ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 693/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 693/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2009)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, reclamantul C.N.S.A.S. a

solicitat în contradictoriu cu pârâtul C.C.V. pronunțarea unei hotărâri

judecătorești prin care să se constate calitatea de colaborator al Securității

în ceea ce-l privește pe pârât în interesul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G.

nr. 24/2008.

În motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că, în urma verificării sesizării formulate, s-a

reținut în cuprinsul Notei de constatare nr. 9/DI/I/336 din 09 mai 2009 că

pârâtul C.C.V., prin notele și rapoartele informative date de către organele de

securitate are calitatea de colaborator al Securității, conform dispozițiilor art.

2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Prin încheierea din

05 decembrie 2008 cauza a fost scoasă de pe rolul Tribunalul București, secția

a IX-a de contencios administrativ și fiscal și înaintată Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Pârâtul C.C.V. a

formulat întâmpinare în care a invocat excepția de neconstituționalitate a unor

dispoziții din O.U.G. nr. 24/2008, modificată și aprobată prin Legea nr. 293/2008

solicitând sesizarea Curții Constituționale în raport de dispozițiile art. 29 alin.

(4) și (5) din Legea nr. 47/2002.

Prin întâmpinare a

invocat și excepția de nelegalitate a Notei de Constatare din data de 09 mai 2008.

În ședința publică

din data de 19 martie 2009, instanța a apus în discuția părților cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate invocată

de pârât a unor dispoziții din O.U.G. nr. 24/2008, modificată și aprobată prin

Legea nr. 293/2008.

Prin încheierea

pronunțată la data de 19 martie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale

formulată de pârât și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea

excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor contestate de pârât pe calea

excepției de nelegalitate și a dispus suspendarea judecării cauzei.

Prin decizia nr. 980

din 25 iunie 2009, Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate invocată de pârât.

Cauza a fost repusă

pe rol cu citarea părții cu termen de judecată la 08 octombrie 2009.

Pentru acest termen

pârâtul a solicitat suspendarea cauzei până la soluționarea excepției de

nelegalitate invocată.

Motivat, instanța a

respins cererea de suspendare a cauzei în raport de dispozițiile art. 4 alin.

(1) din Legea nr. 554/2004 și a rămas în pronunțare atât pe excepția de

nelegalitate cât și pe fondul acțiunii în constatare formulată de reclamantul

conform O.U.G. nr. 24/2008.

Prin sentința nr. 3152

din 8 octombrie 2009, Curtea de Apel București a respins excepția de

nelegalitate a notei de constatare, ca neîntemeiată, a admis acțiunea formulată

de reclamantul C.N.S.A.S. și a constatat existența calității de colaborator al

securității în sensul dispozițiilor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 a

pârâtului C.C.V.

Pentru a pronunța

această hotărâre s-au reținut următoarele.

În ceea ce privește

excepția de nelegalitate invocată de reclamant, instanța nu a reținut-o,

deoarece lipsa unei hotărâri a Colegiului C.N.S.A.S. de aprobare nu infirmă

legalitatea notei de constatare, care reprezintă în cadrul acțiunii o probă

care urmează a fi analizată în contextul ansamblului probator administrat fără ca

din punct de vedere formal sau pe fond să fie considerată a avea prioritate

față de alt act.

În ceea ce privește

excepția de nelegalitate privind regulamentele C.N.S.A.S., aceasta nu a putut

fi calificată ca o excepție în sensul dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.

554/2004, deoarece nu au legătură cu fondul cauzei, respectiv acțiunea în

constatare formulată.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că notele informative date de pârât și consemnate de ofițerul de Securitate

reprezintă acte obiective, cu valoare probatorie deoarece textul de lege nu

impune ca notele să fie obligatorii scrise de colaborator, ele fiind și

relatări verbale consemnate ca atare de ofițerul de Securitate.

Astfel, pârâtul nu a

probat că aceste note le-ar fi dat sub presiune fizică sau psihică de natură a

afecta valoarea lor probatorie în sensul nulității efectelor produse.

A mai reținut Curtea

că prin aceste informați, date indiferent sub ce formă scrise sau relatări

verbale consemnate în cazul pârâtului, se denunțau de pârât atitudini care erau

potrivnice regimului comunist sau poate aveau această natură din perspectiva

acelui regim totalitar.

Instanța, verificând

în concret rapoartele menționate în nota de constatare, a apreciat că toate aceste

note demonstrează că pârâtul a avut o colaborare constantă efectivă și

conștientă cu organele de Securitate, cărora le-a furnizat informații despre

persoane, fapte, stări, atitudini de la locul său de muncă sau din anturajul

său. În notele raport, pârâtul în calitate de colaborator a fost apreciat de

organele de securitate în sensul că a dovedit sinceritate, atașament și spirit

de inițiativă în culegerea de informații, care au fost folosite de organele de

partid sau de securitate.

A apreciat Curtea că

aceste informații, care vizau anumite persoane au avut consecințe ce

presupuneau încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prevăzute de art.

28 din Constituția României din 1965, iar prin natura informațiilor, stări de

lucru, manifestări ostile, comentarii politice, acestea erau de natură a expune

unui risc serios persoanele vizate de Securitate, ținând cont de atitudinea

organelor de securitate.

Împotriva sentinței

pronunțată de instanța de fond a declarat recurs C.C.V., solicitând, în

principal, admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei

spre rejudecare instanței de fond în vederea legalei aplicări a normelor de

procedură referitoare la citarea părților și la soluționarea excepțiilor,

precum și având în vedere necesitatea administrării de noi probe. În subsidiar,

reclamantul a solicitat casarea hotărârii atacate și în rejudecare respingerea

acțiunii introductive, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate, în primul

rând, sau respingerea ca neîntemeiată a acesteia.

În motivarea

recursului, reclamantul, a arătat, în esență, următoarele:

Cererea de chemare în

judecată a fost formulată doar față de pârâtul C.V., în timp ce sentința civilă

nr. 3152/2009 se referă la pârâtul C.C.V., domiciliat în Bistrița, str. Tudor

Vladimirescu, cu toate că numele său este, potrivit actului de stare civilă, C.C.V.,

urmare a căsătoriei din 14 mai 1999, cu domiciliul în municipiul Bistrița str. C.R.

Vivu, cel puțin de la data schimbării actului de identitate, 1 martie 2007,

adică mult anterior cererii de verificare formulată de către I.S., și respectiv

și procedurii de verificare și elaborare a notei de constatare.

Prin urmare, sub

acest aspect, cererea de chemare în judecată ce nu cuprinde numele său, în

raport de dispozitivul sentinței, se subscrie nulității prevăzute de art. 133 alin.

(1) C. proc. civ., în contextul în care instanța nu a dispus, pe parcursul

soluționării cauzei, îndreptarea tuturor neregularităților săvârșite cu privire

la actele de procedură, conform art. 106 alin. (2) din același act normativ, fiind

incidente prevederile art. 105 din actul normativ precitat.

Aceste neregularități

le-a comunicat instanței de judecată, pentru termenul din 29 septembrie 2008,

ulterior le-a reiterat, și de asemenea a invocat și drepturile conferite de

normele de procedură, de Constituția României și de prevederile art. 6 alin.

(1) din C.E.D.O., text care stipulează expres dreptul părților la un proces

echitabil, cu respectarea dreptului la apărare sub aspectul egalității armelor

și cel al contradictorialității dezbaterilor.

Cu toate că a

solicitat în mod constant, să i se comunice actul de procedură prin care C.C.V.

a fost atras în proces, nu s-a dat curs cererilor sale, instanța limitându-se

doar să le îndosarieze, fără a se pronunța în vreun fel asupra acestora.

În raport de cele de

mai sus, din punctul de vedere al normelor de procedură care reglementează

procesul civil, C.C.V., domiciliat în Municipiul Bistrița str. C.R. Vivu, nu a

dobândit niciodată calitatea de pârât în prezenta cauză.

Dată fiind diferența

de nume, instanța de judecată, în afara oricăror norme de procedură civilă nu a

pus în discuție capacitatea procesuală de folosință a pârâtului C.V. și nici

excepția lipsei calității procesuale pasive a lui C.C.V.

Ambele instanțe,

Tribunalul București, inițial învestit cu cererea de chemare în judecată, și

Curtea de Apel București, în loc să sancționeze lipsa de diligență a organului

administrativ emitent a notei de constatare, care a făcut și obiectul excepției

de nelegalitate, s-au străduit să asaneze toate neregularitățile actului de

constatare, de sesizare a instanței, încălcând principiul instituit de

prevederile art. 6 alin. (1) din C.E.D.O. Mai mult, instanța care a pronunțat hotărârea

nici măcar nu a luat în discuție aspectele de ordin procesual care au fost invocate

în mod repetat, făcând trimitere în toate motivarea sentinței doar la pârâtul C.C.V.

Referitor la excepția

de nelegalitate invocată, instanța de fond s-a pronunțat asupra acesteia cu

nesocotirea flagrantă a normelor de procedură care garantează dreptul la

apărare și un proces echitabil.

Astfel, instanța a

soluționat excepția la termenul de judecată din 8 octombrie 2009, când s-a

pronunțat și asupra fondului.

d

eși

conform exigențelor legale ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 avea

obligația să citeze părțile în vederea soluționării excepției, fiind

reglementată o procedură specifică în acest sens, hotărârea dată sub acest

aspect fiind subscrisă unei proceduri specifice ce presupune comunicarea

hotărârii și o cale de atac distinctă de calea de atac împotriva hotărârii dată

pe fondul cauzei, instanța a ignorat aceste prevederi legale.

Este adevărat că

instanța sesizată cu excepția de nelegalitate nu avea obligația suspendării

cauzei până la soluționarea excepției, însă aceasta constatând că de actul

administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond, trebuia să citeze părțile

în vederea soluționării excepției, iar soluționarea fondului ar fi trebuit

amânată până la soluționarea irevocabilă a excepției de nelegalitate.

Instanța avea

obligația să se pronunțe asupra tuturor motivelor de nelegalitate invocate, însă

s-a limitat să „expedieze” excepția, în sensul respingerii ei, din două fraze,

care nici măcar nu analizează, practic, conținutul acesteia.

Astfel, excepția

trebuia analizată prin prisma desfășurării și aplicării în timp a actelor

normative incidente, de natură să atragă nelegalitatea notei de constatare, atât

în ceea ce privește vârsta care trebuia avută în vedere de organul

administrativ, cât și condițiile pe care persoana în cauză trebuia să le îndeplinească,

prin prisma unor dispoziții legale incidente referitoare la existența/inexistența

unei capacități juridice speciale sau a unor condiții de existență a unui act

producător de consecințe juridice,  a căror lipsă se sancționează cu nulitatea

actului, conform dispozițiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Instanța nu s-a

pronunțat asupra nelegalității actului prin prisma fundamentării acestuia pe

pretinse norme informative date în timpul stagiului militar, unor structuri de contrainformații

ale armatei, neavute în vedere de O.U.G. nr. 24/2008, astfel cum a fost

modificată prin Legea nr. 293/2008.

Nu s-a pronunțat

instanța, totodată, nici asupra nelegalității actului, prin prisma procedurilor

obligatorii ulterioare sesizării, și nicidecum anterioare, referitor la actele

premergătoare (procedura de verificare), nerespectare ce atrage nulitatea

absolută a actelor.

Pentru termenul din 8

octombrie 2009 a solicitat, la fel ca și în susținerea excepției, să fie

obligat reclamantul să depună acte doveditoare, însă instanța nu a dat curs

acestei cereri.

Instanța s-a

pronunțat în sensul respingerii ca neîntemeiată a excepției de nelegalitate, față

de C.C.V., fără însă să analizeze eventuala nelegalitate a

n

otei de constatare, act administrativ

individual care vizează o persoană cu capacitate de folosință și exercițiu, dar

și o capacitate procesuală de folosință, în lipsa unei

precizări/modificări/extinderi de acțiune sau cerere de intervenție, deși

exista obligație de diligență legală în acest sens în sarcina organului

administrativ care a promovat acțiunea în constatare.

Prin modul în care

instanța a soluționat excepția de nelegalitate, nu a dat curs egalității de

tratament a părților, și a încălcat principiul constituțional al egalității

acestora în fața legilor, precum și prezumția de nevinovăție și dreptul la un

proces echitabil, principii întemeiate pe prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Instanța nu s-a pronunțat

asupra nelegalității actului nici din perspectiva nerespectării art. 7 alin.

(3) din O.U.G. nr. 24/2008.

A invocat nelegalitatea

hotărârii, prin prisma nerespectării procedurii obligatorii consacrată în art. 8

lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008 și prin prisma lipsei unei hotărâri de aprobare

a Notei de constatare motivată de faptul că această lipsă este sancționată cu

nulitatea notei pe care se întemeiază acțiunea introductivă.

Deși a solicitat ca

reclamanta să facă dovada hotărârii, a procesului verbal și a stenogramei, la

care se referă art. 21 alin. (11) din Regulament, instanța nu numai că nu a dat

curs cererii de probațiune, dar nici măcar nu a respins-o, limitându-se doar să

motiveze respingerea excepției pe inutilitatea emiterii unui atare act.

Instanța nu s-a

pronunțat, conform art. 18 alin. (2) din       Legea nr. 554/2004, precum și cu

art. 129 C. proc. civ.,  mărginindu-se doar la a statua, în motivarea

sentinței, că nu va reține excepția de nelegalitate deoarece lipsa unei hotărâri

a C.N.S.A.S. de aprobare nu infirmă legalitatea Notei de constatare, care

reprezintă o probă în cadrul acțiunii, care urmează a fi analizată în contextul

ansamblului probator, în acest fel excluzând, practic, de la controlul

instanței întreaga procedură legală legată de emiterea actului administrativ

contestat pe calea excepției.

Este greșită aprecierea

instanței că

n

ota de constatare este

o probă,  când, de fapt, aceasta este  însuși actul administrativ care stă la

baza acțiunii în constatare, conform procedurii instituite de O.U.G. nr. 24/2008,

act administrativ a cărui nelegalitate s-a invocat pe calea excepției.

A solicitat depunerea

de către reclamantă a actelor despre care a făcut vorbire mai sus, pentru ca

instanța să poată verifica excepția de tardivitate a acțiunii în constatare, excepție

asupra căruia însă nu s-a pronunțat.

Implicit, instanța nu

s-a pronunțat pe nerespectarea normelor procedurale cu caracter imperativ

prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, referitoare la lipsa de comunicare a Notei de

constatare și la condițiile pe care trebuia să le îndeplinească operațiunea

comunicării, cu incidența prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. și cu

trimitere la principiile constituționale ce garantează drepturile de care se

bucură persoana cercetată. Instanța s-a limitat să expedieze excepția, făcând

trimitere la dispozițiile art. 13 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, nesocotind însă

dispozițiile procedurale imperative prevăzute de legea specială incidentă

(O.U.G. nr. 24/2008).

Instanța nu a

analizat și nu s-a pronunțat asupra nulității Notei de constatare, prin prisma

nerespectării procedurilor prealabile prevăzute de art. 36 alin. (2) din

Regulament, normă juridică menită să satisfacă garanția dreptului la apărare a

persoanei verificate și să evite erori de natura celei în cauză, cu trimitere

la excepțiile invocate (excepția lipsei capacității procesuale de folosință a

pârâtului C.V., precum și excepția lipsei calității procesuale pasive a lui C.C.V.),

și nici nu s-a pronunțat asupra solicitării ca reclamantul să comunice avizul

scris și motivat în drept, prevăzut de art. 36 alin. (4) din Regulament.

Instanța nu a

analizat motivele de nelegalitate invocate cu privire la dispozițiile din

Regulamentul de organizare și funcționare al C.N.S.A.S., apreciind greșit că

acestea nu pot fi calificate ca o excepție în sensul Legii nr. 554/2004, deoarece

nu au legătură cu fondul cauzei, respectiv cu acțiunea în constatare formulată.

Este însă mai mult decât evident că respectivele texte sunt nelegale prin

prisma înfrângerii principiului de nevinovăție și a însăși obiectului și

caracterului acțiunii în instanță.

Pe fondul cauzei,

instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor pertinente invocate prin întâmpinare,

punctual, cu trimitere la exigențele impuse de definiția de colaborator al

Securității, conform art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008.

Instanța nu a analiza

și nici nu s-a pronunțat asupra apărărilor formulate, referitor la elementul

esențial ce definește calitatea analizată, respectiv vinovăția, atât prin

prisma elementelor menționate în art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, cât și

a existenței sau nu a rezultatului produs, în sensul actului normativ amintit,

precum și a lipsei capacității de folosință deplină în perioada minorității,

dar și prin prisma normelor de drept intern și internațional în vigoare la acea

dată.

Instanța s-a limitat,

în motivarea soluției sale, să facă doar trimitere la anumite note informative,

cu referire doar la data acestora și să concluzioneze, la modul general, fără

să facă însă trimitere la probe concrete care să-i justifice susținerile.

Împotriva tuturor

normelor de procedură, interne și internaționale, care garantează dreptul la

apărare, instanța a concluzionat asupra vinovăției pârâtului, în sensul că

acesta nu este exceptat de dispozițiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008,

având vârsta peste 16 ani în perioada colaborării cu organele de securitate,

reținând apoi că pârâtul nu este lipsit de vinovăție, iar colaborarea cu

securitatea reprezintă un fapt obiectiv, un demers conștient al unei persoane

mature în condițiile istorice specifice ale perioadei 1974 - 1981. Nu se poate

înțelege însă, pe ce s-a bazat instanța de fond că simpla colaborare reprezintă

un „fapt obiectiv”, concluzie ce excede principiilor de drept, în contextul

excluderii oricărei apărări.

Notele informative pe

care le-a avut în vedere instanța de judecată, sunt în afara exigențelor

textului legal ce definește noțiunea de colaborator al Securității, cu atât mai

mult cu cât ultimele trei note, din 28 aprilie 1978, 5 mai 1981 și 22 mai 1981,

sunt doar relatări ale unor lucrători de Securitate, și nu reprezintă relatări

despre vreo persoană anume, extinzând nelegal pretinsa colaborare cu

Securitatea pe o perioadă de peste cinci ani.

Restul notelor sunt în

marea lor majoritate din perioada minorității, excluse de sub incidența legii,

conform celor dezvoltate pe larg în cadrul excepției de nelegalitate și a

excepției de neconstituționalitate.

Recursul este

nefondat.

Contrar susținerilor

recurentului, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul C.N.S.A.S.

nu este nulă, întrucât prevederile art. 133 alin. (1) C. proc. civ., nu sunt

incidente. Textul legal amintit prevede că cererea de chemare în judecată va fi

declarată nulă dacă nu cuprinde, printre altele, numele pârâtului, or, în

speță, acțiunea promovată de reclamant conține numele pârâtului, respectiv C.V.

Nu există nici un dubiu că pârâtul C.V., astfel cum apare în acțiunea

introductivă, este una și aceeași persoană cu C.C.V., la data declanșării

procedurii de verificare de către C.N.S.A.S., judecător în cadrul Judecătoriei Bistrița.

În realitate, nu este

vorba de comiterea unor neregularități de către reclamant, cum susține

recurentul, diferențele privind numele fiind determinate, de fapt, de schimbarea

numelui pârâtului din C.V., după căsătorie, în C.C.V.

Așadar, nu se impunea

să i se comunice pârâtului actul de procedură prin care C.C.V. a fost atras în

proces, pentru că nefiind vorba de o altă persoană, o extindere a procesului nu

a avut loc și nici nu era necesar, din același motiv, să se pună în discuție

capacitatea procesuală de folosință a lui C.V. ori excepția lipsei calității

procesuale pasive a lui C.C.V.

În esență, schimbarea

numelui ca efect al căsătoriei, din C.V. în C.C.V. și schimbarea domiciliului

acestuia nu afectează în nici un fel legalitatea sesizării instanței de

judecată prin acțiunea formulată de către reclamant, pe de o parte, iar pe de

altă parte, nu îi afectează nici dreptul la apărare al acestuia, câtă vreme C.C.V.

a fost citat legal pentru fiecare termen de judecată în fața instanței de fond

și acesta a formulat apărări în cauză.

Referitor la excepția

de nelegalitate invocată, criticile formulate de recurent în privința modului în

care prima instanță a soluționat-o sunt nefondate.

Controlul indirect al

actelor administrative pe calea excepției de nelegalitate este consacrat în art.

4 din Legea nr. 554/2004. În termenii art. 4 alin. (1) din acest act normativ, examinarea

legalității unui act infralegislativ, pe cale incidentală, este formulată

astfel: „Legalitatea unui act

administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii

acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de

excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate. În acest caz, instanța,

constatând că de actul administrativ depinde soluționarea litigiului pe fond,

sesizează, prin încheiere motivată, instanța de contencios administrativ

competentă și suspendă cauza; încheierea de sesizare a instanței de contencios

administrativ nu este supusă niciunei căi de atac, iar încheierea prin care se

respinge cererea de sesizare poate fi atacată odată cu fondul. Suspendarea

cauzei nu se dispune în ipoteza în care instanța în fața căreia s-a ridicat

excepția de nelegalitate este instanța de contencios administrativ competentă

să o soluționeze și nici atunci când excepția de nelegalitate a fost invocată

în cauze penale.”

Așadar, textul legal

precitat reglementează o tehnică juridică prin care o parte într-un proces,

căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră nelegal, poate cere

ca instanța de contencios să verifice legalitatea actului. În situația în care

actul este declarat nelegal, acesta devine inopozabil părții împotriva căreia a

fost invocat. Admiterea excepției de nelegalitate are drept consecință blocarea

efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea. Cu

alte cuvinte, actul în discuție deși valid, odată ce a fost declarat nelegal

rămâne inoperant în cadrul litigiului respectiv.

În condițiile în care

judecătorul fondului este și judecătorul excepției, cum este cazul în speță,

contrar celor susținute de recurent, instanța de judecată este pe deplin

îndrituită să soluționeze ea însăși excepția, chiar odată cu fondul.

Prin raportare la

prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, judecătorul competent să

soluționeze excepția, mai întâi trebuie să verifice dacă actul a cărei

nelegalitate se invocă satisface exigențele legale ale actului administrativ,

astfel cum a fost definit în art. 2 lit. c) din actul normativ precitat, precum

și dacă de acel act depinde soluționarea litigiului pe fond. Numai după ce

instanța a constatat că este vorba de un act administrativ și că de acesta

depinde soluționarea litigiului pe fond, se pune problema exercitării

controlului judecătoresc indirect în condițiile prescrise în art. 4 din Legea nr.

554/2004, conform regulilor procedurale acolo menționate.

Or, în speță, prima

instanță a apreciat că

n

ota de

constatare a cărei nelegalitate a invocat-o pârâtul, nu satisface exigențele art.

2 lit. c) mai sus citat, mai exact că această notă nu este un act

administrativ. În consecință, curtea de apel a pronunțat o soluție legală și

temeinică, nefiind ținută să procedeze la o examinare a Notei de constatare prin

prisma prevederilor art. 4 din Legea contenciosului administrativ, toate criticile

formulate în recurs, sub acest aspect, fiind nefondate.

Instanța de control

judiciar constată că deși Nota de constatare nu este o probă, cum a calificat-o

instanța de fond, aceasta nu este însă un act administrativ individual, după

cum susține recurentul, deoarece nu întrunește cerințele imperative și

inderogabile ale art. 2 lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În termenii art. 2 lit.

c), actul administrativ este definit ca fiind actul unilateral fie individual,

fie normativ, care este emis de o autoritate publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice. După cum se observă, exigența ca actul să

producă efecte juridice prin el însuși nu este satisfăcută. Conform art. 35 alin.

(3) din Regulamentul de organizare și funcționare a C.N.S.A.S., Nota de

constatare ce se întocmește în urma investigațiilor specifice conține date

privind rezultatul verificării documentelor și informațiilor deținute în arhiva

reclamantului, numele real și numele conspirative ale persoanei verificate,

lista documentelor care probează rezultatul verificărilor întreprinse. Cu alte

cuvinte, Nota de constatare conține exclusiv date cu caracter factual privitoare

la persoana față de care s-a declanșat procedura de verificare în baza

prevederilor O.U.G. nr. 24/2008, astfel că este în afara oricărei discuții că

Nota de constatare ar fi producătoare de efecte juridice, în condițiile în care

nu modifică ordinea juridică.

Așadar, în mod corect

prima instanță a examinat motivele de nelegalitate ale Notei de constatare ca

apărări de fond ale pârâtului, constatând cu îndreptățire că acestea sunt nefondate,

motiv pentru care le-a înlăturat. Astfel, în ceea ce privește apărarea cu

privire la vârsta pe care pârâtul o avea la data la care a fost recrutat ca

informator al Securității, respectiv că era minor, prima instanță a observat că

pârâtul C.C.V. avea peste 16 ani, astfel că nu este exceptat de verificarea sub

aspectul calității de colaborator al Securității, în baza actului normativ

amintit, astfel cum rezultă, fără echivoc, din prevederile art. 2 lit. b).

Contrar celor susținute de recurent, reclamantul nu a avut în vedere doar

notele informative date în timpul stagiului militar, la dosarul cauzei existând

dovezi consistente privind furnizarea de informații organelor de Securitate.

Oricum, chiar și datele comunicate de către pârât structurilor de

contrainformații ale armatei, intră sub incidența O.U.G. nr. 24/2008, scopul

urmărit prin adoptarea acestui act normativ fiind acela de devoalare a

activităților desfășurate de către fosta poliție politică. Este cât se poate de

evident că legislatorul referindu-se la Securitate nu a exclus ofițerii de contrainformații din cadrul armatei, ci a vizat pe toți ofițerii și subofițerii care

au desfășurat activități de poliție politică în timpul regimului comunist,

indiferent din ce structuri făceau parte aceștia.

Fiind vorba, cum s-a

reținut mai sus, de un înscris în care sunt consemnate chestiuni de fapt ce

rezultă din înscrisurile verificate de către C.N.S.A.S. nu se poate reține

așa-zisul caracter „prezumtiv de vinovăție” al Notei de constatare.

Eventuale

iregularități în cadrul procedurilor ulterioare sesizării nu afectează în nici

un fel demersul judiciar al reclamantului, acțiunea în constatarea calității de

colaborator al Securității găsindu-și temei în prevederile art. 11 din O.U.G. nr.

24/2008, revenind instanței de judecată rolul de a stabili dacă pârâtul a

colaborat cu poliția politică a regimului totalitar comunist.

Art. 7 alin. (3) din

actul normativ precitat indică ce trebuie să cuprindă Nota de constatare, iar

înscrisul aflat la dosarul Tribunalului București, respectă dispoziția legală

mai sus amintită. Oricum, o eventuală omisiune a unui element al acestei Note

nu invalidează, automat, demersul judiciar al reclamantului, din Nota de

constatare aflată la dosar rezultând fără nici un dubiu că investigația

efectuată de C.N.S.A.S. îl vizează pe pârât, de asemenea, fiind indicată

perioada de colaborare a acestuia cu Securitatea, precum și lista documentelor

în baza cărora a fost emisă respectiva notă.

Contrar susținerii

recurentului, procedura prevăzută de art. 8 lit. a) din O.U.G. nr. 24/2008, nu

a fost încălcată, la dosar existând dovezi în sensul că Nota de constatare a

fost aprobată de către C.N.S.A.S. și s-a dispus Direcției juridice introducerea

unei acțiuni în constatarea calității de colaborator al Securității în privința

pârâtului.

În recurs a fost

admisă cererea de probațiune a pârâtului, în sensul ca reclamantul să depună la

dosarul cauzei întreaga documentație care a stat la baza promovării acțiunii în

justiție, iar reclamantul a probat că Nota de constatare a fost aprobată, a

depus

a

vizul Direcției juridice

și, de asemenea, a depus un extras al Procesului-verbal al ședinței din 15 mai

2008, precum și stenograma ședinței de colegiu din aceeași dată.

De asemenea, este în

afara oricărei discuții, tardivitatea acțiunii în constatare, termenul de șapte

zile de la data adoptării Notei de constatare, prevăzut de art. 37 alin. (1)

din Hotărârea nr. 1/2008 a C.N.S.A.S., la care se referă pârâtul, este un

termen de recomandare, iar nu de decădere, în lipsa unei precizări exprese în

acest sens.

Apoi, nicio eventuală

necomunicare a Notei de constatare, după cum pretinde recurentul, nu este

vătămătoare pentru pârât, care în cursul desfășurării procesului a intrat în

posesia respectivului înscris și i-a fost asigurat dreptul său de a formula

apărări în cauză, astfel că nu sunt incidente prevederile art. 105 alin. (2) C.

proc. civ.

În fine, prima

instanță a respins îndreptățit excepția de nelegalitate a prevederilor art. 20 alin.

(1) și (2) din Regulamentul nr. 1, pe considerentul că nu au legătură cu cauza

ce-l privește pe pârâtul C.C.V., în condițiile în care acesta din urmă pe calea

respectivei excepții critica terminologia utilizată în Regulament, în concret,

afirmând că termenul „adoptarea” nu este același lucru cu „aprobarea” Notei de

constatare, chestiuni lipsite de orice relevanță juridică în cauza dedusă

judecății.

Pe fondul cauzei, criticile

formulate de către recurent sunt nefondate, astfel că vor fi înlăturate de

către instanța de recurs.

Recurentul-pârât C.C.V.

a făcut obiectul verificărilor efectuate de C.N.S.A.S. sub aspectul posibilei

calități de colaborator al Securității, în temeiul art. 3 lit. l) din O.U.G. nr.

24/2008, în considerarea calității sale de judecător în cadrul Judecătoriei

Bistrița.

Analizând probele administrate

în cauză, Curtea de apel a ajuns în mod corect la concluzia, pe care instanța de

control judiciar o împărtășește, că informațiile furnizate de către pârât se

referă la activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist și

vizau îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Potrivit art. 2 lit.

b) din O.U.G. nr. 24/2008, are calitate de colaborator al Securității: „

persoana care a furnizat

informații, indiferent sub ce formă, precum note și rapoarte scrise, relatări

verbale consemnate de lucrătorii Securității, prin care se denunțau

activitățile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist și care au

vizat îngrădirea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului….”.

Pârâtul a

fost recrutat în calitate de informator la data de 7 mai 1974, cu numele conspirativ

„A.”, calitate în care în perioada 1974 – 1981 a furnizat mai multe note informative organelor de Securitate, prin care a adus la cunoștința

acestora atitudini și intenții potrivnice regimului comunist.

După cum

rezultă din probele administrate în cauză, delațiunile pârâtului vizau persoane

care aveau convingeri anticomuniste, care se plângeau de lipsa libertăților în

România, care criticau existența cenzurii și cultul personalității. Informațiile

furnizate de pârât priveau, de asemenea, persoane care întrețineau legături cu

cetățeni străini, care aveau preocupări religioase ori care intenționau să plece

fraudulos din țară, sau care relatau despre greva minerilor din 1977.

Or, nu se

poate reține că, în raport cu rigorile regimului trecut pârâtul nu ar fi avut

reprezentarea consecințelor delațiunilor sale și nu ar fi acceptat producerea

lor, consecințe ce presupuneau în mod evident cel puțin efectuarea unor

investigații suplimentare în privința persoanelor despre care pârâtul a

furnizat informații, cu consecința încălcării drepturilor acestora la viață

privată, a dreptului privind libertatea de conștiință și religie, ori dreptului

la libertatea de exprimare. De remarcat că, potrivit probelor dosarului, Securitatea

a desfășurat acțiuni de urmărire informativă a persoanelor la care s-a referit pârâtul,

iar în unele cazuri chiar i s-a cerut să obțină noi informații despre acestea.

În

concluzie, în mod întemeiat prima instanță a admis acțiunea în constatare

formulată de C.N.S.A.S., stabilind că pârâtul C.C.V. a colaborat cu

Securitatea, în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

Față de

cele ce preced, Înalta Curte, potrivit art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va

respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârât.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de C.C.V. împotriva sentinței nr. 3152 din 8 octombrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 8 februarie 2011.