ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 517/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 1622 din 14 aprilie 2009, sesizată ca urmare a

declinării competenței de către Tribunalul București, secția

a IX-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea

formulată de reclamantul C.N.S.A.S., în contradictoriu cu pârâtul S.T., și

a constatat calitatea de colaborator al Securității a pârâtului.

Pentru

a pronunța această sentință, instanța de fond a

reținut, în esență, următoarele:

Așa

cum reiese din înscrisul depus la filele 137-138 din dosarul tribunalului,

pârâtul s-a angajat să colaboreze în mod secret și organizat cu

organele Securității, sub numele conspirativ „F.S.”, sub care a

redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza prevăzută

de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că informațiile

furnizate vizau îngrădirea unor drepturi și libertăți

fundamentale ale omului. În acest sens, reține prima instanță, este

relevantă, cu titlu de exemplu, nota informativă din data de 11

decembrie 1978, în care pârâtul informează despre opinia unui coleg medic

cu privire la modul de repartizare a absolvenților de facultate iar potrivit

notei operative din subsolul notei de informare, pârâtul a fost însărcinat

să mai discute cu persoana în cauză, pentru a stabili atitudinea

și comentariile sale politice.

De

asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, nota

informativă din data de 08 februarie 1979 se referă la comentariile

asistentelor de la o farmacie cu privire la Legea privind asigurarea sănătății populației, în vigoare în acea epocă, nota având ca

rezultat, conform notei operative din subsol, stabilirea în continuare a

atitudinii cadrelor din farmacii privind noile dispoziții legale.

Tot astfel, reține instanța de fond, în nota informativă

din data de 04 iulie 1984, pârâtul informează despre convingerile

religioase ale unor persoane, consecința fiind că organele de

Securitate au devenit interesate de preocupările, comportarea și

relațiile celor în cauză.

Raportat la cele reținute, instanța de fond

concluzionează că pârâtul a avut o colaborare îndelungată cu

Securitatea, iar informațiile pe care le-a furnizat au fost de natură

a îngrădi drepturi și libertăți fundamentale, precum

dreptul la viața privată și libertatea de gândire și de

religie.

Cu

privire la apărările pârâtului, prima instanță a

reținut că acestea nu pot fi primite, în lipsa unor probe din care

să rezulte că notele informative au fost redactate în timpul vreunei

anchete și că între infracțiunea pentru care pretinde că a

fost condamnat și informațiile furnizate este vreo

legătură.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâtul,

invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul

susține, în esență, că hotărârea atacată a fost

dată cu încălcarea

formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105

alin. (2) C. proc. civ.

, instanța de judecată nerespectând

principiul contradictorialității, că sentința recurată

este nemotivată și că instanța de fond nu a administrat

nici o probă care să confirme susținerile reclamantului.

Pe fondul

cauzei, recurentul susține, în esență, că prima instanță

nu a analizat condițiile în care a fost determinat de organele de Securitate

să facă respectivele informări și că a interpretat și

aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că

informările priveau doar aspecte „vizând activitatea profesională

și familială” a persoanelor la care se refereau, și nu au

îngrădit drepturile și libertățile fundamentala ale omului.

De asemenea, recurentul arată că instanța de fond nu a

ținut seama de sentința penală nr. 50 din 16 ianuarie 1974,

pronunțată de Judecătoria Vaslui, prin care a fost condamnat la

2 ani închisoare pentru provocare ilegală de avort, context în care a fost

forțat moral să dea informările către Securitate și,

deci, în cauză, operează cauza de excludere prevăzută de

art. 2 lit. b) din actul normativ susmenționat.

Examinând sentința atacată

în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de

recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată

că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

Astfel, este neîntemeiată

critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanța

de fond a principiului contradictorialității, de vreme ce, pentru

data la care a fost judecată pricina în fond, 14 aprilie 2009, ambele

părți au avut termenul în cunoștință, având

posibilitatea de a se prezenta în instanță; în ceea ce privește

actul depus de avocatul recurentului în fața instanței de recurs,

respectiv adeverința eliberată de Consiliul de Mediere, se va

reține că, față de data menționată în cuprinsul

său – 24 aprilie 2009, acesta nu face dovada imposibilității

prezentării la termenul de judecare a cauzei de către instanța de

fond, înaintea căreia, de altfel, nici nu a fost formulată vreo

cerere de amânare a judecății pentru acest motiv.

De asemenea, nu poate fi

primită susținerea recurentului, potrivit căreia instanța

de fond nu i-ar fi comunicat înscrisurile invocate de reclamant în

susținerea acțiunii, dovada contrară rezultând din cuprinsul

încheierii de ședință din data de 14 octombrie 2008 a Tribunalului București (f.151).

În ceea ce privește fondul

cauzei:

Potrivit art. 2 lit. b) teza I-a din

O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea

Securității, „colaborator al Securității este persoana care

a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și

rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii

Securității, prin care se denunțau activitățile sau

atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat

îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului”.

Rezultă din textul legal citat,

că este suficient ca informațiile furnizate să fi vizat

îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale

omului, condiție care, în cauza de față, este satisfăcută

pe deplin.

Astfel, așa cum rezultă din

actele aflate la dosarul cauzei, informațiile furnizate de recurentul-pârât

s-au referit explicit la manifestarea de către persoanele vizate a

nemulțumirii lor cu privire la regimul instaurat în țară la acea

dată, precum și la activitatea lor „profesională și

familială”, așa cum însuși recurentul-pârât, apreciind că

este în apărarea sa, afirmă în cererea de recurs.

Or, toate aceste manifestări

ale persoanelor la care se referă informațiile furnizate de recurent,

constituie, cum în mod corect a reținut și instanța de fond,

atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunțarea lor vizează,

în mod evident și implicit, îngrădirea dreptului la liberă

exprimare a persoanelor denunțate, ceea ce satisface condiția prevăzută

de lege.

Nu poate fi reținută

critica recurentului referitoare la condițiile în care acesta ar fi semnat

angajamentul, întrucât, pe de o parte, situațiile invocate nu au fost

dovedite și, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în cele

prevăzute de textul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit

cărora „

Persoana care a furnizat informații (…) în

timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori

de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie

cercetată, fie judecată și condamnată, nu este

considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei

definiții” (

teza a II-a

) și „Persoanele

care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu

sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se

coroborează cu alte probe” (

teza a III-a

).

Pentru considerentele arătate, constatându-se

că, în cauză, instanța de fond a dat prevederilor legale

aplicabile o interpretare corectă, în raport cu situația de fapt

dovedită, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se

sentința criticată, ca fiind temeinică și legală

și suficient motivată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul

S.T. împotriva sentinței nr. 1622 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 februarie 2010.