ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 889/2003

D E C

I Z I A   Nr.889                                                                                                                                         Dosar

nr.1832/2002

La

data de 12 februarie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva sentinței civile nr.12285 din 12 octombrie 2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București, deciziei civile nr.142 din 17.01.2001 a Tribunalului

București, secția a III-a civilă, precum  și împotriva deciziei civile nr.1299

din 2 mai 2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea cu data de  12 februarie 2003, care face parte

integrantă din prezenta iar pronunțarea s-a amânat la 6 martie 2003.

C

U R T E A ,

Asupra

recursului în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele :

La

data de 15 iunie 2000, A.E.a chemat în judecată Asociația Nevăzătorilor din

România, pentru a fi obligată să-i plătească:

-

despăgubiri reprezentând echivalentul pensiei sociale neachitate pe perioada

12.03.1999 – 12.03.2000, respectiv suma de 2.335.965 lei, care reactualizată în

funcție de rata inflației este de 3.480.587 lei;

-

daune morale în valoare de 100.000.000 lei pentru nerespectarea drepturilor ce

se cuveneau reclamantei, precum: plata pensiei sociale, asistență medicală

gratuită, transport gratuit, 400 de impulsuri telefonice gratuite, etc.

În

motivarea acțiunii reclamanta a invocat  Certificatul de încadrare într-o

categorie de persoane handicapate care necesită protecție socială, nr.882 din

12 martie 1999, cu  termen de valabilitate 12 luni, în baza căruia pârâta

trebuia să-i achite drepturile cuvenite în baza Hotărârii Guvernului României

nr.610/1990, a Legii nr.53/1992 și a O.U.G.nr.102/30.06.1993, dar care i-au

fost refuzate sistematic fapt pentru care reclamanta a acționat-o în  judecată

pe pârâtă obținând câștig de cauză.

Prin

sentința civilă nr.12285 din 12 octombrie 2000, Judecătoria Sectorului 2

București, a  respins acțiunea, reținând apărările pârâtei potrivit cărora

neplata drepturilor pretinse s-a datorat refuzului reclamantei de a se prezenta

la Institutul Național de Expertiză Medicală și Recuperarea Capacității de

Muncă pentru stabilirea unui diagnostic corect, examinare necesară întrucât

diagnosticul stabilit în cadrul oficiului de Expertiză Medicală și Recuperarea

Capacității de Muncă al Sectorului 3 pentru anul 1998 a fost incert iar în

perioada 1992-1998 invaliditatea sa a oscilat între gradul I și II.

Apelul

declarat de reclamantă a fost respins de Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința nr.142/A din 17 ianuarie 2001, iar recursul aceleiași

părți a fost respins de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin

decizia nr.1299 din 2 mai 2001.

Împotriva

hotărârilor pronunțate în cauză procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, întemeiat pe

dispozițiile art.330 pct.2 din C.proc.civ.solicitând casarea acestora și în

fond admiterea acțiunii introdusă de reclamantă.

În

motivarea recursului în anulare se susține, în esență, că reclamanta a făcut

dovada calității de persoană cu handicap (nevăzătoare), cu Certificatul nr.882

din 12 martie 1999, emis de Cabinetul de Expertiză Medicală și Recuperare a

Capacității de Muncă, de pe lângă Direcția de muncă și protecție socială,

competent să facă încadrarea într-o categorie de persoane handicapate care

necesită protecție socială, potrivit art.1 alin.2 din Legea nr.53/1992, în

vigoare la data emiterii certificatului.

Ca

urmare, pârâta s-a dovedit a fi de rea credință, refuzând plata drepturilor

cuvenite reclamantei, fapt ce a  determinat un litigiu anterior între părți,

finalizat prin obligarea sa la plata pensiei sociale pe perioada 1998-1999 și a

unor daune morale în valoare de 50.000.000 lei.

Recursul

în anulare este întemeiat, în sensul și pentru considerentele ce succed, care

impun casarea hotărârilor și reluarea judecății la prima instanță.

Într-adevăr,

potrivit art.1 alin.2 din Legea  nr.53/1992, în vigoare la data emiterii

certificatului nr.882 din 12 martie 1999 de încadrare a reclamantei în gradul

II de invaliditate, „încadrarea într-o categorie de persoane handicapate care

necesită protecție socială se face prin certificat emis de  comisiile de

expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă de pe lângă cabinetele

de expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă ce funcționează în

cadrul policlinicilor teritoriale, pentru adulți”.

În

temeiul dispoziției citate, Certificatul nr.882 din 12 martie 1999, care atestă

calitatea reclamantei de persoană handicapată și-i recunoaște dreptul la

protecție socială, a fost emis de organul prevăzut de lege, respectiv Cabinetul

de  expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă din cadrul

Direcției de Muncă și Protecție Socială a sectorului 3 București.

Certificatul

putea fi contestat, în termen de 30 de zile de la comunicare, la Comisia de

expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă de pe lângă oficiul de

expertiză medicală și recuperare a capacității de muncă a municipiului

București, conform art.1 alin.3 din Legea nr.53/1992, iar decizia emisă în

acest caz putea fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ

nr.29/1990 (art.1 alin.4).

Astfel

fiind, pârâta, care a invocat oscilațiile de încadrare a reclamantei în gradele

I și II în perioada 1992 – 1998 și incertitudinea diagnosticuluui înscris

într-unul din  aceste certificate, urma să dovedească faptul că demersurile

sale pe lângă  Institutul  Național de Expertiză și Recuperare a Capacității de

Muncă ar putea fi reținute ca reprezentând contestație împotriva încadrării

reclamantei într-un grad de invaliditate sau altul.

În

situația în care, cu ocazia rejudecării cauzei, nu se va dovedi acest fapt, pârâta

va trebui să precizeze temeiul legal al demersului făcut și de asemenea să-și

dovedească susținerea potrivit căreia a cerut reclamantei să se supună unui

control medical oftalmologic superior.

La

rândul său, reclamanta trebuia să facă dovada  cuantumului lunar al pensiei

sociale pretinse pe perioada menționată și a celorlalte drepturi în legătură cu

care a pretins daune morale, și, de asemenea, să facă dovada depunerii la

sediul pârâtei a documentației necesare și obligatorii pentru a beneficia de drepturile

aferente perioadei 12.03.1999 – 12.03.2000, despre a cărei existență

intimata-pârâtă susține că a luat cunoștință numai după acționarea sa în

judecată.

Aspectele

redate făcând necesară administrarea de probe în vederea stabilirii unei

situații de fapt exacte, se impune admiterea recursului în anulare, casarea

hotărârilor atacate și trimiterea cauzei la prima instanță, pentru rejudecare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

DECIDE

:

Admite

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție.

Casează

decizia nr.1299 din 2.05.2001 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă,

decizia civilă nr.142 din 17.01.2001 a Tribunalului București, secția a III-a

civilă, precum și sentința civilă nr.12285 din 12.10.2000 a Judecătoriei

sectorului 2 București și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță de

fond.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 6 martie 2003.