ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3330/2009

Prin acțiunea introductivă înregistrată inițial pe rolul Tribunalului București reclamantul P.T.B. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.L.I.F.N. SA, să se dispună rezoluțiunea contractului de cesiune încheiat cu societatea pârâtă la data de 19 ianuarie 2006 și pe cale de consecință repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea sumei de 1.000.000 Ron achitată cu titlu de preț. În motivare reclamantul a arătat că obiectul contractului de cesiune convenit cu pârâta l-a constituit transferul drepturilor deținute de pârâtă în temeiul contractului de import de autoturisme încheiat de aceasta cu o societate germană SC S.H.G.M.B.H., la data realizării acordului de voință, achitând pârâtei prin transfer bancar suma de un milion Ron reprezentând prețul contractului. Susține reclamantul că deși și-a îndeplinit obligația principală de plată a prețului, pârâta nu a înțeles să-i transfere drepturile dobândite prin contractul de import încheiat cu firma germană, ce se impune potrivit art. 1020 C. civ. rezoluțiunea contractului cu repunerea în situația anterioară.

Tribunalul București prin sentința comercială nr. 2138 din data de 19 februarie 2007 și-a declinat competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Suceava în a cărei rază teritorială își are sediul societatea pârâtă.

Tribunalul Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, astfel investit, prin sentința nr. 3329 din 19 decembrie 2007 a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamant. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut din examinarea probelor cu înscrisuri și martori administrate următoarea situație de fapt și de drept: Între părți s-au derulat relații comerciale materializate în asocierea lor în vederea constituirii unei noi societăți comerciale SC T.A.D. SRL, conform actului constitutiv semnat la 19 ianuarie 2006. În ziua următoare încheierii actului constitutiv, reclamantul a plătit pârâtei suma de un milion Ron prin ordinul de plată nr. 2 din 20 ianuarie 2006 cu mențiunea că suma reprezintă contravaloare contract de cesiune import auto, pârâta având la acea dată încheiat un contract de distribuție exclusivă pentru România cu o firmă germană S.H.G.M.B.H. Reține instanța că noua societate constituită prin asocierea reclamantului cu pârâta, a încheiat la data de 12 martie 2006 un contract cu firma germană prin care a convenit să preia sarcinile de importator și distribuitor exclusiv pentru România a autovehiculelor comercializate de partenerul german. În acest context, tribunalul a apreciat că nu există nicio probă relevantă care să impună concluzia încheierii contractului de cesiune a cărui rezoluțiune o solicită reclamantul, ci, dimpotrivă faptele astfel cum au fost stabilite conduc la concluzia că obiectul contractului de cesiune pentru care s-a plătit prețul de un milion lei, viza transferul drepturilor deținute de societatea pârâtă către noua societate constituită SC T.A.D. SRL.

Apelul declarat de reclamant împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de instanța de control judiciar Curtea de Apel Suceava prin decizia comercială nr. 156 din data de 8 decembrie 2008. Verificând stabilirea situației de fapt și aplicarea dispozițiilor legale invocate, Curtea de Apel a confirmat sentința fondului ca temeinică și legală.

Împotriva acestei decizii reclamantul a declarat recurs la data de 30 ianuarie 2009, în termen legal, solicitând modificarea hotărârii atacate în sensul admiterii acțiunii și desființării contractului de cesiune încheiat la data de 19 ianuarie 2006 cu repunerea părților în situația anterioară. Recurentul a invocat în susținerea recursului motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., în argumentarea cărora a susținut, în sinteză următoarele: - decizia atacată nu cuprinde o motivare în concret a soluției adoptate, fiind încălcate dispozițiile art. 261 C. proc. civ.; - prin hotărârea astfel pronunțată instanța de apel a schimbat natura și înțelesul vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecății, în condițiile în care potrivit principiului consensualismului contractul de cesiune se încheie prin simplul acord de voință al părților, acord ce a fost dovedit cu probele administrate respectiv corespondența comercială, ordinul de plată al prețului, mărturisiri și interogatoriu, probe din care rezultă că între părți s-au încheiat două contracte de import-export, respectiv contractul încheiat la 8 decembrie 2005, între pârâtă și societatea germană având ca obiect distribuirea de mașini în mai multe orașe de pe teritoriul României iar al doilea contract încheiat la 12 martie 2006 între societatea germană și noua societate SC T.A.D., având ca obiect distribuția de mașini numai pentru București or, susține recurentul, obiectul cesiunii îl constituie numai primul contract, care profita afacerilor sale de la momentul încheierii; - hotărârea pronunțată este lipsită și de temei legal, în sensul în care instanța a apreciat în mod greșit că nu s-a dovedit încheierea convenției de cesiune.

Înalta Curte verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate, constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează: 6.1. Critica de nemotivare nu subzistă. Instanța de apel, deși confirma soluția fondului, din perspectiva caracterului devolutiv al acestei căi de atac reexaminează probele administrate și motivează soluția adoptată aducând totodată și argumente suplimentare raționamentului juridic care fundamentează hotărârea, în sensul că la data retragerii recurentului reclamant din noua societate constituită împreună cu pârâta acesta nu a ridicat nicio pretenție asupra prețului de un milion Ron achitat la 20 ianuarie 2006, declarând expres că „nu mai are nicio pretenție asupra cesiunii”, ceea ce este de natură să confirme o dată în plus situația de fapt statuată de prima instanță. 6.2. Criticile recurentului subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., pun în discuție stabilirea situației de fapt și aprecierea probatoriului administrat, cu alte cuvinte, chestiuni de netemeinicie care scapă controlului casației în actuala reglementare a recursului cale extraordinară de atac admisibilă numai pentru motivele de nelegalitate expres și limitativ prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Or, stabilirea situației de fapt este atributul exclusiv al instanței fondului sau apelului devolutiv, iar în cauză, ambele instanțe și-au motivat hotărârile pe acest aspect cu argumente pertinente. 6.3. Curtea observă totodată că deși recurentul invocă în cadrul criticilor sale încălcarea principiului consensualismului și a dispozițiilor art. 46 C. com. care reglementează regimul probelor în această materie, susținerile sau au un caracter formal, deoarece în cauză, cu respectarea dispozițiilor susmenționate, au fost administrate toate probele solicitate de parte, inclusiv martori, în vederea dovedirii pretențiilor sale, soluțiile adoptate fiind fundamentate pe analiza întregului material probator administrat. Altfel spus, hotărârea de respingere a acțiunii nu a fost motivată pe absența înscrisului constatator al cesiunii ci pe inexistența acordului de voință în sensul afirmat de către reclamant, față de materialul probator administrat. Așa fiind, Înalta Curte constatând că în cauză nu sunt îndeplinite ipotezele motivelor de nelegalitate invocate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge prezentul recurs ca nefondat, recurentul urmând a fi obligat, conform art. 274 C. proc. civ. ca parte căzută în pretenții, la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intimată.