ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1271/2010

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 247 din 20 mai 2008, Tribunalul Constanța a condamnat pe inculpatul M.D. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 20 raportat la art. 174-175 lit. i) C. pen. cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), c) și alin. (2) și art. 76 lit. b) C. pen. S-a făcut aplicarea art. 76 alin. (3) C. pen. privind pedeapsa complementară privativă de drepturi. Î n baza art. 71 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Î n temeiul art.88 C. pen., s-a dedus din pedeapsa aplicată durata reținerii și a arestării preventive, de la 6 decembrie 2006 la 25 mai 2007. S-a constatat că partea vătămată L.N.

nu s-a constituit parte civilă în cauză. Î n esență, s-au reținut următoarele: Î n noaptea zilei de 2/3 decembrie 2006, aflându-se pe terasa unei discoteci, pe fondul unei stări conflictuale între două grupuri, inculpatul M.D. a aplicat cu o țeava, două lovituri succesive în zona capului părții vătămate, cauzându-i leziuni traumatice, care au necesitat pentru vindecare 50-55 zile îngrijiri medicale, i-au pus viața în primejdie și au condus la infirmitate permanentă prin lipsă de substanță osoasă craniană. Curtea de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 53/P din 19 iunie 2009 a respins, ca nefondate, apelurile declarate de parchet și de inculpat.

Î mpotriva acestei decizii, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și recurentul intimat inculpat M.D. Prin recursul declarat de parchet, s-a solicitat casarea hotărârilor, înlăturarea dispozițiilor reținute ca circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului și majorarea pedepsei aplicate, care nu răspunde scopului prevăzut de art. 52 C. pen. Prin recursul declarat de recurentul inculpat, s-a solicitat casarea hotărârii atacate în temeiul art. 385 9 pct. 10, 17 și 14 C. proc. pen., pentru motivele arătate în partea introductivă a hotărârii. Ambele recursuri sunt nefondate. Examinând legalitatea și temeinicia hotărârilor atacate referitor la temeiul de casare comun, art. 385 9 pct. 14 C. proc.

pen. invocat de ambii recurenți, Înalta Curte constată următoarele: Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanțele au reținut corect fapta și vinovăția inculpatului, i-au dat o încadrare juridică corespunzătoare dispozițiilor legale și au individualizat în mod just pedeapsa aplicată, atât sub aspectul cuantumului, cât și al modalității de executare. Criticile referitoare la greșita individualizare a pedepsei aplicate, sub aspectul aplicării unei pedepse necorespunzătoare pericolului concret crescut al faptei și modalității de executare dispusă de instanțe, nu este întemeiată. La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului, instanțele au avut în vedere gradul ridicat de pericol social al faptei săvârșite, însă au dat eficiență și modului în care inculpatul a conceput și realizat tentativa la omor calificat (pe fondul unei stări conflictuale, atât inculpatul, cât și partea vătămată se aflau în stare de ebrietate).

Astfel, în mod corect, instanțele au avut în vedere la individualizarea pedepsei aplicate inculpatului criteriile prevăzute de art. 72 C. pen., cărora le-au acordat eficiența cuvenită, printre care și datelor care caracterizează persoana acestuia - nu are antecedente penale, a avut o conduită bună anterior și ulterior comiterii faptei, nu este cunoscut ca o persoană violentă, este singurul întreținător al bunicii sale și nu a creat probleme în societate și familie - cărora le-au atribuit corect valoarea de circumstanțe atenuante judiciare, apreciind just că, în raport de acestea, scopul pedepsei poate fi realizat prin aplicarea unei pedepse cu un cuantum redus sub minimul prevăzut de textul incriminator, dar în condițiile executării acesteia în regim privativ de libertate.

Așa fiind, nu se impune reindividualizarea pedepsei aplicate inculpatului. Î n ce privește prima critică formulată de recurentul inculpat, în sensul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra cererii de schimbare a încadrării juridice, în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., se constată că aceasta este neîntemeiată. Potrivit art. 385 9 pct. 10 C. proc. pen., hotărârile sunt supuse casării, printre altele, atunci când instanța nu s-a pronunțat asupra unei fapte reținute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esențiale pentru părți, de natură să garanteze drepturile lor și să influențeze soluția procesului.

Din examinarea actelor dosarului și a hotărârii primei instanțe, rezultă că, cererea apărătorului inculpatului de schimbare a încadrării juridice a fost formulată la instanța de fond cu ocazia dezbaterilor, în ședința publică din 6 mai 2008, iar nu în cursul cercetării judecătorești, în condițiile art. 320 raportat la art. 334 C. proc. pen. Î n raport cu momentul procesual al formulării cererii de schimbare a încadrării juridice, aceasta a fost avută în vedere și respinsă motivat în cuprinsul considerentelor, astfel că instanța s-a pronunțat implicit asupra cererii, însă fără o mențiune expresă în dispozitivul hotărârii. Î n cursul judecății cauzei în apel, aceeași cerere, reiterată în cursul dezbaterilor, a căpătat natura unei critici asupra fondului cauzei, care a fost respinsă motivat odată cu respingerea căii de atac.

Pe de altă parte, nepronunțarea asupra unei cereri, în sensul temeiului de casare invocat, înseamnă ca instanța să fi omis în totalitate soluționarea unei cereri a părții. Or, în cauză, chiar dacă nu a examinat-o în mod distinct și nu a dispus expres referitor la ea, instanța a avut în vedere și această cerere și a arătat motivat, în considerente, de ce o consideră neîntemeiată. Nici critica referitoare la schimbarea încadrării juridice a faptei în infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., cu reținerea dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen. și a circumstanțelor atenuante nu este întemeiată. Din analiza probelor și actelor dosarului, rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale tentativei la omor calificat, iar nu cele ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. (2) C. pen., așa cum susține apărarea.

Distincția între cele două infracțiuni se apreciază în raport de datele exterioare ale faptei, împrejurările, mobilul și scopul urmărit, aspecte ce caracterizează latura subiectivă și conduc neîndoielnic la relevarea formei de vinovăție cu care a acționat autorul faptei, respectiv intenția directă ori indirectă. De regulă, modalitatea intenției se desprinde din natura obiectului folosit (apt de a produce moartea), zona vitală în care sunt aplicate loviturile sau intensitatea loviturilor aplicate. Î n cauză, analizând toate aceste elemente, se constată că, în raport cu lovitura aplicată de inculpat cu un obiect contondent - țeava metalică, apt de a produce moartea, într-o zonă vitală - zona capului, care i-au cauzat părții vătămate leziuni ce i-au pus în primejdie viața și au dus la o infirmitate permanentă, inculpatul, chiar dacă nu a urmărit rezultatul letal, a acceptat posibilitatea producerii acestuia.

Așa fiind, încadrarea juridică dată faptei este corectă, neimpunându-se casarea hotărârilor sub acest aspect. Î n ce privește circumstanța atenuantă legală a provocării, prevăzută de art. 73 lit. b) C. pen., se constată că nu poate fi reținută, întrucât, din probele administrate nu rezultă că inculpatul ar fi săvârșit tentativa la omor calificat sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, ci, dimpotrivă, în cadrul unui conflict verbal, cu ocazia căruia nu s-a dovedit nici o acțiune provocatoare din partea părții vătămate, produsă prin violență, o atingere gravă a demnității persoanei sau o altă acțiune ilicită gravă. Drept urmare, instanțele au ținut seama de toate împrejurările concrete în contextul cărora inculpatul a săvârșit fapta și au constatat, în mod corect, că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor calificat.

Neexistând nici alte temeiuri de casare care pot fi luate în considerare din oficiu, urmează ca recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de recurentul intimat inculpat M.D. împotriva deciziei penale nr. 53/P din 19 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie, să fie respinse, ca nefondate, cu obligarea recurentului intimat inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța și de recurentul intimat inculpat M.D. împotriva deciziei penale nr. 53/P din 19 iunie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția penală și pentru cauze penale cu minori și de familie. Obligă recurentul intimat inculpat la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 50 lei, reprezentând onorariile apărătorilor desemnați din oficiu, se vor avansa din fondul Ministerului Justiției și Libertăților Cetățenești. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 aprilie 2010.