ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2009

Asupra recursului civil de față, constată: Prin cererea înregistrată la 22 ianuarie 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera circulație al pârâtului B.C. în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani, returnat în baza acordului de readmisie, aprobat prin H.G. nr. 278/1994, invocând dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005. Prin sentința civilă nr. 460 din 6 martie 2008, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a reținut că măsura solicitată de reclamantă putea fi dispusă până la data aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007, dată după care libera circulație a cetățenilor români este garantată prin dispozițiile art. 18 și art. 39 din T.C.E și cele ale Directivei nr. 2004/38, neputând fi limitată pentru nerespectarea condițiilor referitoare la intrarea, circulația și șederea străinilor, în baza principiului egalității de tratament, instituit prin dispozițiile art. 24 TCE, cetățenii români bucurându-se de același tratament ca și cetățenii resortisanți ai statului gazdă. Împotriva acestei decizii a declarat apel reclamanta susținând că măsura se impune atât în raport de dispozițiile 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, anume pentru ședere nelegală, cât și pentru faptul că pârâtul a suferit o condamnare penală pe teritoriul statului francez, fapt care dovedește că a încălcat legislația acestui stat.

Prin decizia civilă nr. 425 din 21 mai 2008, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantă, pentru aceleași considerente reținute și de prima instanță. Instanța de apel a reținut și faptul că prin Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei se detaliază motivele care pot duce la restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor și care trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în cauză, pedepsele anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru luarea unor astfel de măsuri.

Totodată, instanța a reținut că recurgerea de către autoritățile unui stat la conceptul de ordine și securitate publică nu este în măsură să justifice restricționarea liberei circulații a unei persoane cât timp nu s-a dovedit că, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o implică încălcarea unor legi, această persoană prezintă și o amenințare suficientă și serioasă pentru ordinea publică și interesele fundamentale ale unei societăți, respectiv că o astfel de măsură ar respecta principiul proporționalității. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului reclamanta reiterează motivele de apel și susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o singură condiție pentru restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru care s-a dispus această măsură. Recurenta susține că prin reglementarea menționată legiuitorul intern a stabilit că libertatea de circulație, drept prevăzut și de art. 25 din Constituție, nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că limitarea se impunea cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pârâtul a fost condamnat la o pedeapsă penală în statul francez, apreciind că declarația extrajudiciară dată de acesta la punctul de trecere a frontierei prezintă caracterul unei mărturisiri extrajudiciare, care, împreună cu dovezile de returnare întocmite de autoritățile franceze sunt de natură să probeze că acesta nu a respectat condițiile de ședere pe teritoriul statului francez. Totodată, recurenta susține că aprecierea instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie 2007, cât și ulterior acestei date.

Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Instanța de apel a reținut în mod corect, că dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al cererii de restrângere a dreptului la libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului. Aceasta întrucât norma internă impune drept singură condiție de restrângere a dreptului la libera circulație faptul ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exercițiului acestui drept fundamental în situații excepționale, privind motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (2) din Directivă].

Instanța de apel a motivat considerentele pentru care împrejurarea că pârâtul a fost condamnat pe teritoriul francez la pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni de proxenetism, pedeapsă pe care a executat-o începând, conform declarației sale, din data de 20 septembrie 2003 și până la data de 15 noiembrie 2007 când a fost eliberat de autoritățile franceze, nu constituie în sine, motivul suficient al îngrădirii libertății de circulație.

Soluția se impune în raport de prevederile art. 27 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" (referitoare la restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu faptul că nu există dovezi că pârâtul ar persista în săvârșirea unor fapte penale, rezultă că nu este îndeplinită exigența normei comunitare, conform căreia „conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății" [art. 27 alin. (2) teza a II a]. Ca atare, cum prin admiterea acțiunii, așa cum solicită recurenta, s-ar ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea măsurii restrictive, în mod just instanțele de fond au dispus respingerea acesteia.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, care impun drept singură condiție pentru restrângerea libertății faptul ca persoana să fi fost returnată în baza unui acord de readmisie, motivată de faptul că acestea nu contravin dispozițiilor Directivei ci constituie cadrul juridic intern pentru libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (29 din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare". Or, sub acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului cu obligații decurgând din aderare, trebuia să interpreteze și să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere). Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 425 din 21 mai 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 ianuarie 2009.