ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8975/2009

Asupra recursului, constată următoarele: Prin cererea înregistrată, la data de 4 aprilie 2008, reclamantul D. l.T., deținut în Penitenciarul Satu Mare, a chemat în judecată pe pârâtul S.R. cerând sa fie obligat la plata sumei de 666 milioane EUR, cu mențiunea că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 52 din Constituția României. Reclamantul a susținut că organele de urmărire se fac vinovate de încălcarea dispozițiilor prevăzute de dispozițiile art. 276 și 277 și urm. C. proc. pen., prin faptul nesoluționării plângerilor penale pe care le-a formulat care împotriva numitei B.L. care a săvârșit o infracțiune cu ocazia declarației pe care a dat-o în dosarul său penal. Prin sentința civilă nr. 1644 din 12 septembrie 2008, Tribunalul Sălaj a respins cererea, ca nefondată.

Instanța a reținut că reclamantul nu a probat că împotriva sa ar fi fost dispuse măsuri abuzive ori că plângerile pe cale le-a formulat în condițiile art. 276 și 277 C. proc. pen., ar fi fost soluționate de o manieră care să îi creeze un prejudiciu. Prin decizia civilă nr. 1/ A din 9 ianuarie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă si asigurări sociale, pentru minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant. Instanța a reținut că dispozițiile art. 52 din Constituția României consacră dreptul persoanei vătămate într-un drept al său ori într-un interes legitim de o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, de a obține recunoașterea dreptului pretins, anularea actului sau repararea pagubei.

Referitor la plângerile penale, formulate în condițiile art. 276 și 277 C. proc. pen., și soluționate de către organele de urmărire penală, instanța reține că părțile interesate nu au deschisă posibilitatea formulării unei acțiuni în contencios administrativ, în sensul dispoziției constituționale mai sus arătate, astfel cum greșit susține reclamantul. Instanța apreciază că nu poate fi negat dreptul reclamantului de a se adresa justiției, consacrat prin dispozițiile art. 6 din C.E.D.O. însă, în exercitarea acestui drept, instanța reține că reclamantul are obligația de a-și dovedi pretențiile deduse judecății. Cum, în speță, reclamantul nu a probat că ar fi formulat o plângere penală a cărei soluționare ar fi fost tergiversată de către organele de urmărire penală, cu consecința agravării stării sale de boală, instanța de apel constată că, în mod corect, prima instanță a respins cererea dedusă judecății.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, fără a indica motivele de recurs pe care înțelege să-ți sprijine cererea. În motivarea recursului pârâtul reiterează împrejurările de fapt în care a formulat o plângere penală pentru săvârșirea de către numita B.L. a unei infracțiuni de mărturie mincinoasă, în cursul anului 2007, plângere care a fost soluționată, în data de 11 aprilie 2008, de primul procuror al Parchetului de pe lângă Judecătoria Zalău. Reclamantul susține că și o a doua plângere formulată în același sens a fost soluționată de același procuror la data de 22 septembrie 2008. Cum procurorul mai sus arătat a dispus și trimiterea sa în judecată, reclamantul apreciază că acesta era incompatibil să soluționeze plângerile penale formulate împotriva numitei B.L.

De asemenea, reclamantul susține că și judecătorul de la Judecătoria Zalău care a soluționat plângerea pe care a formulat-o împotriva rezoluției pronunțată de procuror era incompatibil, întrucât a dispus măsura arestării sale preventive pe baza declarației martorei pe care a reclamant-o pentru săvârșirea infracțiunii de mărturie mincinoasă iar într-un alt dosar penal nu a luat măsuri ca să asigure prezența sa în sala de ședință. Reclamantul invocă și faptul că apelul declarat împotriva sentinței primei instanțe a fost judecat la Tribunalul Zalău de aceiași judecători care au judecat și cauza penală în care a fost arestat.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu poate fi primit pentru următoarele considerente: În drept, recursul este o cale extraordinară de atac iar soarta sa depinde, în primul rând, de modul cum sunt formulate motivele de recurs, căci numai motivul formulat în scris și numai în măsura în care a fost formulat poate fi cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție. Obligația părții de a arăta pe care din motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. își întemeiază recursul, precum și dezvoltarea acestor motive, este instituită sub sancțiunea nulității prin dispozițiile art. 302 1 alin. (l) lit. c) C. proc. civ. În consecință, în măsura în care recursul este nemotivat ori atunci când aspectele invocate nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de lege, calea de atac este lovită de nulitate.

În speță, prin cererea de recurs, reclamantul s-a rezumat a prezenta instanței anumite aspecte referitoare la modul în care s-a desfășurat urmărirea penală, precum și considerentele pentru care nu este mulțumit de rezoluțiile pronunțate de procuror și de soluțiile adoptate de instanțele penale cu privire la plângerile pe care le-a formulat împotriva numitei B.L. Aceste susțineri nu îmbracă caracterul unor critici cu privire la considerentele de drept reținute de instanța de apel în justificarea soluției recurate și ele nu pot fi calificate ca fiind motive de recurs. Așa fiind, reținând și că, în cauză, nu sunt date motive de ordine publică, Înalta Curte urmează ca, în conformitate cu art. 306 alin. (1) C. proc.

civ., să constate că recursul dedus judecății este lovit de nulitate.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Constată nul recursul declarat de reclamantul D.I.T. împotriva deciziei nr. l/ A din 9 ianuarie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2009.