ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 105/2011

Asupra

recursurilor de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr.1565 din 30 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanții A.C.S.,

ș.a., în contradictoriu cu pârâții Penitenciarul Spital București Jilava,

Ministerul Justiției și Administrația Națională a Penitenciarelor și cu

chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice; pe cale de consecință au

fost obligați pârâții la plata către reclamanți a sumelor reprezentând

contravaloarea sporului pentru desfășurarea activității în condiții deosebit de

periculoase aferente perioadei septembrie 2004 - aprilie 2006 actualizate cu

indicele de inflație la data plății.

Pentru a

pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, că față de

câmpul de reglementare al sporului pentru desfășurarea activității în condiții

deosebit de periculoase, nu se poate susține că existența acestui drept este

condiționată de resursele financiare, necesitatea acordării lui fiind

fundamentată de desfășurarea unei activități de către o anumită categorie de

salariați în anumite condiții deosebit de periculoase, periculoase și

vătămătoare, sporul fiind menit a acoperi eforturile suplimentare pe care le

fac aceste categorii de salariați, cum sunt și reclamanții.

Or, reține prima

instanță, acest drept există atâta timp cât există și aceste condiții deosebit

de periculoase, periculoase și vătămătoare de lucru, condiționarea cu referire

la resursele financiare, potrivit art. 4 din O.M.J. nr. 945/C/2003, vizând

aplicarea prevederilor ordinului, fără a putea conduce la însăși negarea

dreptului, astfel încât neaplicarea pe perioada solicitată a prevederilor

Ordinului cu privire la acordarea sporului nu înseamnă că dreptul

reclamanților de a primi acest spor nu a existat

ci că, temporar, nu a fost posibilă

realizarea lui.

De asemenea, se

arată în considerentele sentinței atacate, plata muncii către salariați și a

sporurilor salariale cuvenite, ca urmare a desfășurării muncii

în condiții deosebite, nu poate fi supusă unei

condiții potestative din partea

angajatorului cu consecința sistării

acestora ori de câte ori angajatorul nu întocmește corespunzător bugetul, iar

împrejurarea că sumele respective sunt

sume

alocate de la bugetul statului este o garanție a plății drepturilor în discuție,

nefiindu-i permis tocmai Statului să prevadă acordarea unor drepturi

pentru funcționarii publici pe care tot acesta să le condiționeze de voința sa

de a aloca sau nu resursele financiare necesare plății acestora.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs

pârâții, în esență criticând hotărârea atacată cu privire la fondul problemei

soluționate; în plus, Ministerul Justiției, în recursul său, a invocat motivul

de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., cu referire la

necompetența primei instanțe în soluționarea cauzei, în raport cu prevederile

Legii nr. 293/2004 privind statutul funcționarului public cu statut special din

Administrația Națională a Penitenciarelor.

Examinând

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivul

prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., care prevalează celorlalte critici

ce vizează fondul litigiului, precum și cu dispozițiile legale incidente în

cauză, Curtea constată că recursurile sunt fondate, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare.

Astfel, este de

necontestat că intimații-reclamanți, care se află în raport de serviciu cu

Spitalul Penitenciar Jilava, au calitatea de funcționari publici cu statut

special, potrivit dispozițiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 293/2004 privind

Statutul funcționarilor publici cu statut special din Administrația Națională a

Penitenciarelor.

Legea nr. 293/2004

nu conține norme de trimitere la Legea nr. 188/1999 și

nici norme privind competența de soluționare a litigiilor ce privesc

raporturile de

serviciu ale funcționarului public cu statut special.

Aceasta nu

trebuie să conducă, însă, la ideea că soluționarea unor asemenea litigii este

de competența instanței de drept comun, întrucât, conform prevederilor art. 109

din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici „Cauzele care au

ca obiect raportul de serviciu al funcționarului public sunt de competența

instanțelor de contencios administrativ, cu excepția situațiilor pentru care

este stabilită expres prin lege competența altor instanțe"; or, în cauză,

așa cum s-a arătat, legea specială nu stabilește competența altor instanțe.

Dimpotrivă, prin

art. 3 alin. (4) din Legea nr. 293/2004 se stabilește expres că personalul din

sistemul administrației penitenciarelor încadrat pe bază de contract individual

de muncă este supus legislației muncii, rezultând,

per a contrario

, că

pentru funcționarul public din același sistem, chiar dacă are statut special,

soluționarea litigiilor având ca obiect raportul de serviciu revine instanței

de contencios administrativ; această interpretare este întărită și de

dispozițiile art. 76 alin. (2) din același act normativ, care stabilesc

competența instanței de contencios administrativ în soluționarea contestațiilor

formulate de funcționarul public împotriva deciziei de impunere.

Așa fiind, Înalta

Curte reține că, în cauză, sunt incidente normele de drept comun în materia

competenței instanței de contencios administrativ, respectiv art. 10 din Legea

nr. 554/2004.

Cum, în speță,

obligația directă de plată a drepturilor solicitate aparține unei autorități la

nivel local, respectiv Penitenciarul Spital București - Jilava, în cadrul

căruia își desfășoară activitatea reclamanții, conform art.10 din Legea

contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 2

C. proc. civ.,

competența materială de soluționare a cauzei aparține

tribunalului ca instanță de

contencios

administrativ, așa încât, soluționând cauza pe fond, Curtea de Apel

București

a pronunțat o hotărâre cu încălcarea competenței altei instanțe.

Întrucât motivul

de casare privind necompetența materială a Curții de

Apel București este fondat, celelalte motive de recurs nu vor mai fi

analizate,

admiterea primului motiv de recurs făcând inutilă cercetarea

motivelor ce vizează fondul litigiului.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, constatând că este întemeiat motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. (3) C. proc. civ., va admite recursurile și, în baza

art. 313 teza finală din același cod, va casa sentința atacată și va trimite

cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București, secția contencios

administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite

recursurile declarate de pârâții Penitenciarul Spital București

Jilava, Administrația Națională a Penitenciarelor

și Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1565 din 30 martie 2010 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința

atacată și trimite cauza, spre competentă soluționare, la Tribunalul București,

secția contencios administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 ianuarie

2011.