ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7514/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7514/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față, constată:

Prin cererea înregistrată la data de

16 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a

solicitat restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia,

pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei

B.M.S.

, returnată în baza Acordului de

readmisie încheiat cu această țară, sens în care a invocat incidența

prevederilor art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 230/CA din

26 martie 2007, Tribunalul Argeș, a admis cererea reclamantei și a dispus

restrângerea dreptului pârâtei la libera circulație pe teritoriul Italiei pe o

perioadă de 1 an începând cu data de 21 noiembrie 2006.

Prima instanță a reținut în

motivarea sentinței că atâta timp cât pârâta a fost returnată în baza Acordului

de readmisie, în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 se impune

admiterea cererii și restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe

perioada 21 noiembrie 2006 la 21 noiembrie 2007 pe teritoriul Italiei.

Prin decizia civilă nr. 248 din 4

iunie 2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de

pârâtă și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins cererea formulată

de reclamantă.

Cum pârâta a respectat condițiile de

ședere în Uniunea Europeană și cum, după data de 1 ianuarie 2007, România a

devenit membră a Uniunii Europene, instanța de apel a apreciat că măsura

solicitată de reclamantă nu se justifică a fi aplicată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta susține

că instanța de apel a înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a

dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură

condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării

persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu

respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această

măsură.

Susține recurenta că dispozițiile

legale menționate legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulație nu

este absolută ci ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale precum și cu

dispozițiile art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului iar

restricționarea exercițiului acestui drept se impune a fi dispusă în scopul

evitării migrației ilegale, cetățenii românii având obligația de a respecta

condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii,

condiții care nu au fost respectate de către pârâtă.

Totodată recurenta susține că în

speță nu sunt incidente dispozițiile Directivei 2004/38/CE întrucât la data la

care intimatul-pârâtă a fost returnată România nu era încă oficial membră a

Uniunii Europene, caz în care dispozițiile Tratatului de aderare și implicit,

ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia

sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele

constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor

români în statele membre ale Uniunii Europene, dar și în raport de încheierea

tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2007 și care constituie o

perioadă de tranziție la capitolul libera circulație a persoanei, ceea ce

înseamnă că măsura restrictivă menționată este încă admisă.

Analizând criticile formulate care

se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Contrar susținerii recurentei,

înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea

nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la

raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern.

Astfel potrivit legii interne,

singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca

persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de

readmisie încheiat de România cu respectivul stat.

Această reglementare restrictivă

vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit

limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații

excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27

alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine

publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului

la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul

proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare

reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al

societății [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Or, astfel de motive nu pot rezulta

în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că

principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și

astfel să fie ignorată exigența normei comunitare.

Susținerea recurentei în sensul

inaplicabilității Directivei argumentat de faptul că la data returnării

intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu

poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța

trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație,

normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148

alin. (2) din Constituția România, „ca urmare a aderării, prevederile

tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări

comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare

din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.

Or, sub aspect, instanța de

judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie

să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina

textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în

dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta,

autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3)

din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea

dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei

datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din

Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar,

protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.

Nici împrejurarea că Directiva nu a

fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare

întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a

Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate

să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios,

după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii

Camere).

Totodată, instanța constată că este

nefondată și apărarea recurentei în sensul că pârâtei nu i-ar fi aplicabile

normele comunitare, cu referire la legea incidentă situației juridice, anume ca

fiind aceea din momentul nașterii ei.

Astfel, atâta timp cât situația juridică

ce a fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea

măsurii returnării și cât timp la momentul la care se solicită restrângerea

libertății de circulație normele (comunitate) incidente nu mai impun condiții

decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul

Uniunii, pe cale de consecință se aplică reglementarea mai favorabilă chiar

dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Referirea recurentei la anexa VII-a

a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în

cauză.

Pe de o parte, nu s-a susținut și

demonstrat că motivul expulzării pârâtei din Italia l-ar fi sustituit

desfășurarea unor activități lucrative „ilegale” pe teritoriul acestui stat

iar, pe de altă parte, eventualele restricții erau limitări ale accesului

românilor la piața muncii în alte state ale Uniunii în perioada de tranziție

prevăzută la pct. 1 al anexei VII la Protocolul de aderare a României la

Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului la libera

circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi

exercitat și în alt scop decât al exercitării unei activități economice.

Așadar, constatând incidența

normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă,

trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect

respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera

circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Pentru considerentele arătate,

recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală

de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 248 A din 4 iunie 2007 a Curții de Apel

Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări

sociale și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 7 noiembrie 2007.