ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4060/2010

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prima instanță

Prin Sentința nr. 1622 din 14 aprilie 2009,

sesizată ca urmare a declinării competenței de către Tribunalul București,

secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată

de reclamantul Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în

contradictoriu cu pârâtul S.T., și a constatat calitatea de colaborator al

Securității a pârâtului.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Din înscrisul depus

la dosarul Tribunalului, reiese că pârâtul s-a angajat să colaboreze, în mod

secret și organizat, cu organele Securității, sub numele conspirativ „F.S.”,

sub care a redactat mai multe note informative care se înscriu în ipoteza

prevăzută de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că informațiile

furnizate vizau îngrădirea unor drepturi și libertăți fundamentale ale omului.

În acest sens, a

reținut prima instanță, este relevantă Nota informativă din data de 11

decembrie 1978, în care pârâtul informează despre opinia unui coleg medic cu

privire la modul de repartizare a absolvenților de facultate, iar potrivit

notei operative din subsolul notei de informare, pârâtul a fost însărcinat să

mai discute cu persoana în cauză, pentru a stabili atitudinea și comentariile

sale politice.

De asemenea, s-a

arătat în considerentele sentinței, Nota informativă din data de 8 februarie

1979 se referă la comentariile asistentelor de la o farmacie cu privire la

Legea privind asigurarea sănătății populației, în vigoare în acea epocă, nota

având ca rezultat, conform notei operative din subsol, stabilirea în continuare

a atitudinii cadrelor din farmacii privind noile dispoziții legale.

Instanța de fond, a

reținut că prin Nota informativă din data de 4 iulie 1984, pârâtul informează

despre convingerile religioase ale unor persoane, consecința fiind că organele

de Securitate au devenit interesate de preocupările, comportarea și relațiile

celor în cauză.

Raportat la cele

reținute, instanța de fond a concluzionat că pârâtul a avut o colaborare

îndelungată cu Securitatea, iar informațiile pe care le-a furnizat au fost de

natură a îngrădi drepturi și libertăți fundamentale, precum dreptul la viața

privată și libertatea de gândire și de religie.

Cu privire la

apărările pârâtului, prima instanță a apreciat că acestea nu pot fi primite, în

lipsa unor probe din care să rezulte că notele informative au fost redactate în

timpul vreunei anchete și că între infracțiunea pentru care pretinde că a fost

condamnat și informațiile furnizate este vreo legătură.

Împotriva acestei

sentințe, a declarat recurs pârâtul S.T.

În motivarea

recursului, pârâtul a susținut, că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., instanța de judecată nerespectând principiul

contradictorialității, că sentința recurată este nemotivată și că instanța de

fond nu a administrat nici o probă care să confirme susținerile reclamantului.

Pe fondul cauzei,

recurentul a precizat că prima instanță nu a analizat condițiile în care a fost

determinat de organele de Securitate să facă respectivele informări și că a

interpretat și aplicat greșit prevederile O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că

informările priveau doar aspecte „vizând activitatea profesională și familială”

a persoanelor la care se refereau, și nu au îngrădit drepturile și libertățile

fundamentale ale omului. De asemenea, recurentul a arătat că instanța de fond

nu a ținut seama de Sentința penală nr. 50 din 16 ianuarie 1974, pronunțată de

Judecătoria Vaslui, prin care a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru

provocare ilegală de avort, context în care a fost forțat moral să dea

informările către Securitate și, deci, în cauză, operează cauza de excludere

prevăzută de art. 2 lit. b) din actul normativ sus-menționat.

Prin Decizia nr. 517

din 3 februarie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul

S.T.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut că este neîntemeiată critica

recurentului referitoare la nerespectarea de către instanța de fond a

principiului contradictorialității, de vreme ce, pentru data la care a fost

judecată pricina în fond, 14 aprilie 2009, ambele părți au avut termenul în

cunoștință, având posibilitatea de a se prezenta în instanță; în ceea ce

privește actul depus de avocatul recurentului în fața instanței de recurs,

respectiv adeverința eliberată de Consiliul de Mediere, a reținut că, față de

data menționată în cuprinsul său – 24 aprilie 2009, acesta nu face dovada

imposibilității prezentării la termenul de judecare a cauzei de către instanța

de fond, înaintea căreia, de altfel, nici nu a fost formulată vreo cerere de

amânare a judecății pentru acest motiv.

De asemenea, nu poate

fi primită susținerea recurentului, potrivit căreia instanța de fond nu i-ar fi

comunicat înscrisurile invocate de reclamant în susținerea acțiunii, dovada

contrară rezultând din cuprinsul Încheierii de ședință din data de 14 octombrie

2008 a Tribunalului București.

În ceea ce privește

fondul cauzei:

Potrivit art. 2 lit.

b) teza I-a din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar și

deconspirarea Securității, „colaborator al Securității este persoana care a

furnizat informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise,

relatări verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau

activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au

vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”.

Rezultă din textul

legal citat, că este suficient ca informațiile furnizate să fi vizat îngrădirea

drepturilor și libertăților fundamentale ale omului, condiție care, în cauza de

față, este satisfăcută pe deplin.

Astfel, așa cum

reiese din actele aflate la dosarul cauzei, informațiile furnizate de

recurentul-pârât s-au referit explicit la manifestarea de către persoanele

vizate a nemulțumirii lor cu privire la regimul instaurat în țară la acea dată,

precum și la activitatea lor „profesională și familială”, așa cum însuși

recurentul-pârât, apreciind că este în apărarea sa, afirmă în cererea de

recurs.

Or, toate aceste

manifestări ale persoanelor la care se referă informațiile furnizate de

recurent, constituie, cum în mod corect a reținut și instanța de fond,

atitudini potrivnice regimului totalitar comunist iar denunțarea lor vizează,

în mod evident și implicit, îngrădirea dreptului la liberă exprimare a

persoanelor denunțate, ceea ce satisface condiția prevăzută de lege.

Instanța de recurs a

arătat că nu poate fi reținută critica recurentului referitoare la condițiile

în care acesta ar fi semnat angajamentul, întrucât, pe de o parte, situațiile

invocate nu au fost dovedite și, pe de altă parte, acestea nu se încadrează în

cele prevăzute de textul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, potrivit cărora

„Persoana care a furnizat informații (...) în timpul anchetei și procesului, în

stare de libertate, de reținere ori de arest, pentru motive politice privind

cauza pentru care a fost fie cercetată, fie judecată și condamnată, nu este

considerată colaborator al Securității, potrivit prezentei definiții” (teza a

II-a) și „Persoanele care, la data colaborării cu Securitatea, nu împliniseră

16 ani, nu sunt avute în vedere de prezenta definiție, în măsura în care se

coroborează cu alte probe” (teza a III-a).

Împotriva acestei

decizii recurentul-reclamant a formulat contestație în anulare.

S-a arătat că nu au

fost cercetate punctual motivele de recurs, în sensul că hotărârea instanței de

fond a fost pronunțată cu nerespectarea dreptului său la apărare, că procedura

de citare nu a fost legal îndeplinită.

S-a susținut că

instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs referitoare la

circumstanțele în care au fost date notele informative.

În drept, contestația

a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ.

În vederea

soluționării prezentei contestații în anulare, Înalta Curte arată următoarele:

Contestația în

anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere

instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și condițiile

prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă

judecată.

C. proc. civ. reglementează

două categorii de contestații în anulare: contestația în anulare de drept

comun, (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C.

proc. civ.).

Având în vedere

temeiul legal, precum și criticile formulate, se vor analiza condițiile

contestației în anulare speciale.

În ceea ce privește

contestația în anulare specială, C. proc. civ. prevede în art. 318, două

motive, și anume când dezlegarea dată a fost rezultatul unei erori materiale

sau când instanța a omis să cerceteze vreunul din motivele de casare.

În speța de față,

instanța de recurs a analizat toate motivele de casare, după cum se va explica

în continuare.

S-a examinat motivul

de recurs privind nerespectarea principiului contradictorialității, arătându-se

că reclamantul-recurent a avut termenul în cunoștință pentru data de 14 aprilie

2009 când pricina s-a judecat pe fond, că apărătorul acestuia nu a depus acte

prin care să se fi făcut dovada imposibilității prezentării în instanță,

nefiind formulată vreo cerere în acest sens de către avocat.

În ceea ce privește

motivele de fond, instanța de recurs a analizat și critica privind condițiile

în care a fost dat angajamentul.

Înalta Curte arată că

pe calea contestației în anulare nu se poate face o nouă apreciere asupra

motivelor de recurs, ci numai se examinează dacă instanța de recurs a omis să

cerceteze vreunul din motivele de recurs.

Din analiza de mai

sus, rezultă că instanța de recurs a analizat toate motivele invocate de

recurent, astfel încât prezenta contestație în anulare nu se circumscrie

motivelor limitativ reglementate de art. 318, teza a II-a C. proc. civ.

Față de

considerentele de mai sus, motivele invocate sunt nefondate, astfel că se va

respinge contestația în anulare formulată de reclamantul-recurent S.T. împotriva

Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr.

29869/3/2008.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de S.T., împotriva Deciziei nr. 517 din 3 februarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 1 octombrie 2010.