ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 45/2009

Asupra recursului

civil de față, constată:

Prin cererea

înregistrată la 22 ianuarie 2008, reclamanta Direcția

Generală

de Pașapoarte București a cerut restrângerea exercițiului dreptului la libera

circulație al pârâtului B.C. în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani,

returnat în baza acordului de readmisie, aprobat prin H.G. nr. 278/1994,

invocând dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.

Prin sentința civilă nr. 460 din 6 martie 2008,

Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins cererea.

În motivarea sentinței instanța a

reținut că măsura solicitată de reclamantă putea fi dispusă până la data

aderării României la Uniunea Europeană, 1 ianuarie 2007, dată după care libera

circulație a cetățenilor români este garantată prin dispozițiile art. 18 și

art. 39 din T.C.E și cele ale Directivei nr. 2004/38, neputând fi limitată

pentru nerespectarea condițiilor referitoare la intrarea, circulația și șederea

străinilor, în baza principiului egalității de tratament, instituit prin

dispozițiile art. 24 TCE, cetățenii români

bucurându-se de același

tratament ca și

cetățenii resortisanți ai statului gazdă.

Împotriva acestei

decizii a declarat apel reclamanta susținând că

măsura se

impune atât în raport de dispozițiile 38 și 39 din Legea nr. 248/2005, anume

pentru ședere nelegală, cât și pentru faptul că

pârâtul a suferit o condamnare penală pe teritoriul statului francez,

fapt

care dovedește că a încălcat legislația acestui stat.

Prin decizia civilă nr. 425 din 21 mai 2008,

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de

reclamantă, pentru aceleași

considerente reținute și de prima instanță.

Instanța de apel a reținut și faptul că prin

Directiva nr. 64/221/1969 a Consiliului Europei se detaliază motivele care pot

duce la restrângerea dreptului la libera circulație a persoanelor și care

trebuie să fie întemeiate exclusiv pe comportamentul individual al persoanei în

cauză, pedepsele anterioare neputând constitui prin ele însele motive pentru

luarea unor astfel de măsuri.

Totodată, instanța a reținut că

recurgerea de către autoritățile

unui stat

la conceptul de ordine și securitate publică nu este în măsură

să

justifice restricționarea liberei circulații a unei persoane cât timp nu s-a

dovedit că, pe lângă tulburarea ordinii sociale pe care o implică încălcarea

unor legi, această persoană prezintă și o amenințare

suficientă și serioasă pentru ordinea publică și interesele fundamentale

ale unei societăți, respectiv că o

astfel de măsură ar respecta principiul

proporționalității.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În

motivarea recursului reclamanta reiterează motivele de apel și

susține că instanțele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în

speță

a dispozițiilor art. 38 lit. a) din

Legea nr. 248/2005, dispoziții care impun o

singură condiție pentru

restrângerea libertății de circulație, aceea a returnării persoanei dintr-un

stat în baza acordului de readmisie

încheiat

de România cu respectivul stat, nefiind relevant motivul pentru

care s-a

dispus această măsură.

Recurenta susține că prin reglementarea

menționată legiuitorul

intern a stabilit că

libertatea de circulație, drept prevăzut și de art. 25 din

Constituție,

nu este absolută, ea trebuind să se desfășoare cu respectarea unor reguli, fapt

care este în concordanță cu dispozițiile constituționale și ale Protocolului

adițional nr. 4 la CEDO, prin care, art. 2, se garantează dreptul cetățenilor

la liberă circulație în țară și în străinătate dar se instituie și restrângeri

ale exercițiului acestui drept.

De asemenea, recurenta afirmă că

limitarea se impunea cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că pârâtul a fost

condamnat la o pedeapsă penală în statul francez, apreciind că declarația

extrajudiciară dată de acesta la punctul de trecere a frontierei prezintă caracterul

unei mărturisiri extrajudiciare, care, împreună cu dovezile de returnare

întocmite de autoritățile franceze sunt de natură

să probeze că acesta

nu a respectat

condițiile de ședere pe teritoriul statului francez.

Totodată, recurenta susține că aprecierea

instanței de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este

greșită dat fiind că, în opinia sa, dispozițiile Legii nr. 248/2005 nu

contravin dispozițiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern

pentru libera

circulație a cetățenilor

români în statele membre ale Uniunii Europene, acest act normativ intern fiind

aplicabil atât anterior datei de 1 ianuarie

2007, cât și ulterior

acestei date.

Analizând criticile formulate care se

circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Instanța de apel a reținut în mod corect, că

dispozițiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, ca temei al

cererii de

restrângere a dreptului la

libera circulație, vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului

European și a Consiliului.

Aceasta întrucât

norma internă impune drept singură condiție de

restrângere

a dreptului la libera circulație faptul ca persoana în cauză să fi fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în

timp ce normele Directivei permit restrângerea

exercițiului acestui drept

fundamental în situații excepționale, privind

motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică [art. 27 alin.

(2) din Directivă].

Instanța de apel a motivat considerentele

pentru care împrejurarea că pârâtul a fost condamnat pe teritoriul francez la

pedeapsa închisorii pentru săvârșirea unei infracțiuni de proxenetism,

pedeapsă pe care a executat-o începând, conform

declarației sale, din

data de 20 septembrie 2003 și până la data de 15

noiembrie 2007 când a fost eliberat de autoritățile franceze, nu constituie în

sine, motivul suficient al îngrădirii libertății de circulație.

Soluția se impune în raport de prevederile art.

27 alin. (2) din Directivă, potrivit cărora „condamnările penale anterioare nu

pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri" (referitoare la

restrângerea liberei circulații), astfel încât, coroborat și cu faptul că nu

există dovezi că pârâtul ar persista în săvârșirea unor fapte penale, rezultă

că nu este îndeplinită exigența normei comunitare, conform

căreia „conduita persoanei în cauză trebuie să

constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental

al societății" [art. 27 alin. (2) teza a

II

a].

Ca atare, cum

prin admiterea acțiunii, așa cum solicită recurenta,

s-ar

ajunge la nesocotirea principiului proporționalității în adoptarea

măsurii restrictive, în mod just instanțele de

fond au dispus respingerea

acesteia.

Susținerea recurentei în sensul aplicării în

continuare și după 1 ianuarie 2007 a dispozițiilor Legii nr. 248/2005, care

impun drept singură condiție pentru restrângerea libertății faptul ca persoana

să fi fost returnată în baza unui acord de readmisie, motivată de faptul că

acestea nu contravin dispozițiilor Directivei ci

constituie cadrul juridic

intern pentru

libera circulație a cetățenilor români în statele membre ale

Uniunii

Europene, de asemenea, nu poate fi primită.

Astfel, la data la care instanța trebuie

să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulație, normele

de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile iar potrivit art. 148 alin. (29

din Constituția României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor

constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare

cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile

interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".

Or, sub

acest aspect, instanța de judecată, ca autoritate a statului

cu obligații decurgând din aderare,

trebuia să interpreteze și să aplice

legea internă, în

orice măsură posibilă, în lumina textului și finalității directivei, în principiu

fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul

avut în vedere de acesta, autoritățile statului trebuind să se conformeze

prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de Instituire a Comunității

Europene.

Nici

împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul

intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar

contraveni jurisprudenței Curții de Justiție a Comunităților Europene, potrivit

căreia „jurisdicțiile naționale sunt obligate să se abțină să interpreteze

dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după

epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de

respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a

Marii Camere).

Pentru considerentele arătate,

criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul

urmând să fie respins în consecință.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta

Direcția Generală de Pașapoarte împotriva deciziei nr. 425 din 21 mai 2008 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 ianuarie

2009.