ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8975/2009

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată, la data de 4 aprilie 2008,

reclamantul D.

l.T., deținut în Penitenciarul Satu Mare, a chemat în

judecată pe pârâtul S.R. cerând sa fie obligat la plata sumei de 666 milioane

EUR, cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 52 din

Constituția României.

Reclamantul a susținut că organele de

urmărire se fac vinovate de încălcarea dispozițiilor prevăzute de dispozițiile

art. 276 și 277 și urm. C. proc. pen., prin faptul nesoluționării plângerilor

penale pe care le-a formulat care împotriva numitei B.L. care a săvârșit o

infracțiune cu ocazia declarației pe care a dat-o în dosarul său penal.

Prin sentința civilă

nr. 1644 din 12 septembrie 2008, Tribunalul Sălaj

a

respins cererea, ca nefondată.

Instanța a reținut că reclamantul nu a probat

că împotriva sa ar fi fost dispuse măsuri abuzive ori că plângerile pe cale

le-a formulat în condițiile art. 276 și 277 C. proc. pen., ar fi fost

soluționate de o manieră care să îi creeze un prejudiciu.

Prin decizia civilă nr. 1/

A din 9 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă si asigurări

sociale, pentru minori și familie,

a respins, ca

nefondat, apelul declarat de reclamant.

Instanța a reținut că dispozițiile art. 52

din Constituția României consacră dreptul persoanei vătămate într-un drept al

său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act

administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a

obține recunoașterea dreptului pretins, anularea actului sau repararea pagubei.

Referitor la plângerile penale, formulate în

condițiile art. 276 și 277 C. proc. pen., și soluționate de către organele de

urmărire penală, instanța reține că părțile interesate nu au deschisă

posibilitatea formulării unei acțiuni în contencios administrativ, în sensul

dispoziției constituționale mai sus arătate, astfel cum greșit susține

reclamantul.

Instanța apreciază că nu poate fi negat

dreptul reclamantului de a se adresa justiției, consacrat prin dispozițiile

art. 6 din C.E.D.O. însă, în exercitarea acestui drept, instanța reține că

reclamantul are obligația de a-și dovedi pretențiile deduse judecății.

Cum, în speță, reclamantul nu a probat că ar

fi formulat o plângere penală a cărei soluționare ar fi fost tergiversată de

către organele de urmărire penală, cu consecința agravării stării sale de

boală, instanța de apel constată că, în mod corect, prima instanță a respins

cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul,

fără a indica motivele de recurs pe care înțelege să-ți sprijine cererea.

În motivarea recursului pârâtul reiterează

împrejurările de fapt în care a formulat o plângere penală pentru săvârșirea de

către numita B.L. a unei infracțiuni de mărturie mincinoasă, în cursul anului

2007, plângere care a fost soluționată, în data de 11 aprilie 2008, de primul

procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău.

Reclamantul susține că și o a doua plângere

formulată în același sens a fost soluționată de același procuror la data de 22

septembrie 2008.

Cum procurorul mai sus arătat a dispus și

trimiterea sa în judecată, reclamantul apreciază că acesta era incompatibil să

soluționeze plângerile penale formulate împotriva numitei B.L.

De asemenea, reclamantul susține că și

judecătorul de la Judecătoria Zalău care a soluționat plângerea pe care a

formulat-o împotriva rezoluției pronunțată de procuror era incompatibil,

întrucât a dispus măsura arestării sale preventive pe baza declarației martorei

pe care a reclamant-o pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă iar

într-un alt dosar penal nu a luat măsuri ca să asigure prezența sa în sala de

ședință.

Reclamantul invocă și faptul că apelul

declarat împotriva sentinței primei instanțe a fost judecat la Tribunalul Zalău

de aceiași judecători care au judecat și cauza penală în care a fost arestat.

Analizând recursul, Înalta

Curte constată că nu poate fi primit pentru

următoarele considerente:

În drept, recursul este o cale extraordinară

de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate

motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în

care a fost formulat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Obligația părții de a arăta pe care din

motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. își întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestor motive, este

instituită sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 302

1

alin. (l) lit. c) C. proc. civ.

În consecință, în măsura în care recursul

este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în

vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, calea de atac este lovită de

nulitate.

În speță, prin cererea de recurs, reclamantul

s-a rezumat a prezenta instanței anumite aspecte referitoare la modul în care

s-a desfășurat urmărirea penală, precum și considerentele pentru care nu este

mulțumit de rezoluțiile pronunțate de procuror și de soluțiile adoptate de

instanțele penale cu privire la plângerile pe care le-a formulat împotriva

numitei B.L.

Aceste susțineri nu îmbracă caracterul unor

critici cu privire la considerentele de drept reținute de instanța de apel în

justificarea soluției recurate și ele nu pot fi calificate ca fiind motive de

recurs.

Așa fiind, reținând și că, în cauză, nu sunt

date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează ca, în conformitate cu art.

306 alin. (1) C. proc. civ., să constate că recursul dedus judecății este lovit

de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul declarat de reclamantul

D.I.T. împotriva deciziei nr. l/ A din 9 ianuarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția

civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și

familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4

noiembrie 2009.