ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7514/2007

Asupra recursului de față, constată: Prin cererea înregistrată la data de 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a solicitat restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație în Italia, pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtei B.M.S. , returnată în baza Acordului de readmisie încheiat cu această țară, sens în care a invocat incidența prevederilor art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 230/CA din 26 martie 2007, Tribunalul Argeș, a admis cererea reclamantei și a dispus restrângerea dreptului pârâtei la libera circulație pe teritoriul Italiei pe o perioadă de 1 an începând cu data de 21 noiembrie 2006. Prima instanță a reținut în motivarea sentinței că atâta timp cât pârâta a fost returnată în baza Acordului de readmisie, în raport de prevederile art. 38 din Legea nr. 248/2005 se impune admiterea cererii și restrângerea exercitării dreptului la libera circulație pe perioada 21 noiembrie 2006 la 21 noiembrie 2007 pe teritoriul Italiei. Prin decizia civilă nr. 248 din 4 iunie 2007 Curtea de Apel Pitești, secția civilă, a admis apelul declarat de pârâtă și a schimbat în tot sentința în sensul că a respins cererea formulată de reclamantă.

Cum pârâta a respectat condițiile de ședere în Uniunea Europeană și cum, după data de 1 ianuarie 2007, România a devenit membră a Uniunii Europene, instanța de apel a apreciat că măsura solicitată de reclamantă nu se justifică a fi aplicată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului reclamanta susține că instanța de apel a înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură.

Susține recurenta că dispozițiile legale menționate legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulație nu este absolută ci ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale precum și cu dispozițiile art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului iar restricționarea exercițiului acestui drept se impune a fi dispusă în scopul evitării migrației ilegale, cetățenii românii având obligația de a respecta condițiile de intrare și de ședere pe teritoriul statelor membre ale Uniunii, condiții care nu au fost respectate de către pârâtă.

Totodată recurenta susține că în speță nu sunt incidente dispozițiile Directivei 2004/38/CE întrucât la data la care intimatul-pârâtă a fost returnată România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene, caz în care dispozițiile Tratatului de aderare și implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, dar și în raport de încheierea tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2007 și care constituie o perioadă de tranziție la capitolul libera circulație a persoanei, ceea ce înseamnă că măsura restrictivă menționată este încă admisă.

Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Contrar susținerii recurentei, înlăturarea aplicabilității la speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 s-a făcut în mod corect cu referire la normele comunitare și la raportul care trebuie să existe între acestea și normele de drept comun intern. Astfel potrivit legii interne, singura condiție de restrângere a dreptului la libera circulație este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat. Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulație doar în situații excepționale privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].

Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranță publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulație este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporționalității iar conduita persoanei în cauză să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății [art. 27 alin. (2) din Directivă]. Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuși al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporționalității în adoptarea măsurii să nu mai intereseze și astfel să fie ignorată exigența normei comunitare. Susținerea recurentei în sensul inaplicabilității Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituția România, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”. Or, sub aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuie să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunității Europene.

Cum interpretarea și aplicarea dreptului național nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei datorită condițiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanța trebuia să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor. Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă” (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).

Totodată, instanța constată că este nefondată și apărarea recurentei în sensul că pârâtei nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire la legea incidentă situației juridice, anume ca fiind aceea din momentul nașterii ei. Astfel, atâta timp cât situația juridică ce a fost creată prin faptul șederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării și cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertății de circulație normele (comunitate) incidente nu mai impun condiții decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerințe de ședere în spațiul Uniunii, pe cale de consecință se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.

Referirea recurentei la anexa VII-a a Tratatului de aderare ratificat prin Legea nr. 157/2005 este irelevantă în cauză. Pe de o parte, nu s-a susținut și demonstrat că motivul expulzării pârâtei din Italia l-ar fi sustituit desfășurarea unor activități lucrative „ilegale” pe teritoriul acestui stat iar, pe de altă parte, eventualele restricții erau limitări ale accesului românilor la piața muncii în alte state ale Uniunii în perioada de tranziție prevăzută la pct. 1 al anexei VII la Protocolul de aderare a României la Uniunea Europeană nu justifică interzicerea totală a dreptului la libera circulație și de ședere pe teritoriul altui stat membru, drept ce poate fi exercitat și în alt scop decât al exercitării unei activități economice.

Așadar, constatând incidența normelor comunitare și faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminența, instanțele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exercițiului dreptului la libera circulație, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat și va fi respins în consecință.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 248 A din 4 iunie 2007 a Curții de Apel Pitești, secția civilă, pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2007.