ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4060/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prima instanță Prin Sentința nr. 1622 din 14 aprilie 2009, sesizată ca urmare a declinării competenței de către Tribunalul București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în contradictoriu cu pârâtul S.T., și a constatat calitatea de colaborator al Securității a pârâtului. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Din înscrisul depus la dosarul Tribunalului, reiese că pârâtul s-a angajat să colaboreze, în mod secret și organizat, cu organele Securității, sub numele conspirativ „F.S.”, sub care a redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008, în sensul că informațiile furnizate vizau îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. În acest sens, a reținut prima instanță, este relevantă Nota informativă din data de 11 decembrie 1978, în care pârâtul informează despre opinia unui coleg medic cu privire la modul de repartizare a absolvenților de facultate, iar potrivit notei operative din subsolul notei de informare, pârâtul a fost însărcinat să mai discute cu persoana în cauză, pentru a stabili atitudinea și comentariile sale politice. De asemenea, s-a arătat în considerentele sentinței, Nota informativă din data de 8 februarie 1979 se referă la comentariile asistentelor de la o farmacie cu privire la Legea privind asigurarea sănătății populației, în vigoare în acea epocă, nota având ca rezultat, conform notei operative din subsol, stabilirea în continuare a atitudinii cadrelor din farmacii privind noile dispoziții legale.

Instanța de fond, a reținut că prin Nota informativă din data de 4 iulie 1984, pârâtul informează despre convingerile religioase ale unor persoane, consecința fiind că organele de Securitate au devenit interesate de preocupările, comportarea și relațiile celor în cauză. Raportat la cele reținute, instanța de fond a concluzionat că pârâtul a avut o colaborare îndelungată cu Securitatea, iar informațiile pe care le-a furnizat au fost de natură a îngrădi drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la viața privată și libertatea de gândire și de religie. Cu privire la apărările pârâtului, prima instanță a apreciat că acestea nu pot fi primite, în lipsa unor probe din care să rezulte că notele informative au fost redactate în timpul vreunei anchete și că între infracțiunea pentru care pretinde că a fost condamnat și informațiile furnizate este vreo legătură.

Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâtul S.T. În motivarea recursului, pârâtul a susținut, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanța de judecată nerespectând principiul contradictorialității, că sentința recurată este nemotivată și că instanța de fond nu a administrat nici o probă care să confirme susținerile reclamantului. Pe fondul cauzei, recurentul a precizat că prima instanță nu a analizat condițiile în care a fost determinat de organele de Securitate să facă respectivele informări și că a interpretat și aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că informările priveau doar aspecte „vizând activitatea profesională și familială” a persoanelor la care se refereau, și nu au îngrădit drepturile și libertățile fundamentale ale omului.

De asemenea, recurentul a arătat că instanța de fond nu a ținut seama de Sentința penală nr. 50 din 16 ianuarie 1974, pronunțată de Judecătoria Vaslui, prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru provocare ilegală de avort, context în care a fost forțat moral să dea informările către Securitate și, deci, în cauză, operează cauza de excludere prevăzută de art. 2 lit. b) din actul normativ sus-menționat. Prin Decizia nr. 517 din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul S.T.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a reținut că este neîntemeiată critica recurentului referitoare la nerespectarea de către instanța de fond a principiului contradictorialității, de vreme ce, pentru data la care a fost judecată pricina în fond, 14 aprilie 2009, ambele părți au avut termenul în cunoștință, având posibilitatea de a se prezenta în instanță; în ceea ce privește actul depus de avocatul recurentului în fața instanței de recurs, respectiv adeverința eliberată de Consiliul de Mediere, a reținut că, față de data menționată în cuprinsul său – 24 aprilie 2009, acesta nu face dovada imposibilității prezentării la termenul de judecare a cauzei de către instanța de fond, înaintea căreia, de altfel, nici nu a fost formulată vreo cerere de amânare a judecății pentru acest motiv.

De asemenea, nu poate fi primită susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de fond nu i-ar fi comunicat înscrisurile invocate de reclamant în susținerea acțiunii, dovada contrară rezultând din cuprinsul Încheierii de ședință din data de 14 octombrie 2008 a Tribunalului București. În ceea ce privește fondul cauzei: Potrivit art. 2 lit. b) teza I-a din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și deconspirarea Securității, „colaborator al Securității este persoana care a furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

Rezultă din textul legal citat, că este suficient ca informațiile furnizate să fi vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, condiție care, în cauza de față, este satisfăcută pe deplin. Astfel, așa cum reiese din actele aflate la dosarul cauzei, informațiile furnizate de recurentul-pârât s-au referit explicit la manifestarea de către persoanele vizate a nemulțumirii lor cu privire la regimul instaurat în țară la acea dată, precum și la activitatea lor „profesională și familială”, așa cum însuși recurentul-pârât, apreciind că este în apărarea sa, afirmă în cererea de recurs.

Or, toate aceste manifestări ale persoanelor la care se referă informațiile furnizate de recurent, constituie, cum în mod corect a reținut și instanța de fond, atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunțarea lor vizează, în mod evident și implicit, îngrădirea dreptului la liberă exprimare a persoanelor denunțate, ceea ce satisface condiția prevăzută de lege. Instanța de recurs a arătat că nu poate fi reținută critica recurentului referitoare la condițiile în care acesta ar fi semnat angajamentul, întrucât, pe de o parte, situațiile invocate nu au fost dovedite și, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în cele prevăzute de textul art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008, potrivit cărora „Persoana care a furnizat informații (...) în timpul anchetei și procesului, în stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții” (teza a II-a) și „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră 16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se coroborează cu alte probe” (teza a III-a). Împotriva acestei decizii recurentul-reclamant a formulat contestație în anulare. S-a arătat că nu au fost cercetate punctual motivele de recurs, în sensul că hotărârea instanței de fond a fost pronunțată cu nerespectarea dreptului său la apărare, că procedura de citare nu a fost legal îndeplinită.

S-a susținut că instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs referitoare la circumstanțele în care au fost date notele informative. În drept, contestația a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ. În vederea soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele: Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată. C. proc. civ. reglementează două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept comun, (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc.

civ.). Având în vedere temeiul legal, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile contestației în anulare speciale. În ceea ce privește contestația în anulare specială, C. proc. civ. prevede în art. 318, două motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale sau când instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare. În speța de față, instanța de recurs a analizat toate motivele de casare, după cum se va explica în continuare. S-a examinat motivul de recurs privind nerespectarea principiului contradictorialității, arătându-se că reclamantul-recurent a avut termenul în cunoștință pentru data de 14 aprilie 2009 când pricina s-a judecat pe fond, că apărătorul acestuia nu a depus acte prin care să se fi făcut dovada imposibilității prezentării în instanță, nefiind formulată vreo cerere în acest sens de către avocat.

În ceea ce privește motivele de fond, instanța de recurs a analizat și critica privind condițiile în care a fost dat angajamentul. Înalta Curte arată că pe calea contestației în anulare nu se poate face o nouă apreciere asupra motivelor de recurs, ci numai se examinează dacă instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs. Din analiza de mai sus, rezultă că instanța de recurs a analizat toate motivele invocate de recurent, astfel încât prezenta contestație în anulare nu se circumscrie motivelor limitativ reglementate de art. 318, teza a II-a C. proc. civ. Față de considerentele de mai sus, motivele invocate sunt nefondate, astfel că se va respinge contestația în anulare formulată de reclamantul-recurent S.T.

împotriva Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. 29869/3/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de S.T., împotriva Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.