ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3660/2003

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată 30 noiembrie 2000, reclamantul G.I. a chemat în judecată Inspectoratul de Stat Teritorial pentru Persoane cu Handicap Prahova și Secretariatul de Stat pentru Persoane cu Handicap București, pentru a fi obligați să-i recunoască dreptul său de încadrare într-o categorie de persoană handicapată, care necesită protecție socială, conform Legii nr. 53/1992 și repararea pagubei cauzate prin neaplicarea acestui act normativ, în perioada octombrie 1998 – septembrie 2000. În motivarea cererii reclamantul arată că în perioada 1992 - 1998 a beneficiat de dispozițiile Legii nr. 53/1992 și Legii nr. 35/1994, însă după data de 26 octombrie 1998, pârâții au refuzat să-i recunoască și să-i acorde drepturile aferente persoanelor handicapate, care necesită protecție specială, deși maladia de care suferă (hemofilie tip A), constituie un handicap congenital ireversibil.

Reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 1.196.422.000 lei, despăgubiri materiale și la daune morale în același cuantum. Curtea de Apel Ploiești, prin sentința civilă nr. 20 din 22 ianuarie 2001, a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind încadrarea reclamantului în categoria persoanelor handicapate, a declinat capătul de cerere privind acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 53/1992 și O.U.G. nr. 102/1999, în favoarea Tribunalului Prahova. Prin sentința civilă nr. 856 din 5 iunie 2001, tribunalul și-a declinat la rândul său competența de soluționare a cauzei, în favoarea curții de apel. Curtea Supremă de Justiție, prin decizia nr. 3790 din 21 noiembrie 2001, a secției de contencios administrativ, a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Prin sentința civilă nr. 82 din 14 iunie 2002, această instanță a respins ca nefondată cererea reclamantului. Împotriva acestei ultime soluții a declarat recurs reclamantul G.I., susținând în esență că, instanța de fond a interpretat greșit situația de fapt dedusă judecății și că măsura sistării drepturilor prevăzute de Legea nr. 53/1992, începând cu 26 octombrie 1998, este abuzivă și nelegală. În final, recurentul menționează că gradul II de invaliditate pe care îl are, atrage și aplicarea dispozițiilor Legii nr. 53/1992 și în prezent, a O.U.G. nr. 102/1999. Recursul este nefondat.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că recurentul-reclamant s-a referit la certificatele medicale nr. 25 din 25 octombrie 1998 și nr. 30 din 21 octombrie 1996, emise în baza Legii nr. 53/1992 și la certificatul medical nr. 32 din 24 octombrie 1999, emis în baza Legii nr. 102/1999, privind protecția specială și încadrare în muncă a persoanelor cu handicap, certificate eliberate de către Comisiile de Expertiză Medicală a Capacității de Muncă din subordinea Direcției de Muncă și Protecție Socială a județului Prahova. Până la data de 29 iunie 1999, când a apărut O.U.G. nr. 102/1999, privind protecția specială și încadrării persoanei cu handicap, nu funcționau comisiile de expertiză medicală pentru persoanele cu handicap din subordinea Secretariatului de Stat pentru Persoane cu Handicap.

Potrivit dispozițiilor art. 27 din acest act normativ, încadrarea sau respingerea încadrării într-o categorie de persoane cu handicap, care necesită protecția specială în raport cu gradul de handicap, se atestă prin certificatul emis de Comisiile prevăzute de art. 22 și 23. Alin. (2) al aceluiași articol prevede: „certificatele emise potrivit alin. (1) pot fi contestate în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia Superioară de Expertiză Medicală a Persoanelor cu Handicap, iar alin. (3) prevede că deciziile acestei comisii pot fi atacate potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, cu modificările ulterioare. Prin certificatele medicale prezentate de recurentul-reclamant, acesta a fost încadrat în gradul II de invaliditate, raportat la maladiile de care suferă.

Atâta timp, cât cel în cauză nu a contestat, potrivit dispozițiilor legale mai sus invocate la comisia superioară, încadrarea făcută, în mod corect instanța de fond a apreciat că nu este îndreptățit să beneficieze de drepturile speciale prevăzute de O.U.G. nr. 102/1999, hotărârea instanței de fond fiind legală și temeinică, recursul declarat de reclamant se va respinge ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul G.I. împotriva sentinței civile nr. 82 din 14 iunie 2002 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2003.