ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 545/2020

Ședința publică din data de 5 martie 2020

Asupra recursului de față, a constatat următoarele:

A. Obiectul cererii introductive

Prin acțiunea civilă înregistrată la data de 3 decembrie 2014 pe rolul Tribunalului Alba, secția Civilă, sub nr. x/2014, astfel cum a fost precizată reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L. solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța:

- să se dispună rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare comerciale constatate prin facturile fiscale nr. x, 10512, 10051, 10677, 11730, 11054 și 11293, toate din anul 2010, pentru neîndeplinirea obligației de plată a prețului de către pârâta cumpărătoare și, pe cale de consecință, să fie obligată aceasta la predarea imediată și necondiționată a bunurilor vândute, precum și la plata a 1/2 parte din valoarea totală a sus-menționatelor facturi, respectiv suma de 37.485 Euro echivalent în RON la cursul BNR din data plății efective, despăgubiri ce reprezintă diferența între valoarea actuală a bunurilor și valoarea acestora din momentul predării lor către pârâtă;

- să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 37.485 Euro echivalent în RON, în condițiile art. 1 alin. (3) și art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, calculate începând cu primul termen de judecată și până la plata efectivă a debitului;

- să fie obligată pârâta la predarea imediată și necondiționată a următoarelor bunuri mobile:

- autotractor marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.09.2010, cu o valoare facturată de 19.500 EURO;

- autovehicul marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/19.07.2010, cu o valoare facturată de 16.500 Euro;

- autovehicul marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.04.2010, cu o valoare facturată de 11.210 Euro;

- autovehicul (trailer) marca x semiremorca, având serie sașiu x, omologare x/1998, transmisă în folosința pârâtei prin factura nr. x/16.08.2010. cu o valoare facturata de 2.310 Euro;

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 1999, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/23.02.2011, cu o valoare facturată de 3.450 Euro;

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 2002, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/25.10.2010. cu o valoare facturată de 5.000 Euro;

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 2004, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.11.2010, cu o valoare facturată de 15.000 EURO;

De asemenea, reclamanta a cerut obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 480, art. 969, art. 1020-1021 și art. 1073 din C. civ. vechi și art. 43 din Codul comercial.

B. Hotărârea primei instanțe

Tribunalul Alba, secția Civilă, prin sentința civilă nr. 677/2015 din 29 aprilie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/2014, a respins excepția puterii de lucru judecat și excepția prescripției dreptului material la acțiune invocate de către pârâta S.C. A. S.R.L.; a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanta A. împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L. și, în consecință, a dispus rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare materializate prin facturile nr. x/30.09.2010, nr. y/19.07.2010, nr. z/30.04.2010, nr. w/16.08.2010, nr. t/23.02.2011, nr. s/25.10.2010 și nr. 11293/30.11.2010, iar pârâta a fost obligată la predarea în favoarea reclamantei a următoarelor bunuri mobile:

- autotractor marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.09.2010, cu o valoare facturată de 19.500 EURO.

- autovehicul marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/19.07.2010, cu o valoare facturată de 16.500 Euro.

- autovehicul marca x, având serie sașiu x, motor Euro 3, an de fabricație 2005, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.04.2010, cu o valoare facturată de 11.210 Euro.

- autovehicul (trailer) marca x semiremorca, având serie sașiu x, omologare x/1998, transmisă în folosința pârâtei prin factura nr. x/16.08.2010. cu o valoare facturata de 2.310 Euro.

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 1999, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/23.02.2011, cu o valoare facturată de 3.450 Euro.

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 2002, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/25.10.2010. cu o valoare facturată de 5.000 Euro.

- trailer marca x, având serie sașiu x, an de fabricație 2004, transmis în folosința pârâtei prin factura nr. x/30.11.2010, cu o valoare facturată de 15.000 EURO;

S-a respins, în rest, acțiunea și s-a dispus obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 16.899,68 RON către reclamantă.

C. Calea de atac împotriva hotărârii primei instanțe

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând schimbarea, în tot, a sentinței apelate, cu consecința respingerii acțiunii civile a reclamantei.

D. Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței nr. 677/2015 a Tribunalului Alba și s-a respins cererea intimatei-reclamante privind obligarea apelantei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

E. Considerentele instanței de apel

În argumentarea soluției pronunțate, Curtea de Apel Alba Iulia a reținut următoarele:

Cu privire la criticile formulate de către apelantă vizând greșita respingere a excepției puterii de lucru judecat, întemeiate pe dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de considerentele deciziei nr. 262/2014, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, în dosarul nr. x, instanța de apel a concluzionat că tribunalul a reținut corect caracterul ei nefondat.

Astfel, a notat că litigiul anterior dintre părți a vizat cererea formulată de reclamantă, în calitate de creditor, prin care s-a solicitat deschiderea procedurii insolvenței împotriva societății pârâte pentru o creanță în sumă de 125.960 euro și 6248,22 GBP, reprezentând c-val. facturilor de vânzare a autocamioanelor ce formează și obiectul acțiunii în rezoluțiune în cauza de față.

S-a arătat că promovarea cererii de deschidere a procedurii insolvenței a determinat analiza întrunirii condițiilor creanței ca fiind certă, lichidă și exigibilă, față de apărările debitoarei pârâte, în sensul că această creanță s-a stins prin compensare.

Prin urmare, reținerea de către completul specializat, în sensul că și debitoarea deține împotriva creditoarei o creanță în valoare de 130.000 euro și 7.000 lire sterline, conform contractului de cesiune de creanță din data de 04.11.2013 și că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 1616 - 1617 din Noul C. civ., trebuie apreciată în contextul considerentelor deciziei sus-menționate, potrivit cărora procedura insolvenței nu este o modalitate simplificată de soluționare a unei chestiuni litigioase, iar judecătorul sindic nu poate soluționa pretențiile reciproce ale părților decurgând din interpretarea radical diferită a aceluiași contract, competența în acest sens revenind doar judecătorului de drept comun.

Curtea de Apel Alba Iulia a subliniat faptul că pentru a se invoca obligativitatea unei hotărâri definitive privind soluționarea unei probleme juridice este necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar, s-ar ajunge la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat.

Raportat la litigiul purtat anterior între cele două părți, instanța de apel a considerat că nu există o dezlegare dată asupra problemei de drept deduse judecății în prezentul dosar, pentru a se da eficiență prezumției de lucru judecat.

Instanța de apel a solicitat depunerea de înscrisuri în dovedirea creanței cedate de cedentul S.C. B. S.R.L. deținute împotriva A., în favoarea cesionarului S.C. A. S.R.L. tocmai pentru a verifica apărările formulate de pârâtă, aceasta susținând existența creanțelor reciproce ale părților cocontractante.

Multitudinea înscrisurilor constând în documente contabile de evidență primară și modalitățile diferite de plată a obligațiilor dintre reclamanta A. și cedent, respectiv prin virament bancar, în numerar către administratorul cedentului, către șoferi, prin plata de către societatea engleză a c-val. unor servicii prestate de terți în favoarea cedentului, au determinat necesitatea administrării probei cu expertiza contabilă.

Din concluziile raportului de expertiză întocmit de expertul C., refăcut ulterior admiterii obiecțiunilor intimatei-reclamante, a rezultat că din debitul indicat de reclamantă, ca reprezentând c-val. facturilor menționate în acțiunea introductivă, respectiv 72.970 euro, pârâta-apelantă a achitat din valoarea totală a autocamioanelor doar suma de 1.900 euro.

În ceea ce privește creanța cesionată prin contractul de cesiune din data de 4 noiembrie 2013, existența acesteia nu a fost confirmată de expertiza administrată în cauză, întrucât verificându-se obligațiile reciproce ale S.C. B. S.R.L. și A. s-a constatat că diferența dintre totalul plăților efectuate de către A., de 2.377.888,40 euro și 158.934,46 GBP și valoarea încasărilor evidențiate de S.C. B. S.R.L. în contabilitate de 2.091.373 euro și 91.402,45 GBP, rezultă din faptul că cedentul a înregistrat contabil doar încasările prin viramente bancare.

Valoarea facturilor emise de către A. către S.C. B. S.R.L., în perioada cuprinsă între anii 2006 și 2013, a fost de 114.928,88 euro și 56.783,18 GBP, iar a facturilor emise de S.C. B. S.R.L. de 2.376.621,20 euro și 273.871,90 GBP, conform propriei evidențe și de 2.316.300,30 euro și 274.381 GBP, conform evidenței A., diferențele fiind explicate de expert la fila x din raport.

Prin urmare, constatările expertului au confirmat susținerile intimatei-reclamante privind neînregistrarea de către cedent a facturilor emise de A., în sumă de 56.783,18 GBP, precum și a plăților făcute de A. și pentru care au fost emise chitanțe pentru plata în numerar către șoferii S.C. B. S.R.L. în valoare de 15.656,46 GBP și 1.273 Euro, cele achitate prin intermediul D. către E., administrator al S.C. B. S.R.L., în valoare de 19.825,32 GBP și către diverși furnizori, în numele S.C. B. S.R.L., în cuantum de 33.005,97 GBP și 1.804,86 euro.

S-a mai reținut că nu se poate face abstracție, în prezenta cauză, de dubla calitate a domnului E., administrator la S.C. B. S.R.L., dar și la S.C. A. S.R.L., și nici de recunoașterea de la termenul din 13 aprilie 2016, în sensul că s-au efectuat plăți de către intimata-reclamantă, atât direct către administrator, cât și către șoferi, singurele plăți nerecunoscute fiind cele efectuate către terți furnizori.

Instanța de prim control judiciar a relevat faptul că în ipoteza în care s-ar reține apărările pârâtei-intimate, care nu a avut obiecțiuni la expertiza contabilă, în sensul că nu ar fi justificate plățile efectuate către terți de 33.005,97 GBP și 1804,86 euro, cu luarea în considerare a sumei achitate în contul facturilor de vânzare autocamioane de 1.900 de euro din totalul de 72.970 euro, tot ar mai exista un debit restant.

Cum nu există temei pentru a nu reține în contul reclamantei și plățile efectuate către terți furnizori în beneficiul cedentului S.C. B. S.R.L. și nici nu s-a dovedit, în contextul raporturilor reciproce, faptul că era obligată direct la suportarea acestora, Curtea a conchis în sensul că nu poate opera compensația de drept invocată de către pârâtă, în lipsa existenței creanței cesionate.

Referitor la prescripția dreptului material la acțiune al reclamantei, facturile fiind emise în perioada 30.04.2010 - 23.02.2011, Curtea a notat că a fost susținută și cu ocazia soluționării cererii de deschidere a procedurii insolvenței, depuse de pârâtă la data de 24 octombrie 2013 în dosarul Tribunalului Alba și că s-a invocat existența Acordului încheiat între părțile litigante la 31 mai 2011 privind prelungirea termenului de plată pentru achitarea lor integrală până la 31 mai 2013.

În acest context, s-au apreciat ca fiind nefondate susținerile apelantei ce vizează calitatea de înscris întocmit pro causa a acordului sus-menționat în prezentul litigiu.

În pofida relațiilor de rudenie existente între reprezentanții părților la semnarea acordului, instanța de apel a reținut că nu se contestă, în speță, faptul că atât E., cât și F., sunt administratori cu puteri legale de reprezentare în S.C. A. S.R.L., iar pârâta a beneficiat efectiv de prelungirea scadențelor de plată, un demers juridic fiind declanșat de reclamantă ulterior expirării acestui termen.

Față de aceste aspecte, raportat și la data depunerii acțiunii prin poștă, respectiv 28 noiembrie 2014, curtea de apel a concluzionat că a fost respectat termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, incident raporturilor dintre părți, astfel încât a fost respinsă, în mod judicios, excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de apelanta-pârâtă.

În condițiile în care reclamanta a sesizat instanța cu o acțiune în rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare auto, consemnate în facturile anexate, iar predarea autotrenurilor s-a solicitat, în drept, ca efect al unei repuneri în situația anterioară, în temeiul art. 1020-1021 din C. civ. de la 1864, Curtea a apreciat că nu pot fi reținute criticile apelantei privind formularea unei acțiuni în revendicare mobiliară distincte, care ar fi și prescrisă în raport de data preluării bunurilor, respectiv cea a înmatriculării lor pe numele societății A. S.R.L.

S-a arătat că nu prezintă relevanță nici aspectele contradictorii dintre părți cu privire la măsura în care cartea de identitate auto este documentul care atestă, pentru persoana menționată ca deținător, dreptul de proprietate asupra vehiculului sau doar un drept de folosință.

Curtea de Apel Alba Iulia a constatat că sunt nefondate și criticile referitoare la împlinirea termenului de prescripție pentru revendicarea mobiliară, avându-se în vedere că acestea exced obiectului și cauzei acțiunii cu care a fost învestită prima instanță.

Deși, facturile ce consemnează vânzarea au fost înscrise în contabilitatea pârâtei și au stat la baza înmatriculării autovehiculelor, instanța de apel a notat că apelanta-pârâtă le-a contestat, invocând nesemnarea lor, sub aspectul clauzei înscrise cu referire la faptul că fiecare autocamion va rămâne în proprietatea A. până la plata integrală a prețului.

În contextul cauzal, raportat la solicitarea rezoluțiunii pentru neplata prețului, potrivit dispozițiilor art. 1365 din C. civ. de la 1864, s-a constatat că nu reprezintă o condiție de admisibilitate sau de netemeinicie a acțiunii contestarea clauzei respective.

Pentru toate aceste considerente, Curtea de Apel Alba Iulia a ajuns la concluzia că este temeinică și legală hotărârea primei instanțe, întrucât au fost dovedite condițiile rezoluțiunii contractelor de vânzare-cumpărare auto, încheiate între cele două părți, apelul fiind respins, ca nefondat, în temeiul art. 480 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, a fost respinsă cererea formulată de către societatea intimată privind acordarea cheltuielilor de judecată în apel, deoarece aceasta nu a făcut dovada efectuării lor.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanței de apel

La data de 2 februarie 2018 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă, prin care s-a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Recurenta-pârâtă a apreciat, în primul rând, că este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât hotărârea Curții de Apel Alba Iulia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea capătului de cerere formulat în apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri mobile, bazată pe calitatea de înscris pro causa a actului denumit "Acord", depus de către reclamantă la dosarul cauzei.

Sub acest aspect, a arătat că s-a susținut faptul că înscrisul denumit "Acord", semnat de soții F. este un document întocmit "pro causa" și, pe cale de consecință, nu poate produce efecte juridice în relațiile dintre cele două societăți comerciale.

În opinia recurentei, instanța de apel nu a motivat de ce a îndepărtat susținerile pârâtei din capătul doi al cererii de apel și nici de ce a considerat că acel înscris denumit "Acord" este un mijloc de probă legal și temeinic, întocmit obiectiv fără un scop aparte, de a influența deciziile în cadrul procesului civil.

Astfel, a susținut că instanța de apel s-a mărginit la a observa faptul că excepția dreptului material la acțiune a mai fost invocată într-un alt litigiu și că societatea pârâtă ar fi beneficiat efectiv de prelungirea scadențelor de plată prin înscrisul denumit "Acord".

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-pârâtă a invocat că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, sens în care a indicat dispozițiile art. 1616 și art. 1617 din Noul C. civ. ce reglementează compensația legală.

În opinia recurentei, instanța de prim control judiciar, a considerat eronat, fără a avea la bază concluziile din raportul de expertiză contabilă judiciară, întocmit de expertul C., că societatea intimată-reclamantă a efectuat plăți către S.C. B. S.R.L. în valoare de 89.789,15 GBP (lire sterline) și 1.804,86 euro, diminuând astfel creanța societății din România și a societății pârâte către societatea din Marea Britanie cu această sumă.

Recurenta-pârâtă consideră că este greșită concluzia la care a ajuns instanța de apel, potrivit căreia societatea pârâtă nu ar fi avut o creanță împotriva intimatei-reclamante, deoarece S.C. B. S.R.L. nu avea ce să cesioneze, creanța acesteia împotriva intimatei fiind stinsă prin plată.

În sfârșit, recurenta a susținut că au fost aplicate greșit prevederile din C. civ. privind compensația legală, întrucât instanța de apel a notat la pagina 9 alin. (4) din decizia recurată că "Chiar în ipoteza în care s-ar reține apărările pârâtei-intimate, care nici nu a avut obiecțiuni la expertiza contabilă, că nu ar fi justificate plățile către terți de 33.005,97 GBP și 1.804,86 euro, cu luarea în considerare a sumei achitate în contul facturilor de vânzare autocamioane de 1.900 de euro din totalul de 72.970 euro, tot ar mai exista un debit restant", deși nu există un debit restant, atâta timp cât expertul nu a menționat în cuprinsul raportului de expertiză contabilă judiciară, întocmit în cauză, faptul că S.C. B. S.R.L. ar fi omis să înregistreze facturi provenite de la intimata-reclamantă din Marea Britanie.

G. Considerentele instanței de recurs

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, prin raportare la criticile formulate, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, respectiv când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că modalitatea în care instanțele de fond au interpretat elementele de fapt și probele administrate nu poate fi reevaluată în calea de atac nedevolutivă a recursului, în care analiza poartă doar asupra legalității hotărârii din apel.

Prima critică a recurentei, circumstanțiată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., vizează faptul că decizia instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se întemeiază respingerea capătului de cerere formulat în apel cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în ceea ce privește rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare bunuri mobile, bazată pe calitatea de înscris pro causa a actului denumit "Acord", depus de către reclamantă la dosarul cauzei.

Examinarea considerentelor deciziei recurate relevă însă că această afirmație nu corespunde realității, deoarece argumentele curții de apel, de natură să înlăture susținerile recurentei-pârâte, sub acest aspect, sunt expuse la pagina 9 din hotărâre.

Astfel, instanța de apel a reținut că excepția dreptului material la acțiune al reclamantei A. a fost invocată și analizată anterior, în cadrul unui alt dosar al Tribunalului Alba, având ca obiect cererea de deschidere a procedurii de insolvență, învederându-se faptul că există un înscris intitulat "Acord", încheiat între părțile litigante la 31 mai 2011, înscris prin care s-a prelungit termenul de plată pentru achitarea integrală a facturilor până la data de 31 mai 2013.

Au fost apreciate ca fiind nefondate susținerile apelantei cu privire la calitatea de înscris pro causa a Acordului din 31 mai 2011 în prezentul litigiu, reținând că nu se contestă, în speță, faptul că E. și F. sunt administratori cu puteri legale de reprezentare în cadrul societății A. S.R.L., care a beneficiat efectiv de prelungirea termenului de plată, în conformitate cu acordul respectiv.

Cum reclamanta A. a sesizat instanța cu acțiunea în rezoluțiunea contractelor de vânzare-cumpărare auto ulterior expirării termenului de plată a facturilor, respectiv la 28 noiembrie 2014, cu respectarea termenului de prescripție prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, instanța de prim control judiciar a concluzionat că excepția dreptului material la acțiune invocată de pârâtă a fost respinsă în mod corect.

Prin calea de atac exercitată în cauză recurenta-pârâtă A. S.R.L. nu a formulat critici cu privire la nelegalitatea soluției instanței de apel pe acest aspect, ci s-a limitat la a invoca faptul că instanța nu a motivat, apreciind că este incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Acest motiv de recurs sancționează neîndeplinirea obligației legale și convenționale de motivare a hotărârii judecătorești, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanței de recurs, respectiv examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Or, în speță, Înalta Curte a constatat că decizia instanței de apel răspunde exigențelor cuprinse în art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât se referă atât la împrejurările de fapt, cât și la temeiurile de drept și se înfățișează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii. Considerentele hotărârii nu sunt dubitative și oferă o înlănțuire logică a faptelor și a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., ce sancționează hotărârea care a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material este nefondat.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia.

Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii iar, prin hotărârea atacată, instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului.

Aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și de apel. În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii fondului și apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

În speță, recurenta-pârâtă a susținut doar formal că au fost încălcate dispozițiile art. 1616 și art. 1617 din C. civ. referitoare la compensația legală, întrucât dezvoltarea criticilor subsumate acestui motiv de recurs, relevă nemulțumirea părții cu privire la valoarea probantă pe care judecătorii din apel au acordat-o raportului de expertiză contabilă judiciară întocmit de expertul C., ceea ce nu poate face obiectul unei căi de atac extraordinare și nedevolutive, limitată doar la aspecte de nelegalitate.

Prin urmare, atâta timp cât recurenta-pârâtă a făcut referire doar la concluziile raportului de expertiză contabilă întocmit în cauză și a redat pasaje din hotărârea atacată, fără a indica în ce sens instanța a încălcat respectivele dispoziții legale, Înalta Curte a constatat că nu se poate face o analiză pertinentă a incidenței acestui motiv de recurs.

Astfel, se reține că toate criticile aduse de către recurenta-pârâtă deciziei din apel sunt nefondate și că soluția instanței de prim control judiciar este legală, reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente și incidente în raport cu situația de fapt rezultată în urma cercetării judecătorești efectuate.

Față de considerentele anterior expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. prin administrator judiciar provizoriu G.. împotriva deciziei nr. 483/2017 din 1 noiembrie 2017, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 martie 2020.