ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2009
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1668/2009 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)
Asupra recursului civil de față;
Din examinarea lucrărilor dosarului,
constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul
Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 111/3/2008 din 4
februarie 2008, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată
pe pârâtul B.M., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să se
dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație, pe o perioadă
de cel mult trei ani, în Franța.
În motivarea cererii, reclamanta a
arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la 13 decembrie 2007, în baza Acordului
de Readmisie încheiat de România cu această țară și îi sunt aplicabile
dispozițiile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentința civilă nr. 139 din 24
ianuarie 2008, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca
neîntemeiată acțiunea reținând, în esență, că, urmare a aderării României la
Uniunea Europeană, posibilitatea restrângerii exercitării dreptului la libera
circulație trebuia analizată, prin raportare la legislația comunitară,
respectiv dispozițiile art. 39, art. 42 și art. 43, art. 48 din Tratatul CE și
Directiva nr. 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a
Consiliului Uniunii Europene privind dreptul la liberă circulație și ședere pe
teritoriul statelor membre pentru cetățenii uniunii și membrii familiilor
acestora.
În raport de efectul direct al
Directivei comunitare, din normele căreia rezultă, fără echivoc, faptul că, împrejurarea
că autoritățile altui stat au dispus expulzarea pârâtului, nu este prin ea
însăși suficientă pentru ca tribunalul să interzică dreptul la liberă
circulație al unui cetățean român pe teritoriul acelui stat, libertatea de
circulație sub acest aspect neputând fi îngrădită decât dacă situația invocată
de reclamantă prin cererea sa poate fi încadrată într-una din cele trei cazuri
ce constituie excepții de la principiul liberei circulații a persoanelor. Cum
tribunalul a reținut că din actele depuse de reclamantă în susținerea cererii
sale nu s-a dovedit, în speță, existența niciunuia dintre cazurile de excepție
arătate, a constatat că acțiunea este neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat apel reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, criticând hotărârea
pentru nelegalitate și netemeinicie, susținând că instanța a făcut o greșită
aplicare a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin decizia civilă nr. 5303 din 25 iunie
2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat,
apelul.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte, pe care a criticat-o sub
următoarele aspecte :
- Deși este adevărat că în
acordurile de readmisie încheiat de România cu diferite state nu se menționează
nicio obligație pentru Statul Român, ca ulterior readmisiei cetățeanului român
returnat, să restrângă dreptul la liberă circulație al respectivului cetățean
român, însă nu este mai puțin adevărat că o atare obligație este stipulată prin
Legea nr. 248/2005, în art. 38 și urm., care constituie dreptul intern în
materie și care vine să complinească acordurile de readmisie încheiate de
România cu diferite state, inclusiv cu Franța.
- De asemenea, prin Decizia 855 din 28
noiembrie 2006 a Curții Constituționale a fost respinsă excepția de
neconstituționalitate a dispozițiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005,
astfel că obligațiile prevăzute în această lege trebuie respectate de toți
cetățenii români care călătoresc în străinătate.
- Deși Protocolul adițional nr. 4 la
Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale
garantează la art. 2 dreptul la liberă circulație în țară și străinătate,
această garanție suportă anumite restricții, ceea ce înseamnă că dreptul în
discuție nu are un caracter absolut, putând cunoaște anumite limitări, raportat
la exigențele de securitate națională, siguranță publică, menținerea ordinii
publice, prevenirea faptelor penale și protecția drepturilor și libertăților
altora.
Analizând lucrările dosarului, prin
raportare la criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este
nefondat, pentru următoarele considerente:
în acord cu dispozițiile art. 20
din Constituția României, privind raportul dintre legislația națională și
legislația comunitară, urmează să se facă aplicarea principiilor de
interpretare stabilite în jurisprudența sa de Curtea de Justiție a Comunității
Europene, în special a principiului supremației dreptului comunitar și a
obligației de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar.
Deși instanțele naționale nu au
competența de a se pronunța asupra legalității sau temeiniciei măsurii de
expulzare dispusă de autoritățile franceze, împrejurarea că acestea au dispus
expulzarea pârâtului nu este ea însăși suficientă pentru instanța română de a
interzice exercitarea dreptului la libera circulație al cetățeanului său pe
teritoriul Franței.
Articolul 25 din Constituția
României stabilește că persoanele cu cetățenia română au dreptul la liberă
circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, excepțiile de la
această regulă regăsindu-se în cuprinsul Legii nr. 248/2005, art. 38 și art.
39, cât și în cuprinsul legislației comunitare, art. 27 din Directiva nr.
2004/38/CE;
Legea internă prevede
posibilitatea iar nu obligativitatea restrângerii dreptului la liberă
circulație, în timp ce art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE prevede în mod
limitativ situațiile în care se poate dispune restrângerea exercitării
dreptului la liberă circulație: afectarea ordinii publice, a siguranței publice
și a sănătății publice.
Simpla nerespectare a condițiilor
prevăzute de legea franceză referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul său,
nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate
publică, în situația dată, măsura restrângerii dreptului la libera circulație
în Franța, ar fi disproporționată față de starea de fapt.
În baza art. 312 alin. (2) C. proc.
civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca
nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din
Ministerul Internelor și Reformei Administrative, împotriva deciziei nr. 530
din data de 25 iunie 2008 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată, în ședință publică,
astăzi 18 februarie 2009.