ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2126/2010

Prin acțiunea introductivă, înregistrată la data de 23 martie 2007 pe rolul Tribunalului Sibiu, astfel cum a fost precizată, reclamantul S.V. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta SC G.R. SRL obligarea pârâtei să emită factură fiscală pentru autoturismul A., în sumă de 6.400 euro, iar în caz de refuz, hotărârea să țină loc de factură și chitanță. Potrivit reclamantului la data de 27 august 2004 a acordat societății pârâte un împrumut în sumă de 6.400 euro, scadent la 30 septembrie 2004. Prin convenție, pârâta s-a obligat ca în situația nerestituirii sumei împrumutate la termenul convenit, împrumutătorul să devină proprietarul autoturismului marca A., pe care pârâta l-a lăsat în custodie împrumutătorului. Susține reclamantul că, pârâta nu și-a îndeplinit obligația la scadență, astfel încât operează clauza translativă de proprietate convenită. În cauză, pârâta a formulat cerere reconvențională prin care a solicitat obligarea reclamantului la plata valorii reale a autoturismului. Prin sentința civilă nr. 876/C din 13 mai 2008 Tribunalul Sibiu, secția comercială, ca primă instanță a admis acțiunea, constatând că reclamantul a dobândit un drept de proprietate asupra autoturismului A. înmatriculat sub nr. x și pe cale de consecință pârâta a fost obligată să emită factura fiscală și chitanța pentru suma de 6.400 euro în echivalent.

Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, prin decizia comercială nr. 126/A din 22 octombrie 2008 a admis apelul declarat în cauză de către societatea pârâtă, a desființat sentința fondului cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceiași instanță, constatând că prima instanță nu s-a pronunțat cu privire la toate capetele de cerere cu care a fost investită prin acțiunea principală, și totodată nu s-a pronunțat asupra cererii reconvenționale formulate de pârâtă.

În rejudecare, Tribunalul Sibiu, secția comercială, prin sentința nr. 722/C din 5 mai 2009 a admis acțiunea reclamantei, a obligat pârâta să emită factură fiscală și totodată a aprobat reținerea de către reclamant a autoturismului. Cererea reconvențională formulată de pârâta a fost respinsă ca nefondată. Prima instanță a apreciat în raport de clauzele contractului de împrumut încheiat de părți, contract a cărui valabilitate a fost confirmată în litigiul derulat anterior între aceleași părți și finalizat prin Decizia nr. 1826 din 24 mai 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, că, a operat transferul dreptului de proprietate asupra autoturismului la data de 30 septembrie 2004 dată la care pârâta nu a restituit suma împrumutară. Sentința nr. 722/2009 a fost apelată de către pârâtă pentru motivele de nelegalitate și netemeinicie vizând incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunțat în cauză atât în primul ciclu procesual cât și după casarea cu trimitere, în rejudecare. Sub aspectul dezlegării pe fond, pârâta a critica sentința invocând încălcarea dispozițiilor legale referitoare la gaj precum și cele în materie fiscală. Prin Decizia comercială nr. 110/A/2009 Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială, a respins ca nefondat apelul declarat de societatea pârâtă. Răspunzând criticilor formulate, instanța de control judiciar apreciază că nu sunt întrunite în cauză condițiile prevăzute de art. 24 C. proc. civ. referitoare la incompatibilitatea judecătorilor deoarece chiar dacă, după casare, pricina a fost repartizată aleatoriu, aceluiași complet de judecată, care s-a pronunțat în primul ciclu procesual, în raport de motivul care a dus la desființarea primei sentințe nu se poate reține că judecătorul era incompatibil. Cu privire la criticile de netemeinicie Curtea, constată că prin contractul de împrumut părțile au convenit expres în ce privește transferul proprietății autoturismului în ipoteza nerestituirii împrumutului, obligație care se impune a fi respectată în temeiul art. 969 C. civ. II. Recursul. Motivele de recurs.

La data de 4 februarie 2010 societatea pârâtă SC G.R. SRL a declarat recurs, în termen legal împotriva deciziei Curții de apel solicitând casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță, iar, în subsidiar, modificarea deciziei în sensul respingerii acțiunii principale și admiterii cererii reconvenționale așa cum a fost formulată. Recurenta a invocat în susținerea recursului motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că au fost încălcate dispozițiile art. 24 alin. (1) și art. 27 pct. 7 C. proc. civ. în condițiile în care același complet de judecată a soluționat pricina, și după casarea cu trimitere spre rejudecare. Potrivit recurentei dezlegarea dată pe fondul cauzei este profund nelegală și netemeinică urmare încălcării dispozițiilor legale în materie de gaj, deoarece un contract de împrumut cu gaj, fără deposedare, nu poate avea consecința transmiterii dreptului de proprietate.

Înalta Curte, examinând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată, în raport de criticile formulate, constată că recursul este fondat pentru încălcarea normelor cu caracter imperativ cu privire la compunerea completului de judecată. Părțile care se adresează unei jurisdicții sunt îndreptățite la o judecată legală și corectă de către o instanță independentă și imparțială instituită prin lege, drept fundament consacrat în art. 124 din Constituția României și prevăzut prin art. 6 pct. 1 al Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fondamentale ratificate de România prin Legea nr. 30/1994. Plecând de la aceste repere substanțiale care se circumscriu noțiunii de proces echitabil Curtea subliniază că, în ipoteza reglementată de dispozițiile art. 24 C. proc. civ. potrivit cu care judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini… În caz de casare după rejudecare, încălcarea imparțialității are drept consecință încălcarea normelor cu privire la compunerea completului respectiv a competenței instanței potrivit legii. În cauză este în afară de orice îndoială că prima sentință pronunțată de tribunal a vizat fondul cauzei, iar după desființarea, în rejudecare pricina a fost soluționată tot pe fond de același judecător. Este lipsit de relevanță, în raport de redactarea art. 24 C. proc. civ., argumentul instanței de apel, în sensul că desființarea primei sentințe s-a datorat nepronunțării pe toate capetele de cerere. Dispozițiile art. 24, cu caracter imperativ nu sunt susceptibile de interpretare sau extrapolare, condiția impusă fiind aceea a pronunțării unei hotărâri pe fondul cauzei. Aspectele de nelegalitate care ar afecta hotărârea, sunt cenzurabile de instanțele de control judiciar, dar nu condiționează incidența incompatibilității în caz de rejudecare din perspectiva art. 24 C. proc. civ. deoarece textul nu face nicio distincție și nici o rezervă pe condiția evocării fondului. Cum, după art. 105 C. proc. civ. actele de procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule absolut, deoarece interesul ocrotit, buna administrare a justiției, este general. Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) și (3) va admite prezentul recurs și va casa sentința și decizia pronunțată cu trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunalul Sibiu ca primă instanță.