CE din 29 aprilie 2004, una din libertățile fundamentale ale pieței interne europene, directivă care a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G.

nr. 102/2005. Tribunalul a reținut că după data de 1 ianuarie 2007, limitarea exercitării dreptului la liberă circulație al cetățenilor români în statele membre ale UE poate fi dispusă doar din rațiuni de ordine publică, securitate națională ori sănătate publică, art. 25 din O.U.G. 102/2005, iar măsura poată fi dispusă numai cu respectarea principiului proporționalității și trebuie să aibă la bază exclusiv comportamentul persoanei în cauză. Prin decizia civilă nr. 405 din 14 iunie 2007, Curtea de Apel București, secția civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură și cu mențiunea că instanțele române nu sunt abilitate a cenzura cauzele pentru care s-a dispus returnarea. Recurenta susține că potrivit art. 25 din Constituție cetățenilor români se bucură în străinătate de protecția statului român dar în aceleași timp trebuie să își îndeplinească obligațiile care le revin, caz în care, sancționarea acestora conform Legii nr. 248/2005 se justifică pentru apărarea ordinii publice, situație prevăzută și de art. 53 din Constituție.

Totodată, recurenta solicită ca dispozițiile art. 2 alin. (1) din Protocolul 4 la CEDO să fie interpretate în sensul că orice persoană are dreptul de a circula liber atunci când se găsește în mod legal pe teritoriul unui alt stat, cu mențiunea că prin Tratatul de aderare, pe o perioadă de la 2 la 7 ani, unele state comunitare pot continua să aplice restricții în ceea ce privește libera circulație a cetățenilor români, Anexa VII Cap 1 Libera circulație a persoanelor. Referitor la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE, recurenta susține că aceasta a fost transpusă în legislația internă prin O.U.G. nr. 102/2005 care se referă la cetățenii statelor membre ale UE cărora li se vor aplica aceleași reglementări în situația în care ar veni să lucreze în România.

Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente care, în parte, le completează pe cele reținute de instanțele de fond: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă]. În acest context al analizei este de observat că prin dispozițiile O.U.G. nr. 105/2005 statul român nu a implementat directiva ci doar a statuat cu privire condițiile în care cetățenii Uniunii Europene și ai statelor membre ale Spațiului Economic European și membrii acestora de familie își pot exercita dreptul la liberă circulație, de rezidență și de rezidență permanentă pe teritoriul României, precum și limitele exercitării acestor drepturi, situație în care în speță nu sunt incidente dispozițiile ordonanței menționate.

De altminteri, împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare decât cea realizată de instanțele de fond întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere). Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

În acest context al analizei este de menționat și faptul că prin dispozițiile art. 25 și art. 53 din Constituție României invocate de recurentă se consacră dreptul fundamental al cetățenilor la liberă circulație în țară și străinătate și condițiile în care un astfel de drept poate fi restricționat, în concordanță cu cele prevăzute de directivă, anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav și numai dacă această măsură este necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.

Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al returnării cetățeanului român în condițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare. Ca atare, apărarea recurentei în sensul inaplicabilității Directivei, care nu este în nici un fel fundamentată, nu poate fi primită.

Mai mult, este de menționat că la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

De altminteri, este de observat că recurenta se rezumă prin motivele de recurs la prezentarea unor principii constituționale și ale tratatului de aderare precum și a unor aspecte referitoare la accesul pe piața forței de muncă, acestea din urmă străine pricinii cât timp pârâta a fost returnată pe motiv de ședere ilegală, fără a arăta în concret care ar fi rezervele pe care statul italian le-ar fi reținut în ceea ce privește libera circulație a cetățenilor români pe teritoriul său după aderare și fără a prezenta argumentele în raport de care consideră că norma de drept internă pe care o invocă este în concordanță cu dispozițiile art. 27 alin. (1) din Directiva 2004/38/CE.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Ca atare, pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 405/A din 14 iunie 2007 a Curții de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 februarie 2008.