ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1049/2010

Asupra

recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința

nr. 1650 din 14 aprilie 2009, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ

și fiscal,

a

respins acțiunea formulată de reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor

de Penitenciare, în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul București – Rahova,

Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor, prin care

solicita obligarea pârâților la plata către funcționarii publici-membrii ai

organizației sindicale reclamante a sporurilor pentru desfășurarea activității

în condiții deosebit de periculoase, pentru perioada 01 septembrie 2004 – 10

iulie 2006, actualizate cu indicele de inflație la data plății; de asemenea,

instanța de judecată a respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor

Publice

.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că măsura

sistării acordării sporurilor solicitate în cauză, s-a dispus prin Ordinul M.J.

nr. 945/C/2003, în conformitate cu actele normative în vigoare și în aplicarea

acestora; de asemenea, cu privire la perioada 01 septembrie 2004-30 septembrie 2005,

instanța de judecată a reținut că dreptul la acțiune este prescris.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs reclamantul, susținând, în

esență,

că hotărârea primei instanțe este netemeinică și nelegală.

La termenul de

judecată a recursului, în temeiul art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta

Curte a pus în discuție motivul de ordine publică constând în necompetența

materială a Curții de Apel București de soluționare în primă instanță a cauzei.

Analizând

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu

dispozițiile legale aplicabile în speță, Înalta Curte va admite recursul,

pentru motivul de ordine publică invocat din oficiu și pentru considerentele

care vor fi arătate în continuare.

Potrivit

prevederilor art. 159 C. proc. civ., necompetența este de ordine publică atunci

când pricina este de competența unei instanțe de alt grad.

Excepția

necompetenței materiale, fiind de ordine publică, are caracter absolut și

dirimant, motiv pentru care va fi analizată cu prioritate.

Acțiunea formulată

în cauză are ca obiect obligarea unei autorități publice, respectiv a

Penitenciarului București – Rahova, în cadrul căreia sunt angajați membrii

organizației sindicale reclamante, în calitate de funcționari publici cu statut

special, să le acorde acestora sporurile pentru desfășurarea activității în

condiții deosebit de periculoase.

Conform art. 1 alin. (1) din Legea

nr. 188/1999, republicată, prin acest act normativ se „reglementează regimul

general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și stat sau

administrația publică locală, prin autoritățile administrative autonome ori

prin autoritățile și instituțiile publice ale administrației publice centrale

și locale, denumite în continuare raporturi de serviciu”.

Art. 109 din același act normativ

stabilește competența instanțelor de contencios administrativ în soluționarea

litigiilor având ca obiect raporturile de serviciu ale funcționarilor publici.

Față de aceste dispoziții legale, prin

care s-a instituit competența de soluționare a litigiilor având ca obiect

raportul de serviciu al funcționarului public sau cereri derivate din acest

raport, în favoarea instanței de contencios administrativ, se impune a se face

aplicarea prevederilor art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 10 alin. (1) din acest

din urmă act normativ, tribunalele sunt instanțe cu plenitudine de competență

în materia contenciosului administrativ, soluționând cauzele al căror obiect îl

constituie actele administrative ale autorităților publice locale și județene

(teza I) iar curțile de apel judecă în primă instanță procesele și cererile în

materie de contencios administrativ și fiscal privind actele autorităților și

instituțiilor centrale (teza a II-a).

Cum, în speță, obligația directă de

plată a drepturilor solicitate de reclamant aparține unei autorități la nivel

local, respectiv Penitenciarul București – Rahova, în cadrul căruia își

desfășoară activitatea membrii organizației sindicale reclamante, conform

art. 10 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 2 C. proc. civ.,

competența materială de soluționare a cauzei aparține tribunalului ca instanță

de contencios administrativ,

așa încât, soluționând cauza pe fond,

Curtea de Apel București a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței altei

instanțe.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte,

constatând că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. (3) C.

proc. civ., va admite recursul și, în baza art. 313 teza finală din același

cod, va casa sentința atacată și va trimite cauza, spre competentă soluționare,

la Tribunalul București, secția contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantul Sindicatul Național al Lucrătorilor de Penitenciare

împotriva sentinței nr. 1650 din 14 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal.

Casează sentința recurată și trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2010.