ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2208/2008

Asupra recursului de față, constată următoarele: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 26 iunie 2007 la Tribunalul Brașov reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a chemat în judecată pe pârâtul B.A.F. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 14 iunie 2007 în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situația ilegală, aprobat prin H.G. nr. 274/1994, astfel încât, se impune restrângerea dreptului acestuia la liberă circulație, în scopul respectării angajamentelor României privind migrația ilegală.

În drept, au fost invocate prevederile art. 5, art. 38, art. 39 din Legea nr. 248/2005 modificată și completată. Fiind astfel investit, Tribunalul Brașov, prin sentința civilă nr. 394/S din 23 august 2007, a respins acțiunea. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a apreciat, că posibilitatea instituirii unei astfel de măsuri trebuie analizată după data de 1 ianuarie 2007, prin raportare la dispozițiile cuprinse în Tratatul Comunității Europene și în Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004. Instanța a reținut că Directiva 38/2004/CE a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European și că, în lipsa unor măsuri tranzitorii convenite special pentru România, cetățenii români își exercită dreptul la liberă circulație în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene în aceleași condiții în care cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene își exercită dreptul la liberă circulație pe teritoriul României. Prin urmare, orice limitare a dreptului la liberă circulație a cetățenilor Români în teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, după data de 1 ianuarie 1007, poate fi dispusă doar din rațiuni de ordine publică și cu respectarea limitelor art. 25 alin. (4) din O.U.G.

nr. 102/2005, limite care, în cazul în speță, nu se regăsesc. Instanța de fond a apreciat că întrucât prin cererea introductivă de instanță reclamanta nu a invocat și alte circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, nu se poate reține că încălcarea de către acesta a modalității de ședere sau de muncă ar constitui o „amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății”, mai ales în condițiile în care Directiva 2004/38/CE dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală” și „condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri de restrângere a libertății de circulație2.

Soluția instanței de fond a fost confirmată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, care, prin decizia nr. 121/Ap din 27 septembrie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă. Împotriva acestei din urmă hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București invocând prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanțele au încălcat prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 raportate la art. 25 din Constituția României și la Declarația Universală a Drepturilor Omului, la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice și Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul este nefondat pentru considerentele ce succed: La data de 1 ianuarie 2007 când România a aderat la Uniunea Europeană, dispozițiile art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate s-au încetat aplicabilitatea. Referitor la prevederile art. 38 lit. a) din același act normativ, conform cărora restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, în mod just instanța de apel, ca și instanța de fond, a reținut că aceste prevederi legale nu sunt în concordanță cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European și a Comitetului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.

Singura condiție impusă de legea internă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români este aceea ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat. Or, în conformitate cu normele comunitare, instituite prin Directiva CE nr. 38/2004, limitarea exercitării dreptului fundamental al cetățenilor statelor membre la libera circulație poate fi dispusă doar pentru motive de ordine publică, securitate politică sau sănătate publică, sub forma referatului dreptului de intrare pe teritoriul unui stat membru sau prin aplicarea măsurii expulzării. Aceste norme au fost transpuse în legislația română prin O.U.G.

nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiul Economic European. Cetățenilor români, deveniți la data de 1 ianuarie 2007 cetățeni europeni, nu li se poate aplica un tratament discriminatoriu în raport cu cetățenii celorlalte state membre ale Uniunii Europene în ce privește limitările aduse exercitării dreptului la liberă circulație în spațiul european. Interpretând dispozițiile cuprinse în actele normative menționate în raport cu prevederile art. 20 din Constituția României, în mod just instanțele de fond și apel au apreciat că dreptul la liberă circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene, inclusiv statul de unde a fost returnat în baza unui acord de readmisie, nu poate fi restrâns decât în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 27 din Directiva CE nr. 38/2004.

În speță, singurul motiv invocat de reclamantă a fost returnarea pârâtului din Franța la data de 14 iunie 2007. Împrejurarea că pârâtul a fost expulzat de pe teritoriul unui stat membru în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu acel stat nu este, prin ea însăși, suficientă pentru ca instanța din România să interzică, la rândul ei, dreptul la circulație al propriului cetățean. Îngrădirea libertății de circulație apare posibilă numai în situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, și care trebuie dovedite ca atare. Drept urmare, în raport de considerentele expuse și constatând că în mod just instanța de apel a confirmat hotărârea primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și va fi respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 121/Ap din 27 septembrie 2007 a Curții de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.