ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2208/2008

Asupra recursului de față, constată

următoarele:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

26 iunie 2007 la Tribunalul Brașov reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a

chemat în judecată pe pârâtul B.A.F. solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se dispună restrângerea dreptului pârâtului la liberă circulație

în Franța pentru o perioadă de cel mult 3 ani.

În motivarea cererii, reclamanta a

arătat că pârâtul a fost returnat din Franța la data de 14 iunie 2007 în baza

acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în

situația ilegală, aprobat prin H.G. nr. 274/1994, astfel încât, se impune

restrângerea dreptului acestuia la liberă circulație, în scopul respectării

angajamentelor României privind migrația ilegală.

În drept, au fost invocate

prevederile art. 5, art. 38, art. 39 din Legea nr. 248/2005 modificată și

completată.

Fiind astfel investit, Tribunalul

Brașov, prin sentința civilă nr. 394/S din 23 august 2007, a respins acțiunea.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a apreciat, că posibilitatea instituirii unei astfel de măsuri trebuie

analizată după data de 1 ianuarie 2007, prin raportare la dispozițiile cuprinse

în Tratatul Comunității Europene și în Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie

2004.

Instanța a reținut că Directiva

38/2004/CE a fost transpusă în dreptul intern prin O.U.G. nr. 102/2005 privind

libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale

Uniunii Europene și Spațiului Economic European și că, în lipsa unor măsuri

tranzitorii convenite special pentru România, cetățenii români își exercită

dreptul la liberă circulație în teritoriile statelor membre ale Uniunii

Europene în aceleași condiții în care cetățenii statelor membre ale Uniunii

Europene își exercită dreptul la liberă circulație pe teritoriul României.

Prin urmare, orice limitare a

dreptului la liberă circulație a cetățenilor Români în teritoriile statelor

membre ale Uniunii Europene, după data de 1 ianuarie 1007, poate fi dispusă

doar din rațiuni de ordine publică și cu respectarea limitelor art. 25 alin. (4)

din O.U.G. nr. 102/2005, limite care, în cazul în speță, nu se regăsesc.

Instanța de fond a apreciat că

întrucât prin cererea introductivă de instanță reclamanta nu a invocat și alte

circumstanțe reale sau personale referitoare la conduita pârâtului, nu se poate

reține că încălcarea de către acesta a modalității de ședere sau de muncă ar

constitui o „amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui

interes fundamental al societății”, mai ales în condițiile în care Directiva

2004/38/CE dispune că „nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate

de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală” și

„condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea

măsuri de restrângere a libertății de circulație2.

Soluția instanței de fond a fost

confirmată de Curtea de Apel Brașov, secția civilă, care, prin decizia nr.

121/Ap din 27 septembrie 2007, a respins apelul declarat de reclamantă.

Împotriva acestei din urmă hotărâri

a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București invocând

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanțele au încălcat

prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005

raportate la art. 25 din Constituția României și la Declarația Universală a

Drepturilor Omului, la Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și

politice și Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și

a libertăților fundamentale.

Recursul este nefondat pentru

considerentele ce succed:

La data de 1 ianuarie 2007 când

România a aderat la Uniunea Europeană, dispozițiile art. 52 din Legea nr.

248/2005 privind regimul liberei circulații a cetățenilor români în străinătate

s-au încetat aplicabilitatea.

Referitor la prevederile art. 38 lit.

a) din același act normativ, conform cărora restrângerea exercitării dreptului

la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă

pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost

returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România

și acel stat, în mod just instanța de apel, ca și instanța de fond, a reținut

că aceste prevederi legale nu sunt în concordanță cu Directiva nr. 2004/38/CE a

Parlamentului European și a Comitetului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la

liberă circulație și ședere a cetățenilor Uniunii Europene și membrilor de

familie ai acestora pe teritoriul statelor membre.

Singura condiție impusă de legea

internă pentru restrângerea dreptului la liberă circulație a cetățenilor români

este aceea ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui

acord de readmisie încheiat de România cu acel stat.

Or, în conformitate cu normele

comunitare, instituite prin Directiva CE nr. 38/2004, limitarea exercitării dreptului

fundamental al cetățenilor statelor membre la libera circulație poate fi

dispusă doar pentru motive de ordine publică, securitate politică sau sănătate

publică, sub forma referatului dreptului de intrare pe teritoriul unui stat

membru sau prin aplicarea măsurii expulzării.

Aceste norme au fost transpuse în

legislația română prin O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe

teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și

Spațiul Economic European.

Cetățenilor români, deveniți la data

de 1 ianuarie 2007 cetățeni europeni, nu li se poate aplica un tratament

discriminatoriu în raport cu cetățenii celorlalte state membre ale Uniunii

Europene în ce privește limitările aduse exercitării dreptului la liberă

circulație în spațiul european.

Interpretând dispozițiile cuprinse

în actele normative menționate în raport cu prevederile art. 20 din Constituția

României, în mod just instanțele de fond și apel au apreciat că dreptul la

liberă circulație a cetățenilor români în statele membre ale Uniunii Europene,

inclusiv statul de unde a fost returnat în baza unui acord de readmisie, nu

poate fi restrâns decât în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 27

din Directiva CE nr. 38/2004.

În speță, singurul motiv invocat de

reclamantă a fost returnarea pârâtului din Franța la data de 14 iunie 2007.

Împrejurarea că pârâtul a fost

expulzat de pe teritoriul unui stat membru în baza unui acord de readmisie

încheiat de România cu acel stat nu este, prin ea însăși, suficientă pentru ca

instanța din România să interzică, la rândul ei, dreptul la circulație al

propriului cetățean. Îngrădirea libertății de circulație apare posibilă numai

în situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, și

care trebuie dovedite ca atare.

Drept urmare, în raport de

considerentele expuse și constatând că în mod just instanța de apel a confirmat

hotărârea primei instanțe de respingere a cererii de restrângere a exercitării

dreptului pârâtului la liberă circulație pe teritoriul unui stat membru al

Uniunii Europene, recursul declarat în cauză se privește ca nefondat și va fi

respins în consecință, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta Direcția

Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative

împotriva deciziei nr. 121/Ap din 27 septembrie 2007

a Curții de Apel Brașov, secția

civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 aprilie 2008.