ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1271/2010

Asupra

recursului de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 247 din 20 mai 2008, Tribunalul Constanța a

condamnat pe inculpatul M.D. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru

săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i)

C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) și art. 76 lit.

b) C. pen.

S-a

făcut aplicarea art. 76 alin. (3) C. pen. privind pedeapsa complementară

privativă de drepturi.

Î

n baza

art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului

drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1)

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Î

n

temeiul art.88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa

aplicată durata reținerii și a arestării preventive, de la 6 decembrie

2006 la 25 mai 2007.

S-a

constatat că partea vătămată L.N. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

Î

n esență,

s-au reținut următoarele:

Î

n

noaptea zilei de 2/3 decembrie 2006, aflându-se pe terasa unei discoteci, pe

fondul unei stări conflictuale între două

grupuri,

inculpatul M.D. a aplicat cu o țeava, două lovituri

succesive în zona

capului părții vătămate, cauzându-i leziuni traumatice, care au necesitat

pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri medicale, i-au pus viața în primejdie și

au condus la infirmitate permanentă prin lipsă de substanță osoasă craniană.

Curtea

de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

prin decizia penală nr. 53/P din 19 iunie 2009 a respins, ca nefondate,

apelurile declarate de parchet și de inculpat.

Î

mpotriva acestei decizii, au declarat recurs

Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel Constanța și recurentul

intimat inculpat M.D.

Prin

recursul declarat de parchet, s-a solicitat casarea hotărârilor, înlăturarea

dispozițiilor reținute ca circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului și

majorarea pedepsei aplicate, care nu răspunde scopului prevăzut de art. 52 C.

pen.

Prin

recursul declarat de recurentul inculpat, s-a solicitat casarea hotărârii

atacate în temeiul art. 385

9

pct. 10, 17 și 14 C. proc. pen., pentru

motivele arătate în partea introductivă a hotărârii.

Ambele

recursuri sunt nefondate.

Examinând

legalitatea și temeinicia hotărârilor atacate referitor

la temeiul de casare comun, art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen.

invocat de ambii recurenți, Înalta Curte constată următoarele:

Din

examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanțele au reținut corect fapta

și vinovăția inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare

dispozițiilor legale și au individualizat în mod just pedeapsa aplicată, atât

sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare.

Criticile

referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate, sub aspectul

aplicării unei pedepse necorespunzătoare pericolului concret crescut al faptei

și modalității de executare dispusă de instanțe, nu este întemeiată.

La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului,

instanțele

au avut în vedere gradul ridicat de pericol

social al faptei săvârșite, însă au dat eficiență și modului în care inculpatul

a conceput și realizat tentativa la omor calificat (pe fondul unei stări

conflictuale,

atât inculpatul, cât și partea

vătămată se aflau în stare de ebrietate).

Astfel,

în mod corect, instanțele au avut în vedere la

individualizarea pedepsei aplicate inculpatului criteriile prevăzute de

art. 72 C. pen., cărora le-au acordat eficiența cuvenită, printre care

și datelor care caracterizează persoana acestuia - nu are antecedente penale, a

avut o conduită bună anterior și ulterior comiterii faptei, nu este cunoscut ca

o persoană violentă, este singurul întreținător al bunicii sale și nu a creat

probleme în societate și familie - cărora le-au atribuit corect valoarea de

circumstanțe atenuante judiciare, apreciind just că, în raport de acestea,

scopul pedepsei poate fi realizat prin aplicarea unei pedepse cu un cuantum

redus sub minimul prevăzut de textul incriminator, dar în condițiile executării

acesteia în regim privativ de libertate.

Așa

fiind, nu se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului.

Î

n ce

privește prima critică formulată de recurentul inculpat, în sensul că instanța

de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în

infracțiunea prevăzută de art. 182

alin.

(2) C. pen., se constată că aceasta este neîntemeiată.

Potrivit

art. 385

9

pct. 10 C. proc. pen.,

hotărârile

sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanța nu

s-a

pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de

sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri

esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze

soluția procesului.

Din

examinarea actelor dosarului și a hotărârii primei

instanțe, rezultă că, cererea apărătorului inculpatului de schimbare a

încadrării

juridice a fost formulată la instanța de fond cu ocazia dezbaterilor, în

ședința publică din 6 mai 2008, iar nu în cursul cercetării judecătorești, în

condițiile art. 320 raportat la art. 334 C. proc. pen.

Î

n

raport cu momentul procesual al formulării cererii de schimbare a încadrării

juridice, aceasta a fost avută în vedere și respinsă motivat în cuprinsul

considerentelor, astfel că instanța s-a pronunțat implicit asupra cererii, însă

fără o mențiune expresă în dispozitivul hotărârii.

Î

n cursul judecății cauzei în apel, aceeași

cerere, reiterată în

cursul dezbaterilor, a căpătat natura

unei critici asupra fondului cauzei, care a fost respinsă motivat odată cu

respingerea căii de atac.

Pe de

altă parte, nepronunțarea asupra unei cereri, în sensul temeiului de casare

invocat, înseamnă ca instanța să fi omis în totalitate soluționarea unei cereri

a părții. Or, în cauză, chiar dacă nu a examinat-o în mod distinct și nu a

dispus expres referitor la ea, instanța a avut în vedere și această cerere și a

arătat motivat, în considerente, de ce o consideră neîntemeiată.

Nici

critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea

prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu

reținerea

dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. și a circumstanțelor

atenuante nu

este întemeiată.

Din

analiza probelor și actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite

elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale

infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C.

pen., așa cum susține apărarea.

Distincția

între cele două infracțiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale

faptei, împrejurările, mobilul și scopul urmărit,

aspecte ce caracterizează latura subiectivă și conduc neîndoielnic la

relevarea

formei de vinovăție cu care a acționat autorul faptei, respectiv intenția

directă ori indirectă. De regulă, modalitatea intenției se desprinde din natura

obiectului folosit (apt de a produce

moartea),

zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea

loviturilor

aplicate.

Î

n

cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport cu lovitura

aplicată de inculpat cu un obiect contondent - țeava metalică, apt de a produce

moartea, într-o zonă vitală - zona capului, care i-au cauzat părții vătămate

leziuni ce i-au pus în primejdie viața și au dus la o infirmitate permanentă,

inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea

producerii acestuia.

Așa

fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea

hotărârilor sub acest aspect.

Î

n ce

privește circumstanța atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b)

C. pen., se constată că nu poate fi reținută, întrucât, din probele

administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârșit tentativa la omor

calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, ci, dimpotrivă,

în cadrul unui conflict verbal, cu ocazia căruia nu s-a dovedit nici o acțiune

provocatoare din partea părții vătămate, produsă prin violență, o atingere

gravă a demnității persoanei sau o altă acțiune ilicită gravă.

Drept

urmare, instanțele au ținut seama de toate împrejurările concrete în contextul

cărora inculpatul a săvârșit fapta și au constatat, în mod corect, că în cauză

sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor

calificat.

Neexistând

nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu,

urmează ca recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Constanța și de recurentul

intimat inculpat

M.D. împotriva deciziei penale nr. 53/P din

19 iunie 2009 a Curții de

Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie,

să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea recurentului intimat inculpat la

plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de

pe

lângă Curtea de Apel Constanța și de recurentul intimat inculpat M.D. împotriva

deciziei penale nr. 53/P din 19 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală

și pentru cauze penale cu minori și de familie.

Obligă

recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de câte 50 lei, reprezentând onorariile

apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului

Justiției și Libertăților Cetățenești.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie

2010.